Despre traducere, retraducere din rusă – Tolstoi

0
553

Momentul 1988 a însemnat pentru România, ca și pentru celelalte țări din lagărul socialist, o eliberare vizibilă și în domeniul traducerilor. La început, din comoditate și pentru a ocupa repede piața, editurile au preferat necondiționat vechile traduceri, extrem de avantajoase pentru că textul finit exista la îndemână, uneori fiind nevoie doar a fi cules și, de asemenea, pentru că oferea un avantaj extrem de mare – neplata drepturilor de autor nu numai pentru scriitorul propriu-zis, dar și pentru traducător (majoritatea edițiilor preferate erau cele cât mai vechi, pentru a nu interfera cu posibilele șicane ale drepturilor de autor).

Antoaneta Olteanu
Antoaneta Olteanu

Nu toți editorii au ținut cont de acest mic detaliu și au fost realizate frecvent multe reeditări fără informarea traducătorului,  ce ma era contemporan cu acest proces. Sau, lucru care se întâmplă (încă) destul de des, numele traducătorului literar nici nu mai apare trecut la pagina de titlu (și, de fapt, nicăieri în carte!) Exemplific cu o carte din biblioteca personală, o traducere de Lev Tolstoi, Război și pace, volum apărut la o editură extinctă acum, Venus & R.A.I., în anul 1993. Traducătorii apar pe pagina de gardă, dar numai ca o sursă-punct de plecare pentru ediția sus-amintită: „la publicarea volumului de față s-a folosit, ca text de bază, traducerea efectuată de Ion Frunzetti și N. Parocescu, ESPLA, 1954”, text care a fost „comparat, în numeroase cazuri, cu edițiile semnate de aceiași colaboratori în 1959, 1962, 1963, 1969, 1971 și 1985 (…), pentru a „elimina multe greșeli de tipar”. Cine a comparat, cât s-a intervenit în text, dacă au fost corectate sau nu numai greșelile de ortografie, nu ni se spune…

Scopul acestui articol nu-l reprezintă totuși situația traducătorului literar în raportul lui cu editorul și mai ales încălcarea drepturilor lui. Vorbim acum despre necesitatea (sau nu) a unor noi ediții pe piață și mai ales despre calitățile pe care aceste noi traduceri trebuie să le aibă.

Din experiența personală trebuie să recunosc că nu sunt mulți editori care doresc o traducere nouă. Preferă parlamentări cu autorul pentru o mică plată, de regulă, fără a opera în acest sens nici un fel de modificări în textul originar al traducerii (nici măcar corectură de literă sau adaptări ortografice tacite). Se apelează adesea la retraducere atunci când editura și-a făcut greșit planul de perspectivă și, când îl apelează pe traducătorul textului pe care intenționează să-l reediteze, constată că acesta încă nu este liber de contract vând alte obligații. Abia atunci, presați de termenele scurte, se apelează la retraducere, grăbită și cosmetizată din mers după traducerea clasică devenită astfel etalon[1]. În retraducerile din Dostoievski de la Editura Adevărul am reușit numai să impun câteva precizări legate de transliterare și… cam atât.

Și totuși sunt cazuri, deși extrem de puține, când editorul e conștient de necesitatea unei noi traduceri. Ar fi mult mai comod, desigur, să preia textul vechi, uneori devenit și el clasic, dar preferă un text nou, mai puțin prăfuit, mai puțin încărcat de structuri devenite arhaice și anacronice, mai apropiat de limba originalului. Evident, și vom mai discuta de acest lucru, apropierea de limba originalului nu trebuie să priveze deloc textul de o îmbrăcăminte stilistică adecvată, nu înseamnă o simplificare pentru uzul contemporanilor grăbiți, ci mai degrabă o relectură atentă a originalului și recuperarea unor momente care au fost pierdute pe parcurs în edițiile precedente.

