Chrystyna Nazarkewytch* Ich flechte Tarnnetze im Pulverturm aus Lwiw / Țes plase de camuflaj în Turnul Prafului de pușcă din Lviv

Am întrebat-o ce face în aceste zile pe Chrystyna care îndeobște predă literatură germană la Universitatea din Lviv. Acum, în timpul războiului acesta ignobil, a lăsat totul la o parte și ajută, cum veți vedea în cele ce urmează, soldații ucraineni care își pun zi de zi viața în pericol pentru ca țara lor să rămână întreagă. Prezentăm textul întâi în limba germană în care a fost scris, după care oferim și traducerea în limba română realizată de către Radu Mihai Alexe. (Peter Sragher)

––––

Schnipp–schnapp – schnipp–schnapp – schnipp–schnapp – – –

wie gut mir die Eintönigkeit und Wachsamkeit dieses kalten Geräusches tut.

ich schneide, schneide konzentriert und sorgfältig, schneide wie besessen, schneide voller Liebe zu denen, die meine Arbeit beschützen soll, schneide voller Hass zu denen, die unser Leben auslöschen wollen, schneide und beruhige mich, verfalle in eine Art Meditieren. 

Die Materialität des Stoffes, den ich in gleichmäßige Streifen schneide, lässt mich daran denken, dass der Krieg real ist. Meine Aufgabe hier, im mittelalterlichen Pulverturm meiner Stadt Lwiw, ist, Berge Kleider, Bettwäsche und Tuchballen zu zerschneiden. Stoffschnipsel werden von jungen fröhlichen Studentinnen der Lemberger Kunstakademie in große Netze eingeflochten, so werden Tarnnetze hergestellt. Tarnnetze sind Kunstwerke der Kriegszeit. Riesige Netze, die aus Hunderten Tausenden schwarzen, grünen, braunen, grauen, dunkelblauen Stofffetzen hergestellt werden, bilden die beschützenden Engelsflügel, die die Geschoße abwenden sollen. Die Verwandlung alltäglicher Stoffstücke in riesige Stoffbahnen, die Entfremdung des ursprünglichen Gebrauchszwecks geschieht im Laufe des Tages durch die Bemühungen mehrerer Freiwilligen. Tarnung ist gleich Schutz. Schutz vor Kriminellen, das Land terrorisierenden hauptsächlich jungen Männern mit russischen Pässen. In Gefangenschaft genommen, bereuen diese Männer in die Kamera ihre Taten, versichern es, von nichts »wirklich« gewusst zu haben, versprechen, nie mehr wieder jeweils das zu tun… Ihre Versicherungen sind auch Tarnung. Ich glaube nicht, dass jemand, der in einem Panzer über Getreidefelder in einem fremden Land fährt und den Boden für Jahrzehnte für jede Ernte unbrauchbar macht, keinen Krieg im Kopf hat. Ich glaube nicht, dass jemand, der ein Ziel im Visier hat, in der Satellitenbilder-Ära nicht weiß, dass da Wohnungen von friedlichen Menschen getroffen werden, dass der Beschuss viele Hunderte Menschen ohne Bett und ohne Dach über dem Kopf lässt. Ich glaube nicht, dass jemand, der Entbindungskrankenhaus unter dem Vorwand bombardiert, da seien in Wirklichkeit nicht Frauen, sondern ukrainisches Militär, nicht wirklich weiß, dass dort doch vor allem Frauen und Neugeborene sein sollen. Sowie medizinisches Personal. Dort sind Frauen, deren größtes Unglück in diesen Wochen ihre Mutterschaft ist. Immer wieder steht vor meinen Augen das Bild einer blutenden hochschwangeren bildhübschen Frau. Sie schaut mit vor Verzweiflung blinden Augen in die Kamera, eine Madonna des Jahres 2022. An ihr vorbei wird eine andere schwangere Frau getragen, eine der vielen, die diesen Schock, dieses Entsetzen nicht überleben wird, weder sie, noch ihr ungeborenes Kind…

