Pantalon paga per tutti. Din nou despre „scandalul Cantemir”

|iulie 27, 2016|Nr. 09, Retraducere, Revista de Traduceri Literare

Ultima oară când am luat cuvântul în public, am atras atenția asupra implicațiilor nedrepte ale unor fapte dosnice din cultura română. Se discuta despre republicarea Istoriei creșterii și descreșterii Curții otomane a lui Dimitrie Cantemir[1], dar criticile nu se concentrau – așa cum era de așteptat – pe eliminarea numelui lui Dan Slușanschi, adevăratul editor, din pagina de gardă.

Vladimir Agrigoroaiei

Vladimir Agrigoroaiei

Erau îndreptate asupra traducerii Ioanei Costa, considerată a fi o „diortosire” a unei traduceri mai vechi a aceluiași Dan Slușanschi[2]. Nu am de gând să reiau aici dosarul întregii afaceri. Trebuie numai amintit că aceste critici au îmbrăcat între timp haina unei dări în judecată, iar „diortosirea” a devenit acuză de „plagiat”. Traducerea Ioanei Costa ar fi fost copiată, în viziunea acuzatorilor, după cea a lui Dan Slușanschi. Iar într-o țară ca a noastră, plagiatul se demonstrează într-un singur fel: dacă textele seamănă. Și seamănă. Pentru că, dacă ne ținem de argumentația asta, însuși Cantemir a fost primul care s-a plagiat, atunci când s-a tradus singur, zice-se, din greacă în latină.

Iată de ce iau pentru a doua oară cuvântul: pentru a pune lucrurile în ordine, mai ales că meseria mea e traductologia. Voi trece întâi prin afacerile teoretice necesare, fără de care cele pe care le am de spus nu ar fi de înțeles. Și sunt nespus de bucuros că pot face acest lucru într-o publicație de specialitate de felul Revistei de Traduceri Literare. Numai aici, între specialiști, lucrurile pot fi analizate cum se cuvine.

Or, printre premisele utile demersului de față se numără următoarele două:

  1. O traducere este o lectură a textului original pe care traducătorul o pune la dispoziția cititorilor săi. Singurul mod în care traducerile pot fi evaluate este în raport cu acest original. O comparație a două traduceri în absența ultimului este nulă, dat fiind că asemănările sunt dictate de raportul strâns pe care îl au cu textul pe care îl traduc. În consecință, simpla juxtapunere a două traduceri nu constituie un argument. Asemănările sau coincidențele sunt dictate natural de translation clusters, cuvintele sau sintagmele care dispun de o semnificație identică în limba-sursă și în limba-țintă.
  2. Cea de a doua premisă este că plagiatul într-o traducere nu poate fi reperat decât prin prezența unor greșeli identice în amândouă textele de comparat. Mai clar: dacă o serie de greșeli apar în amândouă traducerile sub aceeași formă, aceste coincidențe nu pot fi aleatorii; ele se bazează pe plagiat. Or, în cele două traduceri analizate nu am identificat nicio repetare a unei greșeli. În consecință, nu există probe care să justifice acuzația de plagiat. Drept dovadă stă analiza de mai jos.

Metoda lui Antoine Berman[3] recomandă ca cercetarea traductologică să urmeze trei etape pentru a evita subiectivitatea inerentă domeniului de studiu: 1) Citirea traducerilor drept texte de sine stătătoare, în absența originalului și fără emiterea unor judecăți de valoare. 2) Citirea originalului pentru a analiza deciziile traducătorilor. 3) Analiza profilului acestora și a parcursului lor cultural. Eșantionul pe care îl prezint mai jos se bazează pe comparația paragrafului 28 din cartea a II-a, capitolul III, în cele două traduceri și în textul original. Acesta este unul dintre pasajele în care cele două traduceri se apropie îndestul:

Traducerea Dan Slușanschi (DS, p. 122): Și astfel, toți Vizirii, înveștmîntați în haine de doliu, salută drept ‘Împărat’ pe Suleiman, care intrase în C(onstantino)p(o)le în ultimele zile ale lunii Szev<v>al a anului 926, și-i dau mărturie asupra durerii lor pentru moartea pretimpurie a părintelui lui.

Traducerea Ioana Costa (IC, p. 449, 451): În felul acesta toți vizirii, îmbrăcați în veșminte de doliu, îl proclamă împărat pe Suleiman, care intrase în Constantinopol în ultimele zile ale lunii szevval din anul 926; își mărturisesc durerea pentru moartea timpurie a tatălui lui.

