Două traduceri şi un proiect

|iulie 27, 2016|Nr. 09, Retraducere, Revista de Traduceri Literare

Este în plină desfăşurare un proces prin care moştenitorii legali ai defunctului savant Dan Sluşanschi o acuză pe profesoara Ioana Costa de „însuşire fără drept (un plagiat)” a traducerii din latină în romȃnă a operei lui Dimitrie Cantemir intitulate în latină Historia incrementorum atque decrementorum Aulae Othmanicae.

Acuzarea de plagiat este un lucru grav care presupune, în primul rând, definirea precisă a unui atare act, apoi declinarea competenţei necesare şi asumarea responsabilităţii din partea reclamantului, în sfârşit justificarea incriminarii. După ştiinţa noastră, plagiatul se defineşte prin însuşirea integrală sau parţială ad litteram (deci copierea) a unui text ce nu aparţine celui incriminat. Se presupune apoi ca reclamantul să fie profesional în măsură să judece un atare act. În sfârşit, el trebuie să dovedească pe baza unor probe pe cât de numeroase, tot pe atât de concludente veridicitatea acuzării sale.

Reclamanții, fiind cu totul străini de literele clasice, au recurs la serviciile p

 Al. Cizek

Al. Cizek

rofesoarei emerite Mihaela Paraschiv, căreia i se datorează, în parte, și formularea capetelor de acuzare ale actului de chemare înnjudecată. Domnia sa semnează apoi, în chip de expertiză, o mărturie intitulată patetic Demers în favoarea reparării unei grave injustiţii, prezentată la proces. În aceasta se urmărește detailarea suplimentară a acuzației. În privința competenței necesare unei atare expertize, ne permitem să observăm că, așa cum reiese clar din lista sa de lucrări, M.P. nu dispune de calificarea cerută pentru a se putea pronunța asupra traducerii unui text istoric din sec. XVIII, competența domniei sale fiind limitată la domeniul îngust al documentelor latine de cancelarie din Moldova sec. XV şi la editarea unui modest text latin din sec. XIV.

Potrivit, deci, actului acuzarii (a se vedea Comunicarea adresată dnei Ioana Costa la 11.12.2015), din care cităm ceea ce este semnificativ, traducerea făcută de doamna Ioana Costa nu s-ar raporta în mod direct la textul latinesc decât într-o măsură foarte limitată (10 %), fiind pe deasupra deficitară și astfel efectuată încât „să-i ascundă fapta de reproducere”, restul de 90 % fiind considerat o copiere a traducerii autorului Dan Sluşanschi (ibid, p. 5). În alt loc se afirmă, încă mai drastic, dar contradictoriu, că traducerea I.C. nu este originală, întrucât „nu se poate izola sau identifica absolut nicio contribuţie personală a acesteia care să aibă existenţă independentă de Opera Anterioara”, id est traducerea D.S. (ibid. 9). În alte pasaje din scrierea mai sus menționată a M.P. această din urmă aserțiune este din nou contrazisă, fiind acum vorba fie de „unele greşeli datorate neînţelegerii textului latin, precum şi unele omisiuni”, fie de faptul cătraducerea doamnei Ioana Costa este în mod evident tributară traducerii profesorului Dan Sluşanschi”. Pentru a ilustra cele atât de „intelectualicește” formulate, venerabila magistră oferă un număr – de fapt foarte limitat – de ocurențe diversificate, anunţând că dispune de încă „multe altele”.

Vom selecta în cele ce urmează mostre din cele două traduceri aduse în discuție de M.P. pentru a vedea în ce măsură se pot verifica capetele de acuzație formulate, după care vom trage concluziile care se impun.

A). Vom lua mai întâi în considerație un extras din prologul operei lui Cantemir, întrucât la acesta, fapt curent în scrierile epocii, prologul îndeplinea rolul unui concentrat al conţinutului, fiind în acelaşi timp o cheie pentru înţelegerea intenţiilor autorului; ca atare exprimarea lui Cantemir este aici dificilă şi contorsionată, punând la încercare priceperea traducătorului.

