Retraducerea literară a unui text este oare o necesitate sau o joacă a editorilor şi traducătorilor literari cu răbdarea cititorului, care descoperă, spre pildă, 10 variante din Faust de Johann Wolfgang von Goethe în limba română ?!? Desigur, între cunoscători, se vorbește și se știe care este cea mai reușită, dar cititorul obișnuit de unde să știe.
A fost oare absolut nevoie ca un reprezentant al unei generații să traducă opera capitală a marelui scriitor german?!? Sau este oare o ambiție deșartă, prin care un traducător literar se înhamă la o muncă sisifică, pentru a culege laurii gloriei, ca pe vremuri cavalerii plecați în lupte, ca să dovedească iubitei că sunt viteji și le merită inima lor neprihănită. Tot așa, într-o luptă, mai puțin sângeroasă, dar pe viață și pe moarte, se aruncă traducătorul literar. Din care nu știe dacă va ieși teafăr.
Sau înseamnă retraducerea unui roman ori a unei piese, a unor poeme, a unui eseu fundamental, în adevăr, o modă, o dovadă al dandismului sau se constituie într-o imperioasă necesitate intelectuală? Timpul sau/și traducătorul literar a/au trădat opera şi trebuie să fie musai retradusă? Traducătorul literar a trădat opera și este musai să se găsească unul pe măsura scriitorului / scriitoarei, pentru a reda limbii române acea variantă care să fie pe măsura originalului? Care este măsura originalului? Multe întrebări.
În limba engleză există nu mai puțin de 200 de traduceri a lui Faust de Goethe. Și aici trebuie să luăm în considerare răspândirea foarte mare a limbii engleze pe tot mapamondul. Dar, totuși, 200…
Am ținut în mod special să publicăm două luări de poziții deosebit de aplicate, deosebit de profesioniste a unui profesor universitar emerit din Germania, Al. Cizek, și a unui cercetător care se concentrează pe perioadei medivală în Franța, dl. Vladimir Agrigoroae – amândoi reputați latinști.
Este vorba despre ceea ce domnul Agrigoroae numește „Scandalul Cantemir“, și anume acuzarea de plagiat a doamnei Ioana Costa – o excelentă traducătoare din limba latină și membră respectată a Filialei București – Traduceri Literare a „Uniunii Scriitorilor din România“ – de către urmașii familiei Slușanschi. Miza este și de natură financiară: urmașii profesorului Slușanschi cer nu mai puțin de 20.000 de euro. Ioana Costa a retradus recent o operă importantă a lui Dimitrie Cantemir, și anume Historia incrementorum atque decrementorum Aulae Othomanicae, tradusă anterior și de către Dan Slușanschi. Este vorba de un proiect mai amplu a raducătoarei Ioana Costa, care are în vedere traducerea integralei Cantemir. Andrei Pleșu a luat o poziție partizană în această chestiune, în ciuda faptului că își declină competența în materie: „Nu sunt nici cantemirolog, nici latinist şi n-am, prin urmare, îndreptăţirea să mă pronunţ asupra calităţii ştiinţifice a acestei ediţii.“ („Adevărul“, 23 noiembrie 2015). În articolul scris pe picior, aflăm că cineva i-a pus la dispoziție și anumite fragmente din cele două traduceri. Consultându-le fugar, fără a face o minimă comparație cu originalul, Andrei Pleșu nu este latinist așa cum declară dintru început, totuși se pronunță asupra chestiunii în cauză. Astfel, jurnalistul consideră traducerea Ioanei Costa chiar din titlu: „O necuviință academică”. Rumoarea retraduceriii avea să se transforme câteva zile după apariția articolului în „Adevărul” dintr-o dezbatere intelectuală într-un proces intentat de urmașii lui Dan Slușanschi: Fundației Naționale pentru Știință și Artă, Institutului de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu“ al „Academiei Române” și Ioanei Costa, traducătoarei. Proces pentru plagiat. Cu una din probele la dosar tocmai articolul unui nespecialist, dar care are rubrică săptămânală la un cotidian important. Tocmai în lumina acestui fapt, ridicarea veleitarismului la rang de probă în instanță, considerăm că este nevoie de puncte de vedere avizate. Cei doi latiniști sus-menționați – cu o excelentă reputație la instituții de învățământ superior din mai multe țări reputați – au acceptat să ne ofere argumente împotriva tezei plagiatului.
Ne bucurăm că în acest număr, dedicat în cea mai mare parte retraducerii în domeniul beletristicii poate să apară și articolul lui Janet Malcolm, scriitoare și jurnalistă – dinn echipa de la The New Yorker –, despre care Craig Seligman spunea că „a scos la iveală lucruri cu o precizie chirurgicală, și-a descoperit o vocație din a nu fi de treabă… Lama lui Malcolm strălucește cu ascuțișul briciului”. Am primit din partea The New York Review of Books permisiunea de a retipări un articol recent pe care jurnalista îl dedică în această vară retraducerilor în limba engleză din ultimii ani a Annei Karenina de Lev Tolstoi. Antoaneta Olteanu comentează cu inspirație articolul juranlistei american și abordează totodată retraducerile lui Tolstoi în limba română.
Pe marginea retraducerii mai glosează și Tatiana Segal, Gabriel H. Decuble, Florența Simion și Sorin Paliga. Iar surpriza sunt materialele adunate de către George Volceanov ca urmare a unui originale ateliere de traducere Shakespeare organizat de British Council la Köln.
Avem și un fotograf de calitate, care ne ilustrează numărul: Dragoș Cristescu. De asemenea, rubrica de Opinii continuă cu Dacian Cioloș care ne îndepărtează de ideea partidelor.
Există un limbaj al unei anume epoci ce trebuie apoi, peste zeci de ani, înlocuit cu unul al altui Zeitgeist sau este această atitudine un exces, pur şi simplu o modă demnă de un dandy, care doreşte să îmbrace şi opera în mereu altă și altă mantie? O nouă Weltanschauung în mod automat ne va da, spre pildă, un altfel de Faust al lui Goethe?
Pericolul obsesiei plagiatelor, care a pornit politicește în 2012 este că acuma oricine acuză pe oricine că a plagiat, după impresie și după păreri. Mă așteptam la așa ceva, de vină sunt cei care au împins chestiunea plagiatelor în mass media, iar subiectul s-a supralicitat. Mi-e teamă că, acuzând aiurea, pe nedrept, cădem în păcatul că banalizăm subiectul care, la un moment dat, va deveni plictisitor, ocazie perfectă pentru plagiatori de a continua.