Text original (p. 448): Ita Suleimanum, in ultimis diebus mensis Szevval anni 926, Constantinopolin ingressum, Vesirii omnes, lugubri habitu induti, Imperatorem salutant, doloremque de praematuro Parentis obitu testantur.

În urma juxtapunerii celor două traduceri, comparația trebuie să explice și interpreteze următoarele diferențe, alese astfel încât să clarifice situații de mai multe naturi (asemănări frapante, forme grafice diferite, idei): DS „salută” / IC „proclamă”; DS „C(onstantino)p(o)le” IC „Constantinopol”; DS „dau mărturie” / IC „mărturisesc”; DS „pretimpurie” / IC „timpurie”; și DS „părintelui” / IC „tatălui”.

O privire superficială va observa variație involuntară între anumiți translation clusters, rezultat al unor alegeri inconștiente, care țin însă de felul diferit de a se exprima al celor doi traducători. „Dau mărturie” sau „dă poruncă” (DS) nu sunt reclamate de o lectură specială a originalului cantemirian. Formele latine testantur sau iubet sunt traduse neutru de IC drept „mărturisesc” și „poruncește”. În acest caz, alegerile perifrastice ale lui DS se datorează propriului idiolect. Traducerea IC preferă intervențiile minime, gramaticale sau stilistice, al căror scop este armonizarea formei finale.

Există apoi diferențe care sugerează existența a două proiecte de traducere bazate pe două abordări estetice diferite. Hipercorectitudinea gramaticală, frecventă în traducerea DS, poate fi exemplificată prin alegerea „părintelui” DS, în vreme ce traducerea IC („tatălui”) preferă termenii uzuali. O alegere curioasă DS este folosirea lui „pretimpuriu” pentru traducerea lui praematurus. Traducerea IC preferă aici „timpuriu”, adjectiv familiar tuturor vorbitorilor. Este posibil ca alegerea DS să fie justificată de conservarea unui „pre-“ în inițiala cuvântului, având în vedere cazul pe care îl voi prezenta în curând, etimologic și formal. O altă alegere etimologizantă DS este cea a verbului „salută (drept Împărat)”, o re-etimologizare a cuvântului românesc, deși acesta și-a pierdut în limba vorbită o parte din sensurile cuvântului latin din care provine (salutant). Alegerea IC („proclamă”) este dictată de limba de astăzi, în care calitatea de împărat este recunoscută prin proclamare.

O dată observate aceste detalii, ultimul este cel care mă va ajuta să trag concluziile: DS traduce de exemplu Constantinopolin prin „C(onstantino)p(o)le”, în vreme ce IC traduce „Constantinopol”. În spatele acestor detalii nesemnificative se ascunde estetica diferită a celor două traduceri. Cuvântul Constantinopolin din textul cantemirian se află la cazul acuzativ, dar nu în limba latină, ci în greacă veche. DS a preferat „C(onstantino)p(o)le”, formă arhaică și feminină, specifică literaturii române vechi, și nu „Constantinopol” (alegerea făcută de IC). Pentru IC, numele orașului este masculin, așa cum preferă limba contemporană. Traducerea DS redă o nuanță a textului original (factorul implicit dintr-o traducere). Aici se manifestă echivalența dinamică în alegerile estetice ale traducerii DS. Or, pentru acest cuvânt latina medievală și neolatina cunosc formele de acuzativ Constantinopolim (arhaizant, dar aparținând declinării a III-a latină) sau Constantinopolem (declinarea a III-a în forma clasică). Iar cele trei forme (Constantinopolin, Constantinopolim și Constantinopolem) sunt interșanjabile. De aceea, traducerea prin „Constantinopol” (IC) reprezintă un caz neutru; cuvântul este redat prin forma curentă. Alegerea DS („Constantinopole”) este arhaizantă, în acord cu restul alegerilor DS, și încearcă să surprindă o nuanță a cuvântului originar (femininul), chiar dacă referința la o altă limbă (greaca) s-a pierdut.