Sigur, dilema aceasta apare când e vorba de traducerea unor texte clasice. În ceea ce privește scrierile contemporane, lucrurile sunt mai simple, evident. Autorul nu este deloc clasic, nu este încă „aprobat” de comunitatea criticilor și istoricilor literari, scrie într-o limbă când literară, când colocvială, punând adesea probleme majore, cu care traducătorii de literatură clasică nu  se confruntau. În primul rând, e vorba de realități noi și de echivalarea acestora, de construcții lingvistice (colcviale) uneori greu de identificat și de vorbitorii nativi ai limbii scriitorului, ca și de jocurile de cuvinte (și de imagini, de puzzle-urile de text) întâlnite în textele de factură postmodernistă. În acest context, traducătorul – care-și asumă redarea în limba sa maternă a unui asemenea text – face un maraton extrem de solicitant, uneori fiind obligat reacționeze la unele situații imposibile (și nu vorbim numai de ceea ce intră adesea sub incidența „elementelor intraductibile”, ca să fim înțeleși), asumându-și o răspundere uriașă pentru că de reușita lui și de caracterul inteligibil al textului depinde pătrunderea în spațiul său cultural a respectivului scriitor, a respectivului roman.

Dar să revenim la retraducere. Când se apelează totuși la retraducere sunt două pericole majore care-l pândesc pe traducător – și trebuie să spunem că nu numai în spațiul românesc întâlnim acest fenomen, ci pretutindeni unde se fac retraduceri (dar lucrurile pot varia în funcție de interpretarea locală care se dă drepturilor și obligațiilor traducătorului față de textul-sursă). Primul este de a nu putea ieși de sub modelul cultural pe care-l impune o variantă mai veche de traducere, „stilizând” astfel textul în direcția unei arhaizări la nivel stilistic, cel de-al doilea este de a moderniza extrem noul text, pentru a fi cât mai pe înțelesul cititorului contemporan.

Ambele pericole vin din înțelegerea greșită a statutului traducătorului de literatură și a raportului acestuia cu textul pe care îl traduce. Traducătorul poate avea uneori tendința de a corecta „tacit” textul, îndreptând acele minusuri stilistice sau lexicale pe care consideră că le are textul (lucru pe care, așa cum am spus mai sus, îl face adesea și redactorul, chiar pe urmele traducătorului, deci vorbim de o dublă distorsionare!); el poate face intervenții în text – scurte paranteze (uneori mai lungi: dintr-o discuție cu un traducător maghiar de limbă rusă am aflat că în Ungaria nu sunt prea apreciate notele de subsol și că traducătorul trebuie să explice termenul, cuvântul sau realitatea specifică nu prin nota, ci prin rescrierea frazei!!!), păstrarea unei culori locale prin introducerea unor cuvinte rusești care nu erau marcate în mod deosebit de către autor în opera lui, pentru a fi transpuse ca atare într-o altă limbă; de asemenea, se mai pot observa omisiuni (nu are importanță cât de importante sau nu sînt cuvintele sau propozițiile respective, lipsa lor duce la pierderea integrității textului original)[2].

Un aspect pe care îl întâlnim în română (din fericire, engleza nu are problema aceasta) o reprezintă formele de politețe. Româna cunoaște o formă de singular pentru apropiere, familiarism și chiar bădărănie, și una de plural pentru forma de politețe. Rusa are aceeași structură. O problemă aparte o ridică formele de politețe: rusa impune prezența formelor de persoana a doua plural, nu singular, chiar dacă vorbim (secolul al XIX-lea) despre adresări către membri ai familiei; până în zilele noastre putem să ne tutuim indicând prenumele persoanei cu care vorbim, dar verbele și pronumele trebuie să fie neapărat la persoana a doua plural. La Dostoievski, de pildă, relațiile sunt mult familiarizate, trecând pur și simplu la adresarea directă, cu tu sau „politicosul” dumneata::

Hei, domnule! Cel cu doliu la pălărie! Te ascunzi acum, hai?! Stai! Cine ești?
întrebarea și strigătul lui n-aveau nici un rost. Velceani­nov își dădu seama de asta însă abia după ce strigase.

