Un om cu un suflet mare, Ioan Alexandru, în care credința a jucat un rol fundamental. A pornit pe calea descoperirii, mai întâi în Germania, a textelor originale ale cărții sfinte, căci a fost o dorință arzătoare, puternică, mistuitoare, pe măsura spiritului său iscoditor, mistic, hăruit. A petrecut zile, luni și ani de zile, pentru a desluși cele mai fine nuanțe ale cărților sfinte, sensul lor lăuntric, iar timpul nu conta pentru el. De fapt, timpul nici nu există.
A dispărut poetul transilvan Ioan Alexandru după apariția primelor volume de poezie, la un moment dat, în Țara Sfântă, ca să studieze și învețe aramaica Vechiului Testament, o limbă mai veche decât ebraica veche, arhaică, pentru a înțelege textul sfânt în profunzime, a fost plecat, de asemenea, în Grecia, pentru o vreme, ca să învețe greaca clasică, pentru a citi Noul Testament în original, ca și cum ar fi dorit să se împărtășească din povețele biblice ale timpurilor în care au fost așternute pe pergamente, iar apoi, după îmbogățirea cu vechile limbi, a început să traducă, dar nu orice, căci atâtia ani s-a pregătit să primească iubirea în suflet. Așa că poet fiind, s-a aplecat asupra tălmăcirii Cântării Cântarilor în limba română, unul din poemele cele mai frumoase din Biblie – ca și Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Pavel sau Psalmii lui David.
Ioan Alexandru a studiat o vreme filosofia, pentru a înțelege unde filosofia religiei poate fi integrată, dar a trăit o bună vreme pentru a înțelege textele sacre, apoi, pentru a le trăi la o adâncime cum doar, poate, pustnicii sau părinții din perioada de începuturi a creștinismului au izbutit.
Trăirea textelor sfinte, iată ce și-a dorit din adâncul ființei Ioan Alexandru.
De la elanul unui poet modern, experimental, dornic de afirmare în plan literar s-a îndreptat deodată spre filozofie și spre credință într-un mod cu totul original: descifrarea textelor sfinte la orginea lor.
L-am cunoscut pe Ioan Alexandru la mijlocul anilor optzeci ai secolului trecut, iar ce m-a impresionat
– atunci când am pășit în casa lui din str. Belgrad nr. 5 de la etajul I, cu o terasă mare, generoasă, aflată lângă un arbore care încălzea priveliștea (e vorba de o clădire care acum nu mai există, o clădire frumoasă din perioada interbelică; a lăsat loc unei construcții noi, cu estetica funcționalistă comună, interesantă doar din perspectivă imobiliară, iar despre trecerea pe aceste meleaguri și în acest loc a poetului mai aduce aminte numai o placă comemorativă)
– a fost o imensă Biblie de la sfârșitul secolului optsprezece, cu ferecături de argint, care trona pe masa de lucru a poetului, o lucrare de o frumusețe cum numai secolele trecute mai puteau da, unicat, în care era cuprins nu numai spiritul și cuvântul Domnului, ci și sufletul și inima celor care le scriau, literă cu literă, cuvânt după cuvânt, culoare alături de culoare, le pictau, ca și când ar fi fost cu adevărat o operă de arta, și era o operă de artă în toată puterea cuvântului – prelungind commedia dell’arte, ca și preoții de la sfârșit de Ev Mediu, care au pregătit prin mistica lor mesă actorilor drumul spre performance, scoțând predica din amvonul bisericii, din locul sfânt, în piață, tot așa și cei care creau Biblii de o frumusete rară, și ei, artiști -, o Biblie care și acum îmi mai este în suflet, iar atunci, din vocea lui Ioan Alexandru, candidă, nevinovată, iubitoare, mi-am dat seama că acest om trăiește într-o stare de grație din care cu greu poate fi scos, iar el zidea cuvântul sfânt în plină epocă a comunismului, ca și când nimic n-ar fi fost în jurul lui, doar suflet, iar cuvintele i se așterneau în aer, ca și cum ar fi citit din textele sfinte, așa l-am auzit pentru întâia oară vorbind, era să spun cântând!, și nu m-aș fi înșelat defel – pe Ioan Alexandru, cel care la Catedra de limbi orientale a Universității din București îi învăța pe studenți, de fapt puteam spune că predica, din perspectivă poetică, textul acela minunat din Biblie, cred că era singurul profesor la Universitatea din București care, implicit, preda un text biblic un întreg semestru, iar același Ioan Alexandru participând la Congresul Uniunii Scriitorilor din Republica Socialistă România desfășurat în 1980, – care a avut loc în Sala de Concerte a Palatului Republicii (cum era denumit pe atunci Palatul Regal) așa cum mi-a povestit tatăl meu, I.M.Ștefan – a luat cuvântul în timpul dezbaterilor prezidate de conducerea Uniunii, de secretarul de partid al Uniunii, de trimiși ai Comitetului Central al Partidului Comunist Român și a vorbit avântat, înflăcărat, neînfricat, pledând, cu Biblia întreagă, cu Vechiul Testament și Noul Testament, îndemnând, mai ales pentru urechile potentaților din acea vreme, cu o voce electrizantă:
„Domnilor, haideți să tipărim beststeller-ul tuturor timpurilor, Sfânta Biblie!“,
trezind uimirea aparaticicilor comuniști aflați în sală. Nu îmi aduc aminte dacă propunerea lui curajoasă, nemaiîntâlnită într-un stat declarat ateu, uimitoare pentru acel an a fost urmată de aplauze furtunoase. Cu siguranță însă a urmat o tăcere adâncă. Cel puțin pentru câteva clipe.
Ioan Alexandru nu poate fi judecat așa, la kilogram, necunoscând anumite date biografice, în dorința de a contribui la o istorie a literaturii lacunară, din auzite, nu din realitatea trăită. Cu verdicte date iute de tineri istorici ai literaturii, chiar daca rafinați, totuși grăbiți să treacă la următorul subiect pe care au impresia că-l tratează exhaustiv, animați de curajul validat de libertatea de exprimare de după Revoluția din 1989.
De unde nu știm că celebrele lui Imne – izvorâte, totuși, dintr-o atitudine patriotică a acestui autentic transilvănean – n-au fost un scut pentru a putea vorbi cât mai mult despre Dumnezeu ?
Omul trebuie înțeles în profunzime, mai ales că, să nu uităm, tatălui meu – scriitorul de SF, de proză de acțiune, istoric al științei și tehnicii și istoric I. M. Ștefan – îi era interzisa folosirea cuvântului „biserică“ în articolele despre istoria științei și tehnicii românești, care apăreau în „Flacăra“ anilor optzeci ai secolului trecut, fiind înlocuit cu termenul vag și polisemantic de „monument“, în timp ce în poemele lui Ioan Alexandru putea să apară cuvântul „biserică“ și nici un cenzor vigilent al partidului comunist nu-l schimba.
Nu-i de mirare că Ioan Alexandru a fost acela care s-a luptat să aducă crucea în Parlament în plin regim ateist ioniliescian, sperând că morala va guverna actul legislativ, dar și politica. Câtă naivitate!
