„La Iowa ne-a întâmpinat Stavros Deligiorgis, un tânăr profesor grec vorbind perfect românește” (citez din memorie).
Peste fraza respectivă am dat acum mulți ani, răsfoind Jurnalul lui Mircea Eliade; nu mai știu dacă publicat în țară sau, mai degrabă, la vreo editură din exil (ori poate chiar tradus într-o limbă străină). Fapt este că, lipsind orice alt indiciu, notația lui Eliade (datată spre sfârșitul anilor 60) m-a contrariat nu puțin, astfel încât am comentat-o cu ai mei. La care mama mi-a spus: „Știai că sunteți veri?”
Nu știam, iar mama mi-a explicat că mama lui Stavros – pe care el aproape că n-a cunoscut-o, căci se prăpădise la scurtă vreme după nașterea lui – fusese o Kalligás, clanul din care și ea, mama mea, se trăgea după mamă. Stirpea era de loc din Kalligata de Cefalonia, sat măturat de cumplitul cutremur din 1953, și din care astăzi subzistă doar numele, clopotnița bisericii și fabrica de vinuri apaținând, vezi bine, unui Kalligás. Pe de altă parte, același nume l-au purtat și îl poartă numeroși politicieni, armatori, învățați, artiști și scriitori ai Greciei moderne, între care Pavlos Kalligás (1814-1896), profesor de Drept Civil și Internațional la Universitatea din Atena, ministru în diverse cabinete din a doua jumătate a sec. XIX și autor al romanului Panos Vlekas (1855), primul demn de luat în seamă în istoria literelor neogrecești. O ramură a clanului respectiv (desigur, nu cea mai ilustră, nici cea mai prosperă, în schimb dotată cu nu puțină îndrăzneală) se strămutase cu o generație în urmă în România, mai bine zis la marginea ei, în micuțul port Sulina, de la gurile Dunării (iar unii, zice-se, urcaseră în amonte până la Brăila). Din acei Kalligás sulineni descindeau, deci, mamele noastre și, prin ele, noi înșine.
Deși împrăștiată pe toate meridianele lumii de al Doilea Război Mondial și de dezastrele ce i-au urmat, familia mai păstra o anume coeziune (să-i zicem) reticulară, grație unui incredibil și inexplicabil, dar perfect funcțional sistem de gossip planetar al Sulinei de-voie-de-nevoie globalizate. Așa se face că mama și mai ales bunica erau la curent, bunăoară, cu faptul că mătușa Katinitsa din Detroit își dăduse fiica după Kostaki, al lui barba-Yanni din Auckland; că soția rusoaică și fiicele franțuzoaice ale unchiului Kosmís (mărunt funcționar la biroul comercial elen din Moscova, apoi la cel din Paris, de unde a fost răpit de NKVD) izbutiseră să fugă de invazia nemțească din ‘40 și, de la război încoace, trăiau în Venezuela; că, după ani și ani de căutare, tanti Caliopi de la București își regăsise fratele comunist în ipostaza de refugiat politic grec… la Tașkent (acela plecase să se alăture partizanilor lui Markos și, odată cu el, și fratele mezin al mamei, Nikos, numai că acestuia din urmă amețeala politică îi trecuse la vreme și o „cârmise” spre America). Pe aceeași filieră am aflat și eu de „vărul” din Sulina, ajuns între timp o legendă familială, și nu numai.
Și pe bună dreptate, căci el adeverea visul, uneori bovaric, adesea nemărturisit, dar totuși cel mai scump al grecilor din diaspora. Percepuți de majoritari ca o (mică) burghezie „cățărătoare”, cu notabile abilități și performanțe lucrative, ei aspiră la un status social de respectabilitate și distincție, al cărui corolar ideal este (ca și pentru evrei, după spusa lui Arthur Koestler) excelență intelectuală.
Reușita lui Stavros în tocmai acest domeniu are ceva din triumful eroului din basme care, înainte de a fi cel mai puternic, este neapărat cel mai vulnerabil. Într-adevăr, copilului din Sulina destinul i se anunța neprielnic din pornire. Mai întâi a făcut din el un orfan (chiar dacă mama vitregă l-a înconjurat cu aceeași afecțiune ca pe odraslele ei biologice, faptul acesta n-a putut să neutralizeze, la ceilalți, stereotipul „mașterii”). Apoi războiul mondial i-a nimicit universul familiar, orășelul natal spulberat de artileria flotei sovietice a Mării Negre. Pacea, adică Războiul Rece, l-a supus la încercarea dezrădăcinării, când mai toți grecii „pașaportari” au fost izgoniți de regimul comunist din țara de adopțiune. În fine, adolescenței și primei sale tinereți le-a fost rezervată proba sărăciei și umilinței, în barăcile de refugiați unde Grecia devastată de Războiul civil își primea repatriații siliți…
Și totuși, din premisele potrivnice a ieșit un winner: absolvind cu brio Literele la Universitatea din Atena, a beneficiat în continuare de o bursă Fulbright, și-a amplificat studiile la Yale și Berkeley specializându-se în literatura comparată, iar după susținerea dizertației doctorale a urmat o carieră lungă și rodnică la Iowa State University. Dar, după schema clasică a basmului (de la Propp citire), să luăm seama că, în final, eroul victorios este ținut să revină la obârșii pentru a restaura „situația inițială” anulată sau măcar alterată cândva de un „prejudiciu”.