În loc de Hei, dumnevoastră! Cu doliul la pălărie! Acum vă ascundeți? Stați: cine sunteți? (Dostoievski, Crimă și pedeapsă, trad. A.O.)

Ce să-i faci? Așa e măicuța… Dumnezeu s-o ție… Dar Dunia? Dunecika, scumpa mea, eu te cunosc prea bine! Doar aveai nouăsprezece ani când ne-am văzut ultima oară și ți-am înțeles firea.

În loc de … Ei, dar și mămica, las-o în plata Domnului, așa este ea, dar Dunia? Duniecika, draga mea, doar vă știu! Doar aveați douăzeci de ani atunci când ne-am văzut ultima dată: am înțeles de pe atunci ce fire aveți (idem, trad. A.O.).

Ne vom opri în continuare la un singur scriitor rus ale cărui traduceri fac parte din această categorie și care și la noi au suscitat un mare interes. Și l-am ales pe Lev Tolstoi și din alt motiv. Am descoperit un articol recent al lui Janet Malcolm, Socks, publicat în „The New York Review of Books”[3], extrem de interesant și cu observații ce se pot aplica și la noi, pe baza unor traduceri diferite din Anna Karenina în spațiul american. Vom face în continuare referire și la exemplele din engleză sau, mai bine zis, la situațiile de intervenție brutală în textul original pe care autoarea articolului le oferă în analiza sa.

Janet Malcolm compară traducerea clasică a lui Tolstoi făcută la sfârșitul secolului al XIX-lea de Constance Garnett și două versiuni mai doi, din prezent. Garnett (1861-1946) a tradus aproape 80 de volume din limba rusă. A învățat limba rusă cu un emigrant, Feliks Volkovski, iar mai apoi și-a perfecționat cunoștințele cu o familie de emigranți ruși, Serghei și Fanny Stepniak, cu care mai apoi a și lucrat la multe din traducerile ei. Și pentru spațiul românesc această situație e oarecum cunoscută, chiar dacă ușor debalansată: pentru traducerile devenite de-acum clasice se apela la un vorbitor nativ de rusă care făcea un fel de traducere literală, după care textul era stilizat cel mai adesea de un scriitor (necunoscător al limbii ruse), în cel mai bun caz de un traducător român. Vom aminti, referindu-se numai la Tolstoi, de cuplurile: Cezar Petrescu și S. Recevschi; Al. Philippide, S. Sanielevici, G. Nicolau (sau la traduceri din Dostoievski: Marin Preda și Nicolae Gane). Interesant este că, la ediții succesive, „necunoscătorii” au apărut pe copertă ca fiind singurii traducători (Al. Philippide, Tudor Arghezi și alții). Dar au existat și cazuri de buni vorbitori de limbă rusă și de buni cunoscători de română care au făcut asemenea traduceri singuri: Tamara Gane, S. Sanielevici, Nicolae D. Gane, Nicolae Iliescu, Janina Ianoși, Emil Iordache, Luana Schidu, Adriana Liciu.

Am spus debalansare pentru că, în cazul american, ambii traducători semnatari erau cunoscători atât ai limbii ruse, din care se traducea, dar și al celei engleze, în timp ce, în majoritatea cazurilor românești, nu putem vorbim de cunoașterea ambelor limbi pentru toți traducătorii. Apoi, la nivel stilistic, volumele lui Garnett sunt lăudate de-a lungul timpului pentru apropierea atmosferei lingvistice din limba sursă în limba țintă, lucru perfect normal, dacă e să ne gândim că au fost făcute multe chiar în secolul al XIX-lea, secol în care au trăit și scriitorii traduși! Din această perspectivă, retraducerea văzută ca o adecvare lingvistică la contemporaneitate (acum, secolul al XXI-lea) este în mod clar o barbarie. Retraducerea presupune necesitatea unei noi traduceri în cazul unor abateri flagrante de la textul de bază, indiferent de nivelul lingvistic, care distorsionează profund originalul! Traducerile „clasice” românești sunt în marea lor majoritate din anii 60 ai secolului al XX-lea, când referirea la textul sursă se făcea oricum ca la un text cu structura arhaică.