Incrementa et decrementa Othmanici Imperii ab ipsa illius origine publicae exposituris luci in antecessum aliquot historica et genealogica capita explicanda veniunt, in quibus magni gravesque Christianorum historici saepius graviter labi visi sunt. Princeps in his locus dandus est comparando ad Christianam Epocham Hegirae anno, quo nos hanc tractationem, Muhammedanorum computum secuti, notare convenientius putavimus.

I.C.: „Vrând să punem în lumină, dinaintea tuturor, mărirea şi decăderea Imperiului othman, trebuie mai întâi să lămurim câteva chestiuni de istorie şi genealogie, asupra cărora istoricii mari şi serioşi ai creştinilor au căzut adesea în gravă greşeală. Între ele, locul de căpetenie se cuvine să-l aibă comparaţia erei creştine cu anul Hegirei, care ni s-a părut mai potrivit pentru prezentarea mohamedanilor.

D.S.: „Avînd noi a înfăţişa luminii publice creşterea şi descreşterea Imperiului Othman, de la însăşi obârşia sa, se cer a fi, mai înainte, lămurite unele probleme istorice şi genealogice mai de seamă, în privinţa cărora marii şi serioşii istorici ai Creştinătăţii ni s-au părut a cădea, prea ades şi din greu, în greşeala. Printre acestea, locul de căpetenie trebuie dat comparaţiei dintre Era creştină şi anul Hegirei, sub care noi am socotit că ne putem înşirui mai potrivit firul expunerii, urmînd calculul Muhammedanilor.

În versiunea I.C. a acestui text, M.P. reclamă „în afară de omisiunea din prima parte, care trece sub tăcere intenţia lui Cantemir de a realiza o prezentare diacronică” eludarea „în ultima parte, a toposului exordial al modestiei, exprimat de autor”, precum şi „unele greşeli datorate neînţelegerii textului latin şi unele omisiuni” (p. 5-6).

La acestea avem de observat următoarele: În prima frază, sintagma publicae… luci este tradusă, în raport cu uzul limbii, prea textual de D.S., anume prin „luminii publice”, ceea ce dă naștere la o ambiguitate (ca şi cum ar fi vorba de o „lumină publică” , cumva în sensul de “iluminaţie”? Sau cumva în contrast cu una “privată”?), în timp ce I.C. oferă judicios „punem în lumină”. În aceeaşi frază, M.P. acuză omisiunea sintagmei ab ipsa illius origine, redată de D.S. prin „de la însǎşi obîrşia lor” şi a sintagmei visi sunt redată de acelaşi prin „ni s-au părut a cădea”. În întâmpinarea sa faţă de actul acuzării, I.C. argumentează convingător cǎ, în primul caz, omisiunea face să se evite o redundanţă de conţinut şi cǎ în cazul sintagmei labi visi sunt, tradusă de dânsa prin „care ni s-a părut mai potrivit” se exprimă în realitate un subiectivism implicit în întreaga frazǎ. M.P. vede în acesta un „topos exordial al modestiei”, ceea ce denotă, să avem iertare, necunoașterea unei elementare noțiuni retorice. Adaug cǎ, în cazul din urmă, turnura arhaizantă a lui D.S. îngreuneazǎ în mod inutil și nefiresc textul care este clar şi neutral în originalul latin. Ca atare, opţiunea traductologică a I.C. aduce claritate ilustrând de fapt exact contrariul criticii, autoarea anume a înţeles textul latin, nu a urmat versiunea D.S. și nici nu „a omis” sau „a ascuns” ceva, ci pur și simplu a tradus independent și ca atare mai adecvat decât D.S. În a doua frază a pasajului, secvenţa „quo nos … putavimus” este tradusă de D.S confuz în raport cu originalul, iar sintagma „ne putem înşirui” este ininteligibilă în romȃnă! În raport cu aceasta, I.C. simplifică încâlceala originalului, optând, e adevărat, pentru o traducere liberă care este însă clară fără să altereze sensul pasajului, anume: „care ni s-a părut mai potrivit pentru prezentarea mohamedanilor”.

