Traduceri și retraduceri

0
209

În urmă cu puțin timp, invitat fiind la o discuție privind retraducerile, m‑am dus. Eram curios din cel puțin două motive: 1. Și eu sunt traducător, io anche traduttore. În comparație cu alții, mai degrabă modest, în sensul că am tradus, mai degrabă, ce mi‑a plăcut; dunque, un piccolo tradittore. 2. Deși nu foarte harnic, să zic așa, am tradus din limbi diferite (cehă, engleză, franceză, mai ales) și din genuri diferite (poezie, proză, lucrări de arheologie și istoria artei). Am tradus chiar și interfața grafică a unei aplicații, un procesor de text (Mellel), pentru a experimenta direct cum se face o asemenea traducere: cert se face cu totul altfel decît un text literar. Aș putea spune că am mai scris un capitol al de mult plănuitei cărți despre tehnica traducerii.

Sorin Paliga
Sorin Paliga

Tema discuției era aparent simplă: de ce (să mai) retraducem un text deja tradus? Răspunsul mi se pare simplu: deoarece, periodic, generațiile simt nevoia unei alte abordări a textului, gusturile se schimbă, se schimbă și abordările ideologice, culturale, se schimbă contextul politic. Mă gândesc la faptul că eu însumi, de‑a lungul anilor, mi‑am revăzut traducerile, unele au fost revizuite de câteva ori, mereu găsești ceva nelalocul său, ceva care nu‑ți place, confrunți cu originalul și mai dai peste o nuanță, mai dai peste o boacănă de traducere… În fond și la urma urmelor, este foarte posibil ca altcineva, dintr‑o generație mai proaspătă, să traducă mai bine Singurătatea prea zgomotoasă a lui Hrabal ori Toscana lui Holan ori Războiul cu salamandrele al lui Čapek (traducerea acestuia are o instructivă istorie, dar nu e locul să o prezint aici). Deocamdată nu a avut loc un asemenea eveniment, dar poate avea loc și aș fi de‑a dreptul stupid să mă supăr dacă cineva ar face acest lucru. Măcar de‑ar veni.

Discuția s‑a axat, concret, pe o nouă traducere din Shakespeare propusă de George Volceanov. Argumentele traducătorului pentru o nouă traducere erau două: 1. pe alocuri, traducerile existente șchioapătă, adesea serios; 2. s‑a schimbat radical percepția teatrului, pe vremea lui Will, oamenii stăteau 5–6 ore la teatru, azi nu mai au răbdare, textul contemporan trebuie să fie altfel, să fie „procesat”. Aici aș avea tot două comentarii.

Traducerile existente pot fi, și uneori chiar sînt, stîngace, pot conține erori. Dacă așa este cazul, atunci – cert – o nouă traducere este necesară, mai ales dacă este vorba de un text „mare”, clasic, cunoscut, care să fie reprocesat pentru generațiile mai tinere. Aici, sunt de acord cu George.

Cu ideea însă că textul lui Shakespeare ar trebui să aibă, acum, două versiuni: una pentru lectură, o alta pentru scenă, nu știu dacă sunt de acord. În primul rînd, decalajul cultural și ideologic de care vorbeam mai sus nu se aplică numai în cazul pieselor lui Shakespeare, se aplică oricărei alte perioade istorice. Scrisoarea pierdută este, desigur, savuroasă și azi, inclusiv prin modificări mai mari sau mai mici în textul original, prin alegerea unei scenografii actualizate., mă rog, prin tot felul de asemenea adaptări și mici șmecherii de scenă, dacă mi se permite. Și de‑abia a trecut ceva peste un secol de atunci, darmite dacă ar fi trecut 4–5 secole. Vreau să spun că, în orice caz, la punerea în scenă a unei piese a oricărui autor, orice regizor și orice scenarist face modificări. Hamlet nu mai durează 5 ore, ca în original, uzual piesa se taie cam la jumate. La circa jumate s‑a tăiat și filmul rusesc cu Smoktunovski, așa de lăudat la vremea sa. Dacă, în context, m‑aș încumeta să traduc Hamlet, nu m‑aș încumeta să‑l și adaptez pentru scenă. În  primul rînd, i‑aș lua regizorului și scenaristului pîinea de la gură, să spun așa. Păi dacă reprocesez eu textul din punct de vedere ideologic, el ce mai face? Eu m‑aș concentra pe o românizare plauzibilă a textului, ținând seama de faptul că, în urmă cu 400 de ani și mai bine, una era Anglia și alta era Valahia, englezii erau deja putere mondială, zdrobiseră Spania și puneau bazele imperiului de mai târziu; Valahia supraviețuia. Mihai Viteazul nu avea timp de teatru, nici de traduceri. Dacă m‑aș întoarce în timp, da, aș fi curios să știu cum ar fi tradus mitropolitul Varlaam pe Shakespeare, era cu o generație‑două mai