O problemă importantă însă o constituie „modernizarea” lexicală (automat, și stilistică) a textului tradus. Și aici revin la articolului lui Janet Malcolm care, având ca punct de plecare traducerea lui Constance Garnett[4], o compară cu două noi traduceri. O modernizare mai moderată e făcută de către Marian Schwartz, una dintre cele mai importante traducătostr din limbs rusă la ora actuală, care este acuzată că realizează un limbaj straniu, exagerat, uneori din cauza respectării aproape literale a textului: „The neologism “shapify” is Schwartz’s attempt to render Tolstoy’s neologism obrazuetsia (derived from the word obraz, meaning image or form). But where the Russian neologism is funny, the English one is merely weird”. La rândul ei, Schwartz, conform citării date de Janet Malcolm, afirmă la rândul ei că Tolstoi însuși scria într-o rusă ciudată și că, atunci când citim traducerile (frumoase) ale lui Garnett sau Louise Maude nu-l citim de fapt pe adevăratul Tolstoi! Afirmația traducătoarei englezd este mai mult decât exagerată: nu cred că vreun contemporan ar putea pătrunde așa de bine nuanțele limbii (și stilului autorului) de secol al XIX-lea pentru a identifica într-un text literar al unui scriitor uriaș o „limbă ciudată”, străină de uzul literar al contemporanilor acelui veac! E adevărat că Tolstoi nu are de fiecare dată acea perfecțiune lingvistică și stilistică clasică, cea care i-a adus renumele, dar în nici un caz nu putem vorbi de o limbă ciudată pe care o folosește în prozele sale.

Greta Garbo în Anna Karenina (1935), Regia: Clarence Brown
Greta Garbo în Anna Karenina (1935), Regia: Clarence Brown

Și strădania traducătorului de a acorda o exagerată atenție unor cuvinte disparate, cum e neologismul arătat mai sus, nu este o nevoie firească pe care o simțim într-o traducere. Cursivitatea și firescul în limba țintă sunt unul dintre marile deziderate, după adecvarea corectă, lexicală și stilistică. Imposibilitatea redării mot-a-mot (nici o indicație de tehnică a traducerii nu indică așa ceva!) intră în categoriilor pierderilor inevitabile care au loc în procesul traducerii, dar care în nici un caz nu schimbă esența limbii, stilului și conținutului din textul original.

Pe de altă parte, cealaltă ediție la care face referire pune în discuție o problemă cu mult mai gravă: libertatea neînfrânată a traducătorului care trece peste particularitățile lexicale, stilistice ale autorului din dorința de a aduce textul pe înțelesul cititorului de azi. Să nu uităm, nu vorbim de o adaptare: în fond, și din Shakespeare, de exemplu, un scriitor mare, cu o operă pe măsură, s-au făcut asemenea adaptări, redări pe scurt, simplificate ale conținutului unei piese sau a alteia. Dar acestea sunt adaptări, traduceri libere de la care nimeni nu are pretenția că se păstrează specificul originalului. Vorbim de intervenții nepermise într-un text care este dat drept nouă traducere. Ediția americană în cauză, tot o traducere a romanului Anna Karenina, aparține cuplului Richard Peaver și Larissa Volokhonsky. Dincolo de stilul butucănos, într-o limbă engleză plată, deloc valorizată stilistic, cu multe colocvialisme americane de ultimă oră (!), care nu apar întâmplător, la nivel subliminal, furtuna stârnită în jurul acestui cuplu de traducători are în vedere aspectul demiurgic, dacă putem spune așa, al acestora. Scriitoarea Anna Shapiro, citată de Janet Malcolm, chiar spunea: „I imagine Pevear thinking he’s CORRECTING Tolstoy; that he’s really the much better writer”!