Vom oferi acum, în mod suplimentar, alte trei pasaje din prolog spre a ilustra mai clar independența traductologică a I.C. : Qua in re, siquidem lucubrationes nostras ab omnibus mendis et naevis. immunes futuras asserere vellemus, terminos certe humanae praescriptos cognitioni nimium quantum transgredi iure meritoque possemus accusari.

Pentru lucubrationes etc. D.S. oferă secvenţa „limpezirile noastre vor fi neatinse de nici o pată ori greşeală” La I.C găsim: „lămuririle noastre vor fi la adăpost de orice greşeală ori pată” ceea ce dovedeşte o alegere mai fericită în ce priveşte termenul „lămuriri” pentru lucubrationes decât „limpeziri”; coincidenţele „pată” şi „greşeală”, pentru menda şi naeva sunt motivate de respectiva lor univocitate. La finele frazei următoare, sintagma… inter gentes tam barbaras cultusque humani expertes…. cei din urma trei termeni sunt redati de D.S. prin „lipsite de civilizaţie”, uzând un neologism ce sună aici discordant, în timp ce I.C. traduce aproape de text şi inspirat: „nedeprinse cu rânduiala omenească”. În fraza ce urmează, D.S. redă cu stângăcie operis serie prin „șirul lucrării”, în timp ce I.C., mai inspirat, scrie „desfăşurarea lucrării”. Mai jos, praepostere dicta este redat de D.S., prin scrise „pe dos”, de către I. C. prin „anapoda”, ceea ce ni se pare tot atât de potrivit. La acest pasaj M.P. observă că „ traducerea I .C este necuvenit de superfluă şi de ireverențioasă faţă de textul latin”, ceea ce constituie un non-sens întrucât nu se poate raporta la o traducere de text.

Alegem mai departe, pentru exemplificarea calității traducerii I.C., încă un pasaj cu dificultăți, din cartea I, a cap.1, titlul acestui capitol fiind In Aliothmanica historia quare occurrit opinionum diversitas.

  1. Originem eius, quae nunc Turcica sceptra tenet, Aliothmanicae stirpis inquisituris accuratius tanta occurrit opinionum diversitas (quas in Praefatione fuse vidimus), tantaque intermixta ab exteris fabularum moles, ut quid verum falsumve in bivio constitutis vix liceat discernere; alios, ne veritatem assequerentur, detinuisse videtur literaturae et historiae orientalis ignorantia: invida, forsan, felicitati huius stirpis traditio fucum fecisse aliis.

D.S.: „De ce apare o asemenea diversitate de opinii în istoria Aliothmanică.
1. Dacă vom sta să cercetăm mai curat obîrşia stirpei Aliothmanice, care deţine acum sceptrul
turcesc, ne întîmpină o atare diversitate de păreri (pe care le-am văzut mai pe larg în Prefaţă), şi o
asemenea îngrămădire de poveşti încîlcite între ele de străini, încît abia de mai apare vreo deosebire, pentru cei aflaţi la răscruce, între ce-ar fi adevărat şi ce-ar fi fals; pe unii pare a-i fi împiedicat să ajungă la adevăr neştiinţa în privinţa literaturii şi a istoriei orientale; poate că altora tradiţia, invidioasă pe norocul acestei stirpe, le-a jucat vreun renghi.”

I.C.: „De ce există pǎreri diverse asupra istoriei aliothmane. 1. Dacă vrem să cercetăm cu precizie originea neamului aliothman, care ţine acum sceptrul turcesc, ne întâmpină o mare diversitate de păreri (pe care le-am văzut pe larg în prefaţă) şi un munte de poveşti pe care străinii le-au amestecat între ele, încât abia dacă mai reuşeste cel aflat la răspântie să deosebească adevărul de fals; pe unii necunoaşterea literaturii şi istoriei răsăritene i-a impiedicat să ajungă la adevăr; pe alţii tradiţia, invidioasă poate pe norocul acestui neam, i-a făcut să se înşele.”