În această fază, a reîntoarcerii și a „remedierii” (în felul său, firește, adică în plan spiritual), l-am cunoscut pe Stavros Deligiorgis „în carne și oase”. Era pe la finele anilor ’70, iar el tocmai sosise la București, ca lector american la departamentul de engleză al Facultății de Limbi Străine. Tot pe atunci și la aceeași Facultate funcționam și eu, ca asistent la catedra de romanistică (spaniolă). Pentru întâlnirea cu pricina mă pregătiseră, precum vuietul buzduganului aruncat înainte-și de zmeul din poveste, nu numai faima pe care „folclorul” familial i-o modelase din obsesii greco-diasporene turnate în tipare de American dream, ci și ecouri mai recente, emanând de la foști bursieri ai International Writing Program-ului de la Iowa, unde, spre plăcuta lor surpriză, îi întâmpinase, ca pe Eliade, un „profesor grec vorbind perfect românește”. Ei bine, văzut de aproape, „personajul” întrecea toate așteptările.
La Stavros fascinează înainte de toate spectacolul unei inteligențe la lucru, în tot momentul și cu întreaga-i capacitate. Ceea ce se traduce într-o mobilitate intelectuală aproape neverosimilă. Îți vine a crede că, aidoma oamenilor Renașterii, el știe „totul și ceva pe deasupra”, aproape despre orice pe lumea asta. Pe de altă parte, erudiția sa nu are nici o umbră de ostentație, căci stăpânește la perfecție arta conversației, unde regula de aur este firescul, amenitatea și mai ales dialogul. Un asemenea socratism jovial face dintr-însul perfectul magistru, de la care discipolii învață ceea ce se presupune că știu deja, dar n-au descoperit încă, iar admirația și gratitudinea ce i-o poartă e dintre acelea care nu inhibă ci stimulează.
Ne-a apropiat atunci o bună „chimie”, care durează până astăzi și sper să dureze cât vom dura și noi. Dincolo de rudenia, presupusă sau reală dar, în fond, neesențială, dincolo de o anumită comunitate de preocupări și interese, care putea fi și întâmplătoare, dincolo chiar de complicitatea de limbă – căci orice grai nativ practicat în mijlocul unei majorități „aloglote” sfârșește prin a deveni un limbaj conspirativ -, liantul rareori pomenit explicit dar mereu subînțeles al acestei prietenii a fost, sunt convins, Paradisul copilăriei noastre defazate în timp dar coincidente în spațiu, mitul și metafizica Sulinei.
Ca să nu lungesc vorba, esența acestora se rezumă în faptul că (așa cum am mai spus) Sulina este o margine: un loc unde sosești, precum bunicii noștri din Cefalonia, ca să poți pleca și reveni oricând ai dori-o.
În „vremurile bune” – de porto franco sub egida Comisiunii Europene, cu o populație cosmopolită și cu puzderie de consulate – fusese o poartă (între)deschisă spre orizonturile lumii largi. Când poarta a fost ferecată, închizându-ne fie în afară (ca pe Stavros) fie înăuntru (ca pe mine și ai mei), a devenit o barieră exasperantă. Cu atât mai mult cu cât, ca margine maritimă a țării, Sulina se află, subiectiv vorbind, mai aproape de Stambul ori de Odesa decât de Tulcea, pragul terrei interior la numai 40 de mile în susul Dunării.
De aceea, înainte chiar de a rupe pecețile și a sfărma zăvoarele, peste margini trebuie întinse punți. E ceea ce face de multă vreme Stavros Deligiorgis, iar punțile lui se numesc vocația profesorală, comparatismul și traducerile. Despre prima am vorbit ceva mai înainte. Pe celelalte două le vede îmbinate până la indistincție, căci pentru el, ca și pentru George Steiner, literatura comparată se nutrește nemijlocit din izbânzile (sau eșecurile) „artei exacte” a traducerii.
Voi da numai două exemple. Prefațând o versiune greacă apărută cu prilejul Anului Caragiale, Stavros explică pertinent de ce, deși cu toții râdem, dar nu de aceleași lucruri (căci râsul e un fenomen universal, pe când umorul are solide anclaje locale), grecii pot totuși gusta comiculul lui nenea Iancu. În altă prefață, la o antologie cuprinzând traduceri proprii, în engleză, din poeți români contemporani (un text pe care nu încez să-l îndemn să-l dezvolte), ne sugerează cam cum ar arăta poezia românească privită din perspectiva tradiției poetice anglo-saxone.
Pe astfel de punți vine spre noi Stavros Deligiorgis, pe ele și noi putem păși către el. Pe astfel de punți mă bucur să-l întâlnesc de fiecare dată pe Stavros, vărul mea din Sulina.
