Să o luăm pe căi bătute ori să ne pierdem în pădure? Probleme ale retraducerii

0
208

E un adevăr universal recunoscut că un traducător aflat în fața unui text de pus în limba lui își va încerca vocea, va ezita, va merge ca prin unt, se va poticni uneori aproape definitiv sau va zbura departe de text, până când, în cele din urmă, va ajunge la liman, cărat pe brațe sau trâmbițându-și victoria (sau chiar trâmbițându-și victoria cu toate că e cărat pe brațe). A străbătut o junglă pe unde nimeni nu a mai trecut până la el, a făcut din ea o grădină frumoasă, îmblânzindu-i fiarele și trasând alei pe care cititorii să se plimbe ca prin curtea proprie. Iar de aici înainte, se întind în față-i laudele și/sau criticile pentru felul cum a domesticit textul. Dincolo de ele, ceea ce rămâne este faptul că el a fost primul, că el a dat o formă și un nume teritoriului sălbatic care era textul străin.

Florența Simion
Florența Simion

Cu totul altfel stau însă lucrurile atunci când textul cu care se luptă traducătorul a fost deja îmblânzit și înainte. Cu alte cuvinte, când autorul a mai trecut o dată prin croitoria unei alte limbi. În cazul acesta, munca noului traducător este, în același timp, și mai grea, și mai ușoară. Iar greutatea aceasta crește direct proporțional cu celebritatea textului pe care îl are în față. Căci una este să traduci un ilustru necunoscut și cu totul altceva să-ți încerci puterile cu un text care a devenit deja proprietatea întregii lumi. Iar dacă acest text a avut anterior parte de o traducere foarte bună, atunci mulți ar putea spune, fără să se teamă că ar greși, că (re)traducătorul se îndreaptă de bunăvoie și nesilit de nimeni direct spre abis.

Lumea literară, de la noi și de aiurea, cunoaște însă o mulțime de cazuri de traduceri diferite ale aceluiași text, fie diacronice, așa cum ar fi cursul normal al lucrurilor, fie, mai rar, simultane. Cazul al doilea, caracterizând mai degrabă seminarele de traduceri din facultățile specializate, nu face obiectul acestui articol. Aici mă voi apleca asupra opțiunilor și dificultăților care stau în fața traducătorilor care au înaintea lor o tălmăcire anterioară. Și cum cel mai autentic – chiar dacă nu neapărat și cel mai bine – vorbești despre experiențele personale, voi prezenta lupta pe care am dus-o de curând cu un roman celebru: Mândrie și prejudecată al lui Jane Austen.

Nu mai este nevoie s-o spun, romanul acesta bântuie mentalul colectiv al occidentalilor (și nu numai) de aproape două veacuri, fie ca atare, fie prin intermediul numeroaselor ecranizări și parodii. Ca să nu mai vorbesc de incipitul său, la rândul lui, un univers în sine. Ei bine, tocmai mie, un începător în ale traducerilor, mi-a fost dat să retraduc tocmai această carte, transpusă deja de mai multe ori în limba română. Propunerea, venită de la Editura Litera, a fost acceptată cu o bucurie la fel de mare pe cât mi-a fost de mare și inconștiența. Apoi, după primul val de adrenalină, m-a prins bine în gheare spaima: ce am făcut, Doamne Dumnezeul meu, cine mi-a luat mințile? În fine, după retragerea de rigoare într-un colț cât mai întunecat pentru roaderea cu sârg a unghiilor, activitate însoțită de priviri inspirate de toți șobolanii încolțiți ai lumii, am respirat adânc, căci cale de întoarcere nu mai aveam, și mi-am spus și eu, ca și alții înaintea mea: Ce-i de făcut?

Două căi mi se întindeau în față: fie citeam toate traducerile anterioare, încercând să văd ce au făcut predecesoarele mele (coincidență sau nu, această carte pare să fi fost la noi apanajul exclusiv al femeilor) și, astfel, să emulez ori să evit cu orice preț soluțiile lor, fie ignoram cu totul traducerile anterioare și îmi croiam drum de un singură prin junglă ca și cum nimeni nu ar mai fi străbătut-o până la mine. Ambele căi aveau avantaje și dezavantaje, ambele îmi surâdeau, la început, la fel de îmbietor. În cele din urmă, mi-am dat seama că  doua cale îmi era închisă în forma pură, fie și numai întrucât, cititoare împătimită de Austen cum am fost de când mă știu, citisem de câteva ori Mândrie… în română, în traducerea făcută în anii 1960 de Ana Almăgeanu, înainte să trec la a o citi și în original, și multe dintre formulările ei mi se întipăriseră în minte fără să vreau. Pe de altă parte, nici să fiu mai catolică decât papa și să descopăr Americile unui text deja bătut bine cu pasul de alții nu-mi prea dădea mâna. Așa că am decis să recurg la un artificiu și să apelez la traducerile anterioare doar când m-aș fi poticnit sau aș fi fost nesigură pe sens. Până la urmă, dacă îți croiești propriile cărări, intersectându-te doar din când în când cu cele ale altora, poți să-ți structurezi munca fără să ai impresia că îți suflă altcineva neîncetat în ceafă.