RRRATSCH–RRATSCH–RRATSCH

Ich reiße den Stoff, ich versuche meine steigende und zugleich lähmende Aggressivität in das Reißen der Stoffe zu leiten, ich zerreiße mit lautem Geräusch den Stoff eines Lakens in meinen Händen. Niemand wird auf diesem Laken mehr schlafen, es wird niemands Bett mehr bedecken, aber ich will sehr, dass es unsere Beschützer bedecken wird, dass sie zu keinem Schießziel werden, dass sie überleben, in die unzerstörten Häuser, zu ihren Familien möglichst bald zurückkehren, wo alle überleben sollen, so sehr will ich das. Aber vorher muss man die dunkle Tsunami-Welle des Bösen abwenden. Denn im anderen Fall (habe ich wirklich »anderer Fall« geschrieben? Nein, ich darf einen »anderen Fall« nicht einmal annehmen! In allen Märchen meiner Kindheit wurde das Böse unbedingt besiegt. Die Gerechtigkeit muss siegen, weil es sich anders nicht lohnt, in dieser Welt weiter zu leben.) bleibt auf diesem riesigen und doch so kleinen, so innig geliebten Stück Planet nur verbrannte Erde. 

Ich halte mit einem Ruck inne. Es wird mir dunkel vor den Augen. Hunderte Bilder, die ich in den fünfundzwanzig Tagen bereits sah helfen mir in meiner Phantasie. Ich sehe weite, weite Gegend, wo die Erde schwarz ist, aber es ist nicht die berühmte ukrainische Schwarzerde, es ist eben diese verbrannte Erde, wo nichts wachsen kann, wo kein Baum steht und deshalb kein einziger Vogel singt, wo das einzige, was sich bewegt, der steigende schwarze Rauch ist. Mir wird schwindlig, Ich halte mich mit beiden Händen an einer schwarzen Jeans, die ich gerade zerschneiden will, ich versuche im Viereck zu atmen: einatmen – Pause – ausatmen – Pause. Einatmen – Pause – ausatmen – Pause. Das Herz dröhnt in den Schläfen. Einatmen. Es gibt Menschen hier neben mir, meistens Frauen, sehr viele sind aus den Gebieten, wo aktive Kämpfe geführt werden. Einige haben nur das, was sie anhaben. Sie arbeiten ruhig und entschlossen. Ausatmen. Ich darf nicht hysterisch werden. So viele Menschen wollen zur Normalität zurück. In der Zeit der Revolution der Würde hatten wir einen Slogan, der mich jetzt nicht loslässt: Du bist ein Tropfen im Ozean. Einatmen. Ja, ich bin ein Tropfen. Und das bedeutet nicht, dass ich nichts bedeute. Im Gegenteil: das heißt, dass wir gemeinsam eine mächtige Kraft sind, die nie vom Bösen bewältigt werden kann. Dass wir zusammenhalten müssen. Die ganze Welt. Ausatmen.

schnipp–schnapp – schnipp–schnapp – schnipp–schnapp – – – – – – – – – –         

Țes plase de camuflaj în Turnul Prafului de pușcă din Lviv

țac – țac – țac – – –

ce bine-mi fac monotonia și vigilența acestui sunet rece.

eu tai, tai concentrată și cu grijă, tai obsesiv, tai cu dragoste pentru cei pe care munca mea este menită să-i protejeze, tai cu ură pentru cei care vor să ne stingă viețile, tai și mă calmez, intru într-un fel de meditație.

materialitatea stofei, pe care o tai în fâșii egale, mă face să cred că războiul este real. Sarcina mea aici, în medievalul Turn al Prafului de pușcă din orașul meu, Lvov, este să tai munți de haine, lenjerie de pat și baloți de pânză. Bucățelele de stofă sunt împletite de tineri studenți veseli de la Academia de Arte Frumoase din Lvov în plase mari, așa se fac plasele de camuflaj. În timpul războiului, plasele de camuflaj devin opere de artă. Plase uriașe, făcute din sute de mii de bucăți de stofă negre, verzi, maro, gri și albastru închis formează protectoarele aripi de îngeri, care ar trebui să îndepărteze proiectilele. Transformarea bucăților de stofă de zi cu zi în fâșii uriașe de material textil, înstrăinarea scopului lor inițial au loc pe parcursul zilei, prin eforturile mai multor voluntari. Camuflajul înseamnă protecție. Protecție împotriva criminalilor, care terorizează țara, în special a tinerilor cu pașapoarte rusești. Aflați în captivitate, acești bărbați își regretă faptele în fața camerei, dau asigurări că nu știau „cu adevărat“ despre nimic, promit să nu mai facă niciodată așa ceva… Asigurările lor sunt, de asemenea, un camuflaj. Nu cred că cineva care trece cu tancul peste câmpuri de cereale într-o țară străină și transformă acest pământ într-unul de pe care să nu mai poți recolta nimic în deceniile ce vor urma nu are războiul în minte. Nu cred că cineva care are o țintă în vizor nu știe, în era imaginilor din satelit, că sunt lovite casele unor oameni pașnici, că bombardamentele lasă sute de oameni fără un pat și fără un acoperiș deasupra capului. Nu cred că cineva care bombardează maternități sub pretextul că acolo nu sunt femei, ci militari ucraineni nu știe în realitate că acolo ar trebui să fie mai ales femei și nou-născuți. Și personal medical. Acolo se află femei al căror ghinion în aceste săptămâni este faptul că sunt însărcinate. Iarăși și iarăși îmi apare în fața ochilor imaginea unei femei însărcinate foarte frumoase care sângerează. Privește drept în cameră cu ochi goi de disperare, o Madonă a anului 2022. O altă femeie însărcinată este purtată pe lângă ea, una dintre multele care nu vor supraviețui acestui șoc, acestei orori, nici ea, nici copilul ei nenăscut…

