Mă situez de partea acelora care cred că fidelitatea poate fi doar aproximată

1
532
Viorica Nișcov

Dacă îți iei treaba în serios, fiecare carte e o provocare pentru care e recomandabil să te pregătești în prealabil, familiarizându-te cât de cât cu contextul cultural din care ea face parte. Cu atât mai mult când e vorba de cărți importante; înțelegi de multe ori că nu traduci doar un autor, ci, prin el, și segmente ale codului cultural al epocii în care el s-a format și a scris. Istoria cuvintelor e uneori spectaculoasă: aceeași vocabulă poate avea un sens în secolul al XVIII-lea și altul astăzi, dacă nu denotativ, măcar în conotațiile sale. Apoi, un autor își stabilește el însuși în interiorul propriului său univers poetic o rețea de repere lingvistice, care deseori se abat de la sensurile standard și ale căror nuanțe sunt modulate subtil, în funcție de efectele urmărite. Nu mai vorbesc de cazurile de neconcordanță între referințele culturale ale limbii din care se traduce și cele ale limbii receptoare. Aici, Panait Istrati a găsit soluția optimă, păstrând în contextul francez vocabulele românești și creând, pentru cititorul francez, un spațiu al ambiguității expresive între identitate și alteritate. Apoi, sunt și domenii speciale, în care nu e întotdeauna posibil să mergi pe echivalențele oferite de dicționar. M-am lovit de asta la traducerile din C. G. Jung, Meister Eckhart sau G. Scholem. Toate astea sunt banalități, știute de toată lumea, în practică însă ele devin capcane în care traducătorul poate să cadă ușor. Se adaugă obligația de a ține o cumpănă cât mai fină posibil între respectarea fidelității față de textul de tradus și aceea a spiritului limbii receptoare. În cazurile operelor literare, mă situez de partea acelora care cred că fidelitatea poate fi doar aproximată. În sens absolut, e imposibilă. Fie și numai dacă admitem că există o legătură subtilă între sensul cuvintelor, încărcate de o istorie culturală ireductibilă, și învelișul lor sonor. Rezultă de aici că e mai simplu când ai șansa să traduci nu opere, ci autori. Firește, diversitatea traducerilor – cel puțin în cazul meu, rod al hazardului – implică și o deschidere de orizont, căci traducerea oferă, cred, cea mai intimă, mai profundă formă de cunoaștere a modurilor de a fi și de a se exprima ale unui autor.

Dintre dificultățile de care se poate izbi un traducător când încearcă să transfere cât mai fidel un conținut de idei plus reverberațiile sale stilistice dintr-un sistem lingvistic în altul, le-aș menționa în imediat, concret și provizoriu pe următoarele:

1. Inexistența unor echivalențe la nivel denotativ, caz în care, în locul unui transfer lingvistic, trebuie să recurgem – explicativ – la o perifrază: de pildă, subst. german Frühstückstube, al cărui referent nu există la noi, poate fi tradus cu „încăpere destinată micului dejun“ (pentru un cuvânt german, avem nevoie, în acest caz, de patru românești!).

2. Cuvinte create de un autor anume pentru uzul său propriu. De pildă, Schlemmergeschäft: acesta ar fi un magazin din care se pot cumpără produse suculente, delicatese îmbelșugate – de fapt, copioase.

3. Expresii care, traduse fidel, sună mai prețios decât în original: er war des Lichtes beraubt „îi era răpită lumina“; de fapt, „nu vedea“.

1 COMENTARIU

Lasă un răspuns