După verificarea proiectelor de traducere și în alte pasaje, pot fi afirmate următoarele: traducerea IC se plasează la jumătatea distanței dintre echivalența formală și cea dinamică, în încercarea de a aduce textul-țintă la forma limbii române contemporane, pentru a facilita accesul tuturor cititorilor. Traducerea DS are drept scop reținerea a cât mai multe dintre trăsăturile textului-sursă, fiind adresată unui public specializat și cu mult mai restrâns. Estetica din spatele proiectului de traducere DS corespunde profilului său academic. Pasiunea pentru etimologie, istoria limbii și aspectele formale ale unui text (dictată de specializarea principală în lingvistică și indo-europenistică) se regăsește în toate traducerile sale din latină sau greacă veche. La polul opus, proiectul de traducere ales de IC nu frapează în niciun fel. Explicația cea mai simplă este că această traducere a fost făcută cu gândul la un public cât mai larg. Cu alte cuvinte, avem de a face cu două proiecte și estetici diferite care corespund celor două idealuri de traducere în care se înfruntă traductologii. Traducerea DS și-ar găsi oricând un apărător printre discipolii lui Antoine Berman (L’Épreuve de l’etranger, 1984), iar cea a IC printre suporterii lui Lawrence Venuti (« The Translator’s Invisibility », Criticism, 28, 1986, p. 179-212).

Întâmplarea face însă ca analiza traductologică de mai sus, un fragment dintr-o opinie profesională avizată, să fi fost contestată. O redactasem la cererea doamnei Costa, ca urmare a solicitării de a mă exprima cu privire la litigiul în care era implicată. Un alt expert, al acuzării, a descoperit o serie de ‚greșeli’ pe care le-ar fi făcut atât Dan Slușanschi cât și Ioana Costa. Printre ‚greșelile furate’ s-ar număra, în opinia expertului, „substantivul gloria”, care „nu trebuie tradus prin ortodoxul [sic!] slavă, ci prin cinstire, glorie”. Apoi, diuturnis laboris confectus nu ar fi trebuit tradus prin copleșire și strădanii, ci prin sleire și osteneli. Expertul repetă un loc comun: traduttore, traditore. Căci, dacă ar fi fost să traducă el textul, nu ar fi trădat; ar fi tradus altfel. În fine, expertul demontează și alte alegeri ale profesorului Slușanschi, în speranța de a se achita de misiunea cu care fusese însărcinat. Numai că ispita de a critica a fost prea mare. Ceea ce urmează este o listă de „greșeli” de traducere ale doamnei Costa, adică exact ceea ce nu era recomandat să facă, neavând interesul să demonstreze că retraducerea reprezintă un demers autonom. Lista în cauză se încheie cu o analiză a cuvântului vulgo, despre care emeritul expert ne spune că „este o formă adverbială, corect tradusă de D.S., nu nominală, cum greșit traduce I.C.” Inutil să spunem că amândouă interpretările sunt posibile. Quante teste, tante opinioni

Din expertiza aceasta înțeleg însă cu îngrijorare că scopul unei retraduceri (în spațiul cultural românesc) nu ar fi cel de a prezenta o nouă lectură a textului original, ci o încercare de a asambla un alt șir de cuvinte decât cel din prima traducere. Că un text literar constă într-o înșiruire de cuvinte. Că m-aș înșela atunci când vorbesc despre translation clusters. Dat fiind că la finele acelei opinii precizam că voi „sta oricând la dispoziția traducătoarei pentru orice dezvoltări suplimentare”, această nouă luare de cuvânt are menirea de a clarifica orice dubii pe care instanțele (judecătorești sau din cultura română) le-ar avea cu privire la ce este aceea o traducere și de ce două traduceri seamănă în mod natural.

Nevoit să explic încă o dată un lung șir de banalități, a trebuit să identific exemplul cel mai grăitor, cu multe traduceri paralele, ba chiar și cu un plagiat. Iar pentru că fiecare dintre noi are specializarea lui și textele pe care le cunoaște cel mai bine, mă voi folosi de un pasaj extras din cartea pe care o redactez chiar acum. E o cercetare a traducerilor în proză și versuri ale Psaltirii, din latină în franceză veche, în secolele XII-XIII. Cine deschide acest dosar are la dispoziție o sumedenie traduceri, în care translation clusters pot fi observați de la o poștă. Ba mai are și un caz (sau două) în care o traducere a fost folosită pentru a da naștere unei noi versiuni, ceea ar fi de echivalat cu plagiatul din zilele noastre.