HÂRȘȘȘ – HÂRȘȘȘ – HÂRȘȘȘ

Rup stofa, încerc să-mi canalizez agresivitatea crescândă și totodată paralizantă în ruperea stofei, cu un zgomot puternic rup un cearșaf cu mâinile goale. Nimeni nu va mai dormi vreodată pe acest cearșaf, el nu va mai acoperi niciodată patul cuiva, dar îmi doresc foarte mult ca el să-i acopere pe protectorii noștri, ca ei să nu devină ținte, ci să supraviețuiască, să revină cât mai curând posibil la casele lor nedistruse, la familiile lor, unde toți supraviețuiesc, îmi doresc asta atât de mult. Dar mai înainte trebuie îndepărtat acest tsunami întunecat al răului. Pentru că altfel (chiar am scris „altfel“? Nu, n-am voie să presupun că poate exista o „altfel“ de situație! În toate basmele copilăriei mele, răul era învins cu orice preț. Justiția trebuie să prevaleze, pentru că altfel nu merită să mai trăim în această lume.) rămâne doar pământ pârjolit pe această imensă și totuși atât de mică, atât de iubită planetă.

Deodată tresar. Mi se întunecă în fața ochilor. Sutele de imagini pe care le-am văzut în cele douăzeci și cinci de zile ajută imaginației mele. Văd un ținut foarte, foarte întins, unde pământul este negru, dar nu este renumitul cernoziom ucrainean, ci doar pământul pârjolit unde nu poate crește nimic, unde nu există niciun copac și, prin urmare, nu cântă nici măcar o pasăre, unde singurul lucru care se mișcă este fumul negru care se ridică. Amețesc. Mă țin cu ambele mâini de niște blugi negri pe care sunt pe punctul să-i tai, încerc să respir ritmat: inspir – pauză – expir – pauză. Inspir – pauză – expir – pauză. Inima îmi pulsează în tâmple. Inspir. Sunt oameni aici, lângă mine, majoritatea femei, foarte multe dintre ele provenind din zonele în care se duc lupte grele. Unii au rămas doar cu hainele de pe ei. Lucrează în liniște și cu îndârjire. Expir. N-am voie să devin isterică. Atâția oameni vor să revină la normalitate. În timpul Revoluției Demnității, exista un slogan care nu-mi iese acum din minte: Ești o picătură de apă într-un ocean. Inspir. Da, sunt o picătură de apă. Și asta nu vrea să însemne că eu sunt un nimeni. Dimpotrivă, înseamnă că împreună suntem o forță uriașă, pe care răul nu o poate învinge niciodată. Că trebuie să rămânem solidari. Întregul mapamond. Expir.

țac – țac – țac – țac – țac – țac – – – – – – – – – – – – –

_________________

* Chrystyna Nazarkewych ist Dozentin am Lehrstuhl für Deutsche Philologie der Nationalen Ivan Franko-Universität in Lwiw und übersetzt deutschsprachige Literatur ins Ukrainische, wie zum Beispiel Terézia Mora, Ilma Rakusa, Jenny Erpenbeck, Ralph Dutli și Natascha Wodin. Sie war die Frau des Performance-Performance-Dichters und Schriftstellers Nazar Hontschar. / Chrystyna Nazarkewych este conf.univ.dr. la Universitatea Națională Ivan Franko din Lviv, cu specializare în domeniul studiilor germanice și al traducerii literare. Organizează și moderează seminare literare și culturale din anul 1997. A tradus din limba germană în ucraineană scriitori ca Terézia Mora, Ilma Rakusa, Jenny Erpenbeck, Ralph Dutli și Natascha Vodin. A fost soția poetului-performer Nazar Hončar.