Nu este o critică subiectivă, dacă e să vedem chiar cuvintele traducătorului, Richard Peaver, care, într-un interviu din „The Paris Review”, spunea că vrea să „energizeze” puțin engleza. Dar acest șoc energetic pe care îl dă limbii este unul extrem de mare: traducătorul poate fi astfel considerat un fel de coautor al noii scrieri, care cu greu mai amintește de stilul original al autorului. Vom reproduce în continuare o frază semnificativă din acest credo al traducătorului:

It seemed to me that American fiction had become very bland and mostly self-centered. I thought it needed to break out of that. One thing I love about translating is the possibility it gives me to do things that you might not ordinarily do in English. I think it’s a very important part of translating. The good effect of translating is this cross-pollination of languages. Sometimes we get criticized—this is too literal, this is a Russianism—but I don’t mind that. Let’s have a little Russianism. Let’s use things like inversions. Why should they be eliminated? I guess if you’re a contemporary writer, you’re not supposed to do it, but as a translator I can. I love this freedom of movement between the two languages. I think it’s the most important thing for me—that it should enrich my language, the English language[5].

Traducătorul e deci un fel de genetician, ca să nu spunem chiar un agronom care se ocupă de polenizarea încrucișată a limbilor, resuscitând limba țintă cu găselnițe considerate potrivite de el în limba sursă! Când traduc cu studenții la seminarele de tehnica traducerii le spun de fiecare dată să se abțină de la orgoliul auctorial care tinde să pună stăpânire pe textul autorului și să-l rescrie odată cu traducerea. Traducătorul trebuie să fie numai un supus umil, credincios care, strivit de textul original, se străduiește cât poate el mai bine să-l redea în integralitatea sa (convențională, cum am spus, cu niște pierderi de rigoare; dar, acoperit de aceste pierderi, nu trebuie să cuteze să creeze un număr prea mare de „victime colaterale”). Dar tentația e mare. Îl voi cita (chiar dacă nu în sensul pe care îl voia autorul) pe Bogdan Ghiu care recunoaște, pus în fața acestei tentații:   “Mi-ar fi plăcut sincer să fi scris aproape toate toate cărțile pe care le-am tradus, ceea ce, până la urmă, am și făcut: le-am scris și eu (enunț imposibil) pe românește (…). Toți scriem, de fapt, cărțile (pe care ne-ar fi plăcut să le citim) ale unor străini (fantome cu care ne-ar fi plăcut să ne întâlnim, ca să ne schimbe viețile)”…[6]

Așa cum s-a mai spus, „traducerea (nu) este ceea ce vrea traducătorul ca ea să fie”[7]. Fără să ne orientăm acum spre o abordare teoretică a problemelor pe care le presupune traducerea, trebuie să menționăm, măcar ca un memento, câteva dintre calitățile pe care trebuie să le aibă un traducător. O traducere bună, care să poată transmite cât mai mult din original și care să aibă impactul scontat asupra destinatarului. Traducătorul, un profesionist al traducerii, nu este un simplu om care om care transpune un text dintr-o limbă în alta. Dispunând de un bagaj mare de cunoștințe din mai multe domenii, cel care profesează această meserie trebuie să dispună la perfecțiune de trei calități esențiale: „1) competența lingvistică, cunoașterea practică și extrem de nuanțată a limbilor de lucru; 2) competența culturală, o solidă pregătire culturală și tehnică grație căreia să dobândească repede o informație specifică despre subiectele ce vor fi tratate, despre terminologia adecvată, circumstanțele și modalitățile de soluționare a problemelor și dificultăților de traducere; 3) simțul valorii interne a unei limbi, a posibilităților latente și a jocului variațiilor acesteia”[8].