Textul principal este Psaltirea de la Oxford, tradusă după o versiune galicană a psaltirii latine cândva în prima jumătate a secolului al XII-lea (mai există două alte versiuni latinești: ebraică și romană). Ei bine, Psaltirea de la Oxford e sursa a numeroase copii, cele mai multe bilingve, cu textul latin și traducerea franceză în paralel pe două coloane. Iar Psaltirea din manuscrisul Arundel (cea care poate ilustra plagiatul) reprezintă o adaptare a Psaltirii de la Oxford la necesitățile unei glose: sintagmele sau cuvintele franțuzești sunt transcrise deasupra cuvintelor latine, printre rânduri, în calcuri lingvistice. Am decis apoi să iau în calcul și cea de-a doua traducere franceză în versuri. E o refacere a aceleiași traduceri de la Oxford, cu sacrificarea a numeroase pasaje pentru necesități impuse de metru și de rimă. E un plagiat prin parafrazare sau alterare a originalului, de încadrat în categoria celebrelor belles infidèles din secolul al XVII-lea. Dispunem așadar de materiale pentru a observa plagiatul prin îndepărtare sau apropiere de sursa originară, chiar dacă vina cu pricina le era străină oamenilor medievali.

Pe de altă parte, din aceeași perioadă cunoaștem Psaltirea lui Eadwin, care ia forma unei glose interlineare (calcuri), făcute pe versiunea zisă ebraică a Psaltirii latinești, adică o sursă diferită. O altă traducere interlineară apare în unele manuscrise ale Primului comentariu francez la psalmi, făcut pentru Laurette d’Alsace. Mai avem și un poem numit Miserele (o traducere comentată a Psalmului 50 – Miserere). Mai mult chiar, unele versete din acest ultim psalm apar și într-o traducere franceză a Predicilor lui Origene la cartea lui Iosua, dar acolo sunt traduse după citate inserate într-un text diferit. Ultimele trei versiuni sunt așadar independente de traducerea de la Oxford. Rezultate ale unor demersuri punctuale, ele au fost făcute direct pe un text latin. Dacă le comparăm cu traducerea de la Oxford, vom observa acei translation clusters de mai sus și vom putea vedea cum diferă de textul așa-zis plagiat.

Dată fiind întinderea redusă a citatelor de psalmi în Predicile la Iosua, am ales spre comparație pasaje din versetele Ps. 50: 3-5. Culorile care marchează sintagmele din textele franțuzești au rolul de a ajuta cititorii să nu se piardă în comparațiile care vor urma.

  Psalm 50 : 3 Psalm 50 : 4 Psalm 50 : 5
Gallicanum Miserere mei, Deus, secundum magnam misericordiam tuam Amplius lava me ab iniquitate mea et a peccato meo munda me. Quoniam iniquitatem meam ego cognosco, et peccatum meum contra me est semper.
Hebraicum Miserere mei Deus secundum misericordiam tuam… multum lava me ab iniquitate mea et a peccato meo munda me. quoniam iniquitates meas ego novi et peccatum meum contra me est semper.
Psaltirea de la Oxford[4] Merci aies de mei, Deus, sulunc ta grande misericorde Ampleis leve mei de la meie iniquitet, e de mun pechet esneie mei Kar la meie felunie je conuis, e le mien pechiet encuntre mei est tutes ores.
Psaltirea Arundel[5] Merci aies de meim Deus, sulunc ta grande misericorde Ampleis leve mei de la moie iniquitet, e de mun pecchet esneie mei. Kar la moie felunie jo conuis, e li mien pecchet encuntre mei est.
A II-a psaltire în versuri[6] Biaus Sire Deux, a toi m’acorde,
Selonc ta grant misericorde.
Leive moi de ma felonnie,

Et de mon pechié me netie.

De mon pechié me fai confés,

Qui encontre moi est adés.

 
Psaltirea lui Eadwin[7] Aiez merci de mei, Deus, selunc la tue misericorde Mult me leve de la meie felunie, e de men pechiet esneie mei. Kar mes folies jeo cunui, e li miens pechiet est encuntre mei tutes ures.
Predicile la Iosua[8] Merci aiez de mei Deus sulunc ta grant misericorde. Des ore leve mei de ma felunie e de mun pecché esmunde mei, kar jo te pruis ke feire le devez. Kar jo recunuis ma felunie. […] Mun pecché est cuntre mei tutes hures.
Poemul Miserele[9] Veirs Deus, aies de mei merci,

Solunc ta grant misericorde.

leve ma iniquité,

Ki de merci parmainz plenté.

Tu chi de merciz ies fontaine

Pardone mei culpe mundaine.

