Plăcerea „vinovată” a oricărui împătimit de literatură, mai ales atunci cînd cunoaște bine limba în care este scrisă cartea pe care dorește s-o savureze, este să se delecteze cu textul în original. El știe foarte bine că traduttore, traditore.
Oricît de bun ar fi un traducător – și, din fericire, sînt destul de mulți –, oricît de mult s-ar strădui să găsească cele mai potrivite cuvinte prin care să redea îmbinarea subtilă de imagini, sunete, mirosuri, senzații, trăiri pe care le-a pus autorul în textul original, ceva tot îi va scăpa. Este acel ceva care ține de străfundul cultural, informal, insinuat în tradiția lumii respective și care „intrusului” îi poate, uneori, scăpa. Acești „devoratori” de literatură se vor apropia greu de traduceri realizate din limba cunoscută. Totuși, vor pune mîna și pe traduceri, dacă nu pentru a da publicului o versiune mai bună, căci ar considera munca de retraducere inutilă, un moft, măcar pentru bucuria nemărturisită că ar fi putut face o treabă mai bună.
În unele cazuri, din respect pentru efortul predecesorilor, chiar traducătorul unui text este tentat să nu retraducă, ci să insereze în textul lui realizările predecesorilor. Este principiul pe care aș fi dorit să-l pun în practică atunci cînd, cu ani în urmă, am tradus Guy Gofette Verlaine d’ardoise et de pluie[1]. În text, Gofette a inserat câteva versuri ale poetului care punea la musique avant toute chose. M-am străduit atunci să găsesc măcar un volum de poezii tradus în română. Am căutat în biblioteci, în anticariate, am întrebat prieteni… Tot ce-am găsit au fost câteva poezii „pierdute” în reviste literare de prin anii ’80 și, desigur, nu cele de care aveam nevoie. A trebuit desigur să traduc, nu să retraduc versurile respective.
Dacă discutăm despre literatura chineză, perspectiva este cu totul alta. Literatura chineză este atît de vastă (cea clasică, dar și cea contemporană) că nu avem noi – europenii (incluzîndu-i aici și pe americani) – nici atîta forță, nici atîta timp, nici atîta pricepere cît să izbutim să traducem măcar ceea ce este mai valoros sau considerăm mai valoros. Să fie atunci retraducerea un moft? Nicidecum. Opinia sinologilor englezi, francezi germani, americani, dar și a mea, este că, mai ales în cazul scrierilor filosofice în limba clasică, retraducerea este chiar o necesitate. Vom încerca să demonstrăm acest lucru.
Dacă am încerca să realizăm o sinteză a traducerilor din literatura chineză în română, am rămîne uluiți de puținătatea lor. Și culmea, cea mai slab reprezentată este, după opinia mea, tocmai poezia, genul literar privilegiat dintotdeauna în China. Primele traduceri de poezie, de care am știință, au fost tălmăcirile realizate de Eusebiu Camilar. El a publicat trei volume (As Ma, fata ecoului, București, 1955; Din poezia chineză clasică, București, 1956 și Li Tai-pe, Poezii, București, 1961). În „Prefața” unuia dintre volume, nu mai țin minte al căruia (la data apariției lor eram prea mică pentru a le cumpăra, ulterior le-am citit împrumutîndu-le de la bibliotecă, iar acum nu le-am mai găsit), Eusebiu Camilar povestea cum a realizat tălmăcirile: un prieten chinez îi citea poeziile în chineză, ca să audă cum sună, apoi îi traducea fiecare cuvînt, apoi el făcea versurile și-i citea prietenului chinez rezultatul muncii, pentru ca și acesta să-și dea acordul cu privire la muzicalitatea stihurilor.
Ceva mai tîrziu, în 1974, apare, din cîte știu, prima traducere de poezie realizată din limba chineză clasică, anume, Qu Yuan Poeme. Coincidență sau nu, Qu Yuan (343-278 î.e.n.) este primul poet chinez cunoscut. Volumul a văzut lumina tiparului la editura Univers, iar traducerea este realizată de Ileana Hogea-Velișcu în colaborare cu Iv Martinovici. Pînă în 1990, au urmat volumele de poezie clasică, dar mai ales contemporană, selecționate și traduse de Mira și Constantin: Cartea poemelor Shi Jing, (Editura Albatros, București, 1985), Poezie chineză contemporană, antologie a 330 poezii de 77 poeți din secolul XX (Editura Dacia, București, 1986) și Ai Qing, Poeme, poezie modernă (Editura Univers, București, 1986). Chiar în 1990 apare volumul realizat de Florentina Vișan Trepte de jad – Antologie de poezie chineză clasică shi (sec. al VIII-lea î. Hr. – sec.al V-lea), traducere, selecție, prefață („Poezia chineză între traductibil și intraductibil”, p. 5-20), și note, Editura Univers, București, 1990. După 1990, Mira și Constantin Lupeanu au mai scos cîteva volume de poezii, unele reeditări ale celor publicate anterior, dar atît. Știm cu toții foarte bine că cititorii de poezie sînt o elită și că, într-o economie care urmărește strict profitul, raportul investiție / cîștig este și va fi în defavoarea poeziei. Și atunci… sînt de părere că, în cazul poeziei chineze (clasice și moderne), retraducerea ar fi un moft. Măcar de s-ar traduce și s-ar publica mai mult din stihurile poeților clasici și s-ar da locul cuvenit poeților contemporani!