Cele câteva situații prezentate mai sus nu epuizează, evident, problemele cu care se confruntă un traducător în zilele noastre, după cum nu sunt o soluție pentru numeroasele întrebări care se pot ridica la traducerea unui text. Important este că trebuie să se acorde o mai mare atenție statutului traducătorului literar și el artist, actor etc., dar aflat, adesea, într-o poziție ingrată, obligat să-și înfrâneze posibilitățile creatoare pentru a se pune total în serviciul autorului și textului acestuia. Guvernat de fidelitate față de textul sursă, dar și de limba țintă, el trebuie să-și păstreze mereu echilibrul destul de precar, trecând peste o prăpastie adâncă un mesager venit dintr-o altă lume. Cazurile în care acest echilibru nu este respectat nu constituie decât niște exemple de traduceri (parțial sau total) proaste.


[1] Ca o paranteză fie spus, o practică curentă a editurilor din România este de a nu mai consulta traducătorul la redactarea textului, astfel că redactorul devine un dumnezeu, guvernat uneori de modelul infailibil al unei traduceri mai vechi, pe șablonul căreia încearcă să redacteze textul nou! Ca să nu mai vorbim de faptul că uneori te poți trezi cu adevărate perle apărute din excesul de zel al redactorului care nu are nici un fel de obligație față de traducătorul care și-a predat „opera”! În acest caz, se poate spune cu mâna pe inimă că textul nu prea îți mai aparține. Sau, la polul opus, avem, extrem de frecvent, situația în care redactorul oricum este depășit de situație și nu face mai deloc intervenții în textul original care astfel vede lumina tiparului cu o serie de perle memorabile.
[2] Aici s-ar încadra „șosetele” lui Janet Malcolm, pomenite în articolul pe care îl vom discuta mai jos, în controversata ediție Peaver și imexistente la Tolstoi! Un exemplu românesc, la nivel stilistic însă, poate fi exemplificat cu păstrarea în textul românesc a unor forme ruseşti ale unor cuvinte care nu sunt evidenţiate în mod deosebit de autor, drept pentru care nu înţelegem necesitatea păstrării lor în traducere (diadka, matuşka). Traducătorul nu trebuie să sublinieze astfel, cu de la sine putere, culoarea locală. Dacă scriitorul nu insistă pe păstrarea unor forme rusești în traducerile sale (și el nu are cum să facă asta, pentru că el scrie în limba sa maternă!), atunci traducătorul sau redactorul nu poate conveni (pe ce bază?) să păstreze anumite forme rusești pentru a da culoare textului (Lev Tolstoi, Copilăria, adolescența, tinerețea, traducere de Adriana Liciu, Iași, Ed. Polirom, 2012).
[3] http://www.nybooks.com/articles/2016/06/23/socks-translating-anna-karenina
[4] N.B., texte care au avut parte și ele de contestare (e greu să găsești o traducere impecabilă 100%!) – omisiuni, nepotriviri lexicale etc. (printre ei se numără chiar scriitorii ruso-americani Vladimir Nabokov și Iosif Brodski, de exemplu), dar, la vremea potrivită, mulți editori au folosit edițiile ei revizuite (printre cele mai cunoscute, mai ales la Tolstoi, de către Leonard Kent și Nina Berberova, din 2000, care au confirmat astfel valabilitatea ediției Garnett (desigur, cu excepția unor mici abateri semnalate).
[5] Apud Janet Malcolm, http://www.nybooks.com/articles/2016/06/23/socks-translating-anna-karenina
[6] Bogdan Ghiu, Totul trebuie tradus. Noua paradigmă – un manifest, Ed. Cartea Românească, București, 2015, p.11.
[7] Georgiana Lungu-Badea, Mic dicționar de termeni utilizați în teoria, practica și didactica traducerii, ediția a treia, Editura Universității de Vest, Timișoara, 2012, p.74.
[8] Idem, p.150.

Fotografia de la deschidere Lev Tolstoi iluminat în Parcul Herăstrău, București © foto Peter Sragher

Lasă un răspuns