Mentorul

2
90

De câte ori nu ne-am întrebat, studenţi abia păşind prima oară în amfiteatre –  freshmen, cum îi numesc americanii pe studenţii din primul an – ce caută unii dintre profesorii noştri de la facultate în sălile de curs?!?

Poate au greşit calea şi au nimerit, din întâmplare, la facultate? De fapt, ar fi trebuit să ne întrebăm dacă n-au greşit, atunci când şi-au ales meseria. Da, poate acest tip de profesor universitar  executa o meserie, în niciun caz nu preda ceva – pentru că îi asigura traiul, lui şi familiei – şi nimic mai mult. Pentru el era o modalitate de a-şi câştige pâinea, pentru noi, semnul că şi-a ales un drum greşit în viaţă. Mai grav, el nici nu ştia asta sau nu voia s-o recunoască. Desigur, nu i-am spus-o niciodată, vorbeam între noi.

Îl aşteptam, plini de speranţe şi idealuri, pe acel profesor cu har, cel care ştie cu adevărat ce şi cum să facă, pentru ca unor tineri plini de aspiraţii să li se împlinească visul cunoaşterii care le dă aripi, îi stimulează, le arată calea. Acea stirpe foarte rară de dascăli, care-i născută cu darul sus-pomenit.

Nu l-am avut profesor pe Stavros Deligiorgis. L-am cunoscut abia acum un an şi jumătate la Atena după ce am avut, împreună cu câţiva poeţi greci, un performance la Casa memorială Takis Sinopoulos. Nu pot uita cum mi-a dezvăluit în acea seară ceea ce înseamnă portokalia din părculeţul din faţa Casei memoriale. Bucuria lui era pe măsura fructelor radiind pare o forţă interioară, şi lumina blândă a felinarelor se pierdea în noapte, aşezându-se pe fructe, adâncindu-le misterul cu o lumină discretă; fructele se aflau ba în umbră, ba în întuneric, aidoma unei minuni acele portocale amare, dar frumoase.

M-a uimit la el dorinţa neostoită de a şti, dar şi de a învăţa de la alţii. Ca puţini alţi oameni ştie să asculte. Ştie nu numai să transmită din ceea ce ştie, ci are ceea ce am căutat mereu, dar am găsit extrem de rar: însoţeşte cele spuse cu har. Se dăruieşte. Simţi că a fost profesor, dar niciodată nu oboseşte interlocutorul, ci e gata să-i ofere ceea ce face. Împărtăşeşte. Inspiră. În discuţii nu încearcă doar să te înţeleagă din preocupările şi pasiunile tale, ci, după o vreme, se pune în locul tău şi-ţi oferă sugestii, îţi oferă o posibilă cale. În acele clipe, ceea ce preţuieşte cel mai mult în existenţa sa (în afară de latura sa profund artistică, cum veţi întrevedea) este să fie mentor. Şi, din acest punct de vedere, nu exagerez când afirm că este profund daoist.

Preocupările sale sunt diverse, de la la studiul literaturii americane, greceşti, italiene, la  filosofia chineză, la pictura japoneză din vremuri de mult trecute, şi la poemele medievale în occitană traduse în greacă, la antologii de poezie română contemporană în limba engleză, traducerea unor poeţi greci în engleză,  şi cât şi mai câte. Traducerea literară este una din importantele sale preocupări atât la nivel concret, cât şi în ce priveşte teoria.

Dragostea pentru carte şi artă s-a materializat în timpul profesoratului său de peste trei decenii de la Iowa University şi într-un proiect mai special: realizarea artistică – împreună cu Ioana Deligiorgis – a unor volume de poezie semnate de poeţi importanţi americani – dar nu din mainstream –, cărţi tipărite pe o hârtie specială, cu o coperţi aparte; aceste cărţi au apărut în ediţii limitate şi reprezentau o adevărată operă de artă în anii şaptezeci şi optzeci ai secolului trecut.

Aşa am descoperit latura artistică a lui Stavros Deligiorgis. Unde cartea devine ea însăşi o chemare, o invitaţie la descoperirea frumosului. Am putea spune că aceste cărţi rare apropiau realizarea tipăriturii de frumuseţea poemelor aşternute pe hârtie. Mai mult, cărţile erau legate manual, adăugând artei tipografice trudan dar şi bucuria alcătuirii personale a cărţii.

Această dragoste pentru operele de artă nu este însă doar o caracteristică pasivă a lui Stavros Deligiorgis. El o aprofundează într-o ”aripă  secretă” a existenţei sale ce devine pe deplin artă. Nu o voi dezvălui însă, pentru că nu este gândită a deveni publică, ci se constituie într-o îndeletnicire, mai degrabă într-o împlinire care trebuie să rămână a lui şi numai a lui şi a unui cerc restrâns de prieteni căruia le dezvăluie din când cum bucuria descoperirii intelectuale se preface, pe neştiute, în artă.

2 COMENTARII

Lasă un răspuns