Situația nuvelei și romanului este ceva mai bună. Începuturile sînt marcate de traduceri prin intermediul altor limbi, în principal, limba rusă. Așa au văzut lumina tiparului Lu Xun Adevărata poveste a lui A Q, (traducere de Ioana și Mihai Ralea, ESPLA, București, 1954), Lu Xun, Opere alese, vol. I și II (traducere de Ioana și Mihai Ralea, ESPLA, București, 1959 și 1962), Poemul lumii – antologie de literatură chineză clasică (versiune românească de Ion Covaci, Editura Univers, București, 1975) sau U Ceng-en (în transliterație corectă: Wu Cheng’en), Călătorie spre Soare-Apune (traducere de Corneliu Rudescu și Fănică N. Gheorghe, prefață, tabel cronologic și note de Corneliu Rudescu, Editura Minerva, BPT, București, 1971). Toți traducătorii menționați sînt încă nume de referință în lumea literelor românești. După 1975, datorită eforturilor unor profesori și traducători precum Toni Radian, Mira și Constantin Lupeanu, Florentina Vișan, Dinu Luca, Luminița Bălan sau Roxana Rîbu nuvela, romanul și povestirile chineze clasice, medievale și moderne sînt mult mai bine reprezentate. După știința mea, dintre operele traduse prin intermediul unei alte limbi, numai Călătorie spre Soare-Apune a fost retradusă de Mira și Constantin Lupeanu sub titlul Însemnarea călătoriei sore vest (Editura Qilinul din Jad, București, 2008). Există și o motivație a acestei acțiuni: noua versiune cuprinde toate cele 101 capitole ale originalului, în timp ce prima avea numai 33 capitole, atîtea cîte figurau și în limba rusă. Nu mai trebuie precizat, căci înșiși traducătorii, prin strădania lor s-au pronunțat: în cazul romanului și nuvelei retraducere este un moft.
În schimb, o situație aparte prezintă textele filozofice clasice, în speță Confucius, Laozi, Zhuangzi. Primele traduceri din chineză apar după 1990 și cunosc deja cîteva variante, cele mai multe înregistrîndu-le Dao de jing. Am explicat în cartea mea Valori morale în daoismul primitiv (Editura Orfeu 2000, București, 2001, pp. 82-83) că dao (道), termen-cheie în Cartea celor 5000 de semne, poate avea multiple înțelesuri și că semnificația și simbolistica întregului text sînt influențate direct de sensul/sensurile ce-i sînt conferite de fiecare traducător. Să exemplificăm folosind numai primul vers:
道可道非常道
(Dào kě dào fēicháng dào)
Ținînd cont de înțelesurile conferite lui dao – și vom limita exemplificarea la câteva dintre cele care iau fost cel mai frecvent atribuite, respectiv:
- dao, cu valoare de „Absolut”, intraductibil și menținut ca atare sau tradus prin „Principiu”;
- „vorbă”, „a vorbi”, „a rosti”, „a dezvălui”, „a enunța”;
- „cale”, „drum”, în sens concret, dar și cu semnificație abstractă de „învățătură”, „cale de urmat în viață”,
traducerea literală ar putea fi:
„Dao, a putea fi, dao, a nu fi, etern/permanent/constant/, dao”.
Iată cum este tradus acest vers în trei dintre variantele publicate în română:
- „Dao care poate fi rostit / nu este eternul Dao” în Lao zi, Cartea despre Dao și Putere completată cu pasaje ilustrative din Zhuang Zi (Dao De jing), introducere, traducere din chineza veche și note de Dinu Luca, Ed. Humanitas, 1993
- „[Cuvântul] «Tao» poate fi rostit, [însă aceasta] nu este Tao cel veșnic” în Lao Zi, Cartea despre Tao și virtuțile sale, traducere din limba chineză veche, introducere,comentariu și note de Șerban Toader, Editura Științifică, col. Bibliotheca Orientalis, București, 1999
- „Calea (Tao) care poate fi numită nu este Calea Ultimă” în Lao Zi, Dao De Jing – Cartea despre Dao și Virtute, cuvînt înainte, traducere din chineza veche și note de Su Yan, ed. aII-a, Herald București, 2014.
În franceză, traducerile sînt mult mai vechi și mai numeroase. Cităm numai cîteva, traduse, desigur, în română:
- „Dacă Dao în sens de cale dreaptă ar putea fi frecventat, el nar fi Dao etern, imuabil.” (H.T. Colebrooke, 1833)
- „Calea care poate fi exprimată prin vorbă nu este Calea eternă.” (Stanislas Julien, 1842)
- „Calea care poate fi enunțată nu este calea veșnică.” (Houang Kiatcheng et Pierre Leyris, 1949)
- „Principiul care poate fi enunțat nu este acela care a fost dintotdeauna.” (Léon Wieger, 1950)
- „Calea cu adevărat Cale este altceva decât o cale constantă.” (J. J. L. Duyvendak, 1953)
- „Dao pe care încercăm săl surprindem nu este Dao însuși.” (Liou Kiahway, 1976)
- „Cursul care poate fi urmat nu este Cursul etern.” (Alan Watts, 1996)
- „Căile care pot fi urmate (sau dezvăluite) nu sunt Calea constantă.” (Isabelle Robinet, 1996).
Ultima interpretare aduce o extraordinară clarificare în privința polivalenței termenului dao în primul vers din Dao de jing (Cartea despre dao și de): folosind pluralul, „căile”, în traducerea primei ocurențe a lui dao, Isabelle Robinet îl circumscrie realității imanente diferențiindul net de ultimul dao din vers, dao trancendent.
Fără doar și poate în aceste condiții retraducerea nu este numai binevenită, ci chiar o necesitate.