Comentariu

Titlul capitolului la I.C. este mai fidel originalului: „asemenea” din versiunea D.S nu există în textul latin. În prima frază, adverbul accuratius este arhaizant şi greșit tradus de D.S prin „mai curat” şi corect de I.C. prin „cu precizie”. Există o cvasi-identitate în redarea secvenţei tanta occurrit opinionum diversitas (quas in Praefatione fuse vidimus), în afara traducerii termenului fuse care este fidel tradus numai de I.C. prin „pe larg”. Pentru rest nu văd posibilă o altă variantă. Tot acolo, fabularum moles este tradus de D.S. fidel originalului prin „îngrămădire de poveşti”, de către I.C. liber, dar sugestiv prin „munte de poveşti”. In bivio este tradus tot atât de convenabil prinla răscruce” de D.S. şi prin „la rǎspântie” de I.C.; sintagma literaturae et historiae orientalis ignorantia este tradusă greoi, cu un homeoteleuton supărător, de D.S. prin „neştiinţa în privinţa literaturii şi a istoriei orientale”, dar corect şi fluent de I.C. prin „necunoaşterea literaturii şi istoriei răsăritene”. Altminteri, echivalarea orientalis/„oriental” sună forţat neologistic la D.S., „răsăritean” fiind preferabil; fucum fecisse apare tradus liber şi metaforic, la D.S. prin „le-a jucat vreun renghi” şi fidel la I.C. prin „i-a făcut să se înşele”.

  1. Să vedem, în continuare, cum justifică M.P. pretinsele 90 de procente de text „identic preluate” din traducerea D.S.

Discutarea exemplelor oferite privește numai în mod fugitiv învinuirea de plagiat, căci pe prim-plan este pusă acum contestarea validitații opțiunilor traductologice ale I.C. şi în multe cazuri ale celor comune. Ca atare, M.P. își asumă de fapt un rol de recenzent, reproșând cu o vădită – am zice, să ne fie cu iertare, senilă – satisfacție fie înțelegerea greșită a textului, fie opțiuni traductologice nefericite comune celor doi, ori specifice I.C., dânsa propunând de fiecare dată ceva chipurile fie corect, fie mai inspirat. Rezultă că din imposibilitatea de a documenta plagiatul, M.P. recurge cu toată evidența la procedeul unei recenzări subiectiviste care atestă cel mai des o reacredință, domnia sa făcându-se astfel culpabilă de încălcarea deontologiei specifice profesiei asumate.

Vom exemplifica în mod sumar un atare mod de recenzare care dezamorsează în mod implicit acuzația de plagiat.

Invalidarea opţiunilor traductologice oferă în trei cazuri prilejul unor digresiuni relativ ample în care punctul de plecare textual este practic obnubilat.

Astfel, sintagma Patrem martyrio coronat, redată identic de D.S. (p .112) şi I.C. (I, p.387) prin îşi încununează tatăl prin martiriu, prilejuiește un excurs patristic, cu menționarea lui Augustin privitor la martiriul creștin (p. 3). În alt pasaj, sintagma ipsius exuviarum ductu, redată de D.S. (p. l48) şi I.C. (I, p.547) prin sub călăuzirea rămăşiţelor sale, prilejuiește o mică lecție de istorie otomană (p. 4-5), în timp ce sintagma latină redată ciuntit și ca atare incomprehensibilă urbe… et nonullae aliae tradusă de D. S. (p. 57) prin: oraşele … cum şi nu puţine altele … și de I.C. (I, p. l41) prin: cetăţile … precum şi multe altele ocazionează o lecție de sintaxă latină cu totul deplasată în context ( p. 8-9).

Printre opţiunile criticate punctual, expresia maximam redituum partem impendit tradusă identic prin a cheltuit cea mai mare parte a veniturilor de D.S. (p .112) şi de I.C. (I, p.389) nu permite o altă versiune. În sintagma divino cultui destinatas aedes tradusă din același motiv identic prin sălaşuri menite cultului divin de D.S. (p. 112) şi I.C (I, p.391), M.P. propune lăcașuri în loc de sălașuri, ceea ce este de acceptat, dar nu poate documenta o copiere din partea I.C.