Apoi, odată luată această decizie, m-am confruntat cu marea problemă: ce fac cu timpul în care a fost scrisă cartea? La urma urmelor, de prima sa ediție ne de despart 203 ani bătuți pe muchie. Ce registru al limbii trebuia dar să folosesc, pentru a face textul inteligibil și atrăgător, fără a-i uita pe drum personalitatea? Ca să rezolv această problemă, m-am întors spre roman și mai ales spre perioada în care se petrece acțiunea sa. Firește, cu 200 de ani în urmă. Dar anii aceștia au trecut pentru noi, receptorii actuali, căci în clipa scrierii sale, Mândrie și prejudecată era un roman al timpului său, perfect ancorat în actualitatea vremii. Un roman modern, deci, un roman contemporan ca subiect cu momentul publicării sale. Limba cărții este engleza vorbită în cercurile cultivate la începutul secolului al XIX-lea, elegantă și cuminte (Charlotte Brontë avea chiar să se plângă de lipsa ei de sare și piper). Prin urmare, ispita arhaizării, chiar de-ar fi existat, era dintru început înlăturată, așa cum au înlăturat-o, de altfel, atât traducătoarele anterioare, cât și cei care au tradus romanul în alte limbi (franceză, italiană, spaniolă). Și, cum nu am avut de luptat cu un text cu valențe poetice sau cu dedesubturi metaforice, mi-a fost ușor să croiesc traducerea, cel puțin în aparență, chiar dacă de multe ori am fost nevoită să țin seama de dimensiunea ironică a scriiturii. Totuși, cum aceasta se deduce mai puțin din textul în sine, cât din caracterizarea (de multe ori implicită) a personajelor și situațiilor, nu mi-a pus mari probleme.

S-ar putea zice, prin urmare, că spaima mea inițială a fost nejustificată. Departe de a fi așa. Căci am avut un mare prag de încercare, dar acesta nu a venit din direcțiile amintite, ci dinspre maniera de adresare pe care o au personajele. Felul în care își vorbesc diferă, fără doar și poate, ca de la cer la pământ de realitatea timpurilor noastre. Nu se poate trece cu vederea că soții Bennet se adresează unul altuia cu Mr., Mrs., că tinerii sunt, unii pentru alții, Mr. Darcy, Mr. Bingley, Miss Bennet, Miss Lucas, că mătușile sunt apelate pe numele de familie, că până și prietenii buni (mă refer la bărbați) își vorbesc adresându-se cu numele de familie (ce-i drept, spunându-și, simplu, Darcy sau Bingley, dovadă supremă de camaraderie). Singurele excepții: adresarea între rudele de gradul întâi (frați și surori între ei, părinții adresându-se copiilor), precum și între prietenele foarte bune, care își spun pe nume (Eliza și Charlotte, Jane și Caroline). De asemenea, domnul Collins, care se adresează verișoarelor sale pe numele mic, neuitând însă niciodată să-l combine cu termenul „verișoară”, ca un fel de justificare implicită a libertății pe care și-o ia astfel.

În această situație, textul m-a condus spre mai multe paliere de traducere, cerute pe de o parte de respectarea regulilor de politețe tipice epocii (și pe care nu le puteam cu niciun chip ignora), cât și, pe de altă parte, de nevoia, deja menționată, de a face textul inteligibil cititorului actual. Astfel, am adoptat pronumele „dumneavoastră” și persoana a doua de politețe a verbelor pentru absolut toate relațiile care nu erau de rudenie sau de prietenie apropiată. În cazul relațiilor dintre soți, adresarea, de neocolit, pe numele de familie a fost combinată cu mai familiarul pronume „dumneata”, care permite folosirea persoanei a doua singular a verbului. La aceeași combinație am mai recurs în două cazuri. Unul a fost cel al cuplului Darcy – Caroline Bingley, care sunt familiari unul cu altul, în virtutea faptului că Darcy locuiește practic în casa lor (și invers). Celălalt a apărut în ultima scenă dintre Lady Catherine de Bourgh și Elizabeth, în care prima i se adresează celeilalte cu „dumneata”, dar nu pentru a marca familiaritatea, prietenia, ci dimpotrivă, faptul că se află mult mai sus pe scara socială și, în consecință, vrea să o umilească pe tânără, ca să-i zădărnicească dorința de a se căsători cu nepotul ei. Firește că acolo unde adresarea era pe numele mic, am păstrat-o, căci marca apropierea foarte mare între personaje.

În rest, în pasajele narative la persoana a treia, pronumele pe care le-am folosit au fost cele personale standard. M-am îndepărtat astfel de soluțiile anterioare, care recurgeau la pronumele „dânsul”, „dânsa”, deoarece nu am considerat că ar exista vreun motiv viabil pentru care naratorul să-și arate respectul față de personaje (căci, după cum se știe, aceste pronume, deși personale din punct de vedere strict gramatical, funcționează în mod real în limba literară pe palierul pronumelor de politețe). Soluția aceasta, existentă în traducerea din 1967 a Anei Almăgeanu, nu ar fi făcut decât să îngreuneze receptarea actuală a textului.

Evident, provocările (re)traducerii au fost multe, cea pusă în vedetă în acest articol fiind doar cea mai vizibilă, probabil. La sfârșitul cărții, după ce am fost nevoită de destule ori să trag cu ochiul spre variantele anterioare, mi-am pus din nou întrebarea: urmărire pas cu pas sau confruntare? Răspunsul a venit fără ezitare: confruntare, fără citire anterioară a celorlalte variante.

Nu e o soluție passe partout, nu știu dacă funcționează în alte cazuri. Pentru scriitura lui Jane Austen însă, aș adopta-o din nou, oricând. Cu condiția să mai existe un oricând.

Lasă un răspuns