[K]er jeo cunuis me iniquité,

Que de mei aies pieté ;

E mis pechiez est devant mei,

Pur ceo le di, pardune le mei !

Primul comentariu[10] Merci aies de moi, Deus, selunc ta grant misericorde. Tant me leive plus cum jo sui plus pechieres, et de mun pechié me munde. Car je conois molt bien ma felenie, et mes pechiez est encontre moi totes hores.

 

Ne putem pune oare problema ca o sintagmă de felul lui Miserere mei, Deus să fi fost tradusă altfel franțuzește? Felul în care apare sub forme identice, alături de traducerea lui secundum magnam misericordiam tuam, e dovada clară a faptului că suntem dinaintea unor translation clusters. Că suntem dinaintea unor versiuni independente, aceasta se poate observa din felul în care Psaltirea lui Eadwin nu traduce adjectivul magnam, pentru că sursa ei latină – Hebraicum – nu îl are. Iar apariția unor epitete ale lui Dumnezeu în cele două versiuni rimate se datorează exclusiv constrângerilor impuse de metru (sau rimă, în cazul verbului accorder). Cazuri asemănătoare de translation clusters sunt traducerile lui lava me sau contra me est. Dar cel mai important este poate semper. Cu excepția celei de-a doua traduceri în versuri, unde a fost folosit pentru rimă adés (identic cu adesso din italiana de astăzi), Primul comentariu, Eadwin și Predicile se acordă perfect cu Psaltirea de la Oxford în traducerea acestui semper: aleg soluția naturală, cea care venea instantaneu în minte, locuțiunea toutes heures. Sunt alegeri impuse, pe care traducătorii nu le puteau evita atâta vreme cât scopul lor era o traducere fidelă a textului latin. Alegeri pe care nici traducătorii de astăzi, IC sau DS, nu le-ar putea evita. Numai cazul poemului Miserele este special. Aici nu suntem dinaintea unui exercițiu de traducere, ci a unei parafraze în care s-a încercat redarea acelorași idei cu alte cuvinte, pentru că nu ieșea rima.

Plagiatul nu poate fi sesizat decât în cazul lui amplius, adverb pentru care nu exista un corespondent clar în limbă. Abia el ne arată că Psaltirea Arundel o copiază pe cea de la Oxford. Că Eadwin nu e tradus după Oxford, pentru asta stă dovadă cuvântul mult pentru latinescul multum din Hebraicum și pluralul folies care corespunde unui alt plural în versiunea latină diferită a Psaltirii. Dar nici celelalte versiuni nu au nimic în comun cu cea de la Oxford. Predicile folosesc dès lors, iar Primul comentariu are adverbul tant. Avem așadar de-a face cu o situație ambiguă în care fiecare traducător s-a descurcat după cum a știut el mai bine. Iar în cazul traducerii de la Oxford, soluția (nefericită) a fost o greșeală: inventarea unui calc forțat după cuvântul latinesc. Căci prin asta se deosebește versiunea de la Oxford, prin calchierea structurilor latine. Or, asta seamănă extrem de bine cu cazul nostru: plagiatul în traducerea IC s-ar fi manifestat dacă ar fi fost preluate alegerile etimologizante ale lui DS, pentru că asta caracterizează traducerea lui DS, dar IC nu a făcut așa ceva.

Sunt însă și cazuri în care ne-am aștepta să întâlnim traduceri diferite, dar traducătorii aleg, surprinzător, aceleași soluții. Nu din cauza vreunui plagiat, ci pentru că idiolectele lor sunt asemănătoare. Astfel stau lucrurile în cazul traducerilor verbului mundare. Desigur că prezența lui esneie în Arundel e copiată după Oxford, dar apariția aceluiași cuvânt în Eadwin ne arată că traducătorul a fost pur și simplu constrâns să-l aleagă. Or, această coincidență e rodul unei comuniuni de limbaj. Nu neapărat dialectală, pentru că – deși cele trei texte au fost scrise în dialect anglo-normand – Predicile sunt tot din mediul insular, dar au un calc după verbul latin, aidoma Primului comentariu, redactat pe continent, în spațiul valon (esmunder și munder). Comuniunea de limbă se datorează apartenenței traducătorilor la același mediu, mănăstiresc, spre deosebire de Predici sau de Primul comentariu, ai căror traducători fuseseră formați în școli-catedrale. Există așadar translation clusters care operează numai în varietăți reduse ale unei limbi, atunci când doi sau mai mulți traducători au urmat aceeași școală. Adică exact ceea ce am văzut în exemplul contemporan, al traducerilor după Cantemir, unde anumite alegeri sunt dictate de profilul asemănător al celor doi traducători (atât clasiciști, cât și magistru-discipol).