În cazul expresiei erigunt capita tradusă literal de ambii autori prin îşi înalţă capetele D.S. (p. 132) şi I.C. (I, p.477), M.P. recomandă paternalistic ca fiind mai nimerită „una dintre variantele de traducere literară „prind curaj”, „se înmulțesc”.

Cu aceeaşi vigilență paternalistică M.P. vede în traducerea expresiei diu<tu>rnis laboribus confectus în mod asemănător, dar nu identic redată de cei doi prin copleşit fiind de îndelungile-i strădanii (D.S. p. 57) şi copleşit de strădaniile îndelungate (I.C., I, p .l45), cităm: „preluarea identică de către I.C a traducerii mai puţin corecte a lui D. S. a expresiei latine, corectă ar fi fost traducerea: sleit de ostenelile îndelungate”. În acelaşi spirit descalifică opţiunea comună atras la D.S., p .72 şi la I.C., I, p. 21 pentru sollicitatus ca fiind „traducere improprie care nu înseamnă „atras”, ci „mobilizat”, „instigat”, ceea ce în contextul dat este în mod clar fals. Distinsa magistră concepe o traducere din latină cu exclusivitate conform calapodului unui sumar vocabular de școală…

Spațiul editorial nu ne îngăduie să luăm în considerație și celelalte ocurențe tratate în același spirit de M.P.

Concluzie

Scrierea Historia incrementorum atque decrementorum Aulae Othmanicae îmi era cunoscută cu mult înaintea naşterii conflictului în jurul traducerii sale, ca unul care a cercetat şi a scris despre opera lui Cantemir. Cunoşteam deci textul atât în versiune latină, cât şi în traducerea colegului meu de studii şi de cercetare Dan Sluşanschi. Am luat însă cunoştinţă cu mult interes şi de ediţia bilingvă publicată sub egida Academiei, în care figurează noua traducere a doamnei profesoare Ioana Costa.

Absurditatea acuzării de a fi plagiat traducerea lui Dan Sluşanschi, ce i se aduce doamnei Ioana Costa, m-a deteminat să iau notă atât de capetele de acuzare formulate, cât şi de contestaţia redactată de „pârâtă”. Spre a avea o totală siguranţă în această privinţă, am întreprins, cu toată atenţia, o lectură comparată a celor trei versiuni (a celei latine şi a celor două traduceri) şi am ajuns la convingerea deplină că noua traducere întreprinsă de doamna Ioana Costa reprezintă o lucrare autonomă şi inovatoare în raport cu cea efectuată în trecut de către Dan Sluşanschi. Ioana Costa găseşte de fiecare dată termenul just sau sintagma adecvată redării textului neolatin, al cărui vocabular este neutral, a cărui sintaxă este însă greoaie, adesea încâlcită. Coincidenţele verbale constatabile între cele două traduceri se petrec numai la nivelul cuvintelor univoce, luate în sine, şi nu la cel al sintagmelor sau secvenţelor ample, spre exemplu audire nu se poate traduce altminteri decât prin „a auzi”, venire prin „a veni”, magis numai prin „mai mult” etc. Opţiunile traductologice ale doamnei Ioana Costa sunt în majoritatea cazurilor pertinente, adecvate spiritului limbii române actuale, fără modernizări forţate. În toate aceste privinţe, versiunea I.C. contrastează în multe locuri cu preferinţa lui Dan Sluşanschi pentru termeni arhaizanţi, azi greu de înţeles, sau chiar creaţi ad hoc, pentru turnuri de exprimare ieşite din uz, traducătorul aspirând să emuleze cu stilul lui Dimitrie Cantemir, aşa cum îl cunoaştem din scrierea sa românească Istoria ieroglifică. După părerea noastră, nu a reuşit întotdeauna în această privinţă, deşi a fost un cunoscător fără pereche al limbii noastre: în multe cazuri turnurile sau cuvintele arhaizante din versiunea sa coexistă în mod strident cu modernisme de vocabular, evitate în noua traducere a doamnei Ioana Costa.

PD Dr. Phil. habil Al. Cizek, Münster, www.uni-muenster.de/Mittellatein/mitarbeiter/cizek.html
Share this Post:

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.