Și să nu uităm că aceste ultime exemple, datate între 1150-1250, aparțin unei perioade în care nu exista noțiunea de limbă literară, spre deosebire de cel mult mai strict al perioadei contemporane, în care limba este unitară, iar translation clusters se manifestă cu o frecvență mult mai mare. Textele citate mai sus datează dintr-o epocă în care dialectele nu sunt nici măcar atestate în scris. Copiștii transcriau fiecare idiolecte pe care le numim astăzi „scripte”, amestecuri dialectale rezultate în urma tradiției manuscrise. Am trecut și noi, românii, prin acest stadiu de evoluție: dovada cea mai grăitoare este Codicele Sturdzan. O perioadă în care nu exista ortograf, în care fiecare scria după cum îl tăia capul (sau urechea). În care textele erau fluctuante, căci ne aflăm înaintea tiparului, cel care a adus conceptul de text stabil, iar mai târziu ediția critică. Suntem într-o preistorie a traducerilor. Scrupulele traducătorilor nu existau. Traducerea, adaptarea și parafraza însemnau unul și același lucru, atâta vreme cât teoria (subțire) se sprijinea doar pe Cicero și pe Sfântul Ieronim. Și totuși, observăm aceste permanențe, felul în care, vrând-nevrând, apropierea de textul-sursă ducea chiar și atunci, în preistorie, la rezultate identice cu cele pe care le observăm în traducerile de astăzi. Sunt permanențe ale condiției umane. Asta e tot ce descoperim de fapt: apa caldă.

Și pentru că tot vorbim de mentalități din alt veac, ar fi poate cazul să scoatem capul din ele și să aflăm că secolul în care trăim nu ne permite să tragem toate traducerile pe același calapod. Nu se poate pune un semn de egalitate între traducerea literară și cea de traducător autorizat. Traducerea literară este o operă literară de sine stătătoare, nebuloasă ca orice text literar. Nu e o sumă de cuvinte. Pe Cantemir sau Dante nu-i ducem la notar. Iar retraducerea face parte din această ultimă categorie. Pentru că noi despre o retraducere vorbim de fapt. Avocații dezbat un act literar. Asta în contextul în care istoria literaturii este ea însăși o istorie de împrumuturi. Și în contextul în care toți par a ignora un alt fapt de la sine înțeles: o retraducere care nu se face prin comparație cu traducerile anterioare este proastă. Critica o desconsideră din start; ignoră pașii făcuți de cultura în care se înscrie. Oare nu tot din acest motiv a copiat însuși Dan Slușanschi, în traducerea sa a Iliadei, pasaje întregi din traducerea mai veche a lui Murnu? Iată începutul:

Murnu: Cântă, zeiță, mânia ce-aprinse pe-Ahil Peleianul,
Patima crudă ce-aheilor mii de amaruri aduse…

Slușanschi: Cântă, Zeiță, mânia ce-aprinse pe-Ahil Peleianul,
Greaua urgie ce-aheilor mii de amaruri le-aduse…

Ne putem pune problema plagiatului? Ar trebui să li se plătească daune urmașilor lui Murnu? Iar Murnu ar datora ceva lui Vincenzo Monti pentru verbul „aduse”, pus taman acolo unde italianul tradusese prin addusse? Evident că nu. Doar nu suntem idioți.

Antoine Berman, zeu tutelar al traductologiei, atrăgea atenția acum un sfert de veac că primele traduceri ale unui text reprezintă o formă de domesticire, de asimilare. Cât privește retraducerile, ele sunt obligatorii, nu doar necesare. Și asta nu neapărat din cauza eternei metamorfoze prin care trec limbile, ci mai ales pentru judecata de valoare pe care o poartă asupra traducerilor anterioare. După Berman, c’est seulement aux retraductions qu’il incombe d’atteindre – de temps en temps – l’inaccompli.

Unde suntem noi în acest joc al nuanțelor către care tind toate culturile mari? Într-o eternă periferie, în alt secol. Pentru că ceea ce se judecă este, pe de o parte, ființa omenească cu tainele ei lingvistice greu de pătruns; iar pe de alta, literatura și statutul unei traduceri literare. Și pentru că tot vorbim despre un alt secol, probabil că acest veșnic decalaj cultural constituie motivul pentru care opera lui Cantemir este definită în emerita expertiză ieșeană drept un „text octocentist”! Când citești asemenea neghiobii, te ia cu leșin. E clar că nu împărțim aceeași limbă. Italienismul ottocentesc nu se mai referă aici la secolul al XIX-lea. Cu astfel de expertize se va judeca la tribunal o traducere literară. Pentru că la noi se poate. La noi în țară, în protocronie, s-a inventat probabil neaoșismul Octocento: un Settecento căutând spasmodic cifra 8.

Să te mai miri că litera legii, ignorând exceptio artis, a chemat în instanță niște translation clusters să dea dovadă că există o limbă română literară? România descoperind abia acum câțiva ani ce-i acela un plagiat, habar n-are încă ce-i aceea traducere literară. Finețurile unei discipline cum e traductologia sunt străine protipendadei noastre. Pentru că, în ciuda strădaniilor de a recupera decalajul (de patru secole și jumătate în momentul Codicelui Sturdzan), cultura română este veșnic imatură. La cât de absurdă pare întreaga judecată, cred că mai dreaptă ar fi fost o ordalie sau duelul judiciar.

Vladimir Agrigoroaei, Poitiers, 7 iunie 2016

Abrevieri bibliografice

Berman 1990 – Antoine Berman, « La retraduction comme espace de la traduction », Palimpsestes, 4, 1990, p. 1-7.
Berman 1995 – Antoine Berman, Pour une critique des traductions : John Donne, Paris, 1995.
Beyer 1888 – A. Beyer, « Die Londoner Psalterhandschrift Arundel 230 (S. Ztschr. xi 513) », Zeitschrift für romanische Philologie, 12, 1888, p. 1-56.
Cantemir s.a. – Dimitrie Cantemir: Istoria creșterilor și a descreșterilor Curții Othman[n]ice sau Aliothman[n]ice de la primul început al neamului adusă până în vremurile noastre, în trei cărți, versiune românească și indice de Dan Slușanschi, prefață de Virgil Cândea, București, Paideia, s.a.
Cantemir 2015 – Dimitrie Cantemir: Istoria măririi și decăderii Curții othmane, editarea textului latinesc și aparatul critic [de] Octavian Gordon, Florentina Nicolae și Monica Vasileanu, traducere din limba latină [de] Ioana Costa, cuvânt înainte [de] Eugen Simion, studiu introductiv [de] Ștefan Lemny, București, Academia Română, Fundația Națională pentru Știință și Artă, 2015.
Grange 2015 – Huw Grange, « A Paraphrase of the Miserere in Anglo-Norman Verse (Lambeth Palace, ms 431) », Medium Ævum, 84, 1, 2015, p. 40-59.
Gregory 1990 – The Twelfth-century Psalter Commentary in French for Laurette d’Alsace : An Edition of Psalms i-l, éd. Stewart Gregory, 2 vol., Londra, Modern Humanities Research Association, 1990.
Hunt 1998 – Sermons on Joshua, 2 vol., vol. i : Sermon 1, vol. ii : Sermons 2-5, éd. Tony Hunt, Londra, Anglo-Norman Text Society, 1998.
Michel 1860 – Libri psalmorum versio antiqua gallica e codice ms. in bibliotheca Bodleiana asservato una cum versione metrica aliisque monumentis pervetustis nunc primum descripsit et edidit Franciscus Michel, Oxford, e typographeo academico, 1860.
Michel 1876 –Le Livre des psaumes : ancienne traduction française publiée pour la première fois d’après les manuscrits de Cambridge et de Paris, ed ; Francisque Michel, Paris, Imprimerie nationale, 1876.


[1] Cantemir 2015.
[2] Cantemir s.a.
[3] Berman 1995.
[4] Michel 1860, p. 67.
[5] Beyer 1888, p. 52.
[6] Michel 1860, p. 295.
[7] Michel 1876, p. 88-89.
[8] Hunt 1998, vol. 1, p. 19 ; et vol. 2, p. 18.
[9] Grange 2015, p. 47 (v. 41-42) ; p. 48 (v. 62-65) ; p. 48-49 (v. 78-81) ; p. 50 (v. 134-139).
[10] Gregory 1990, vol. 2, p. 514, 516.
Share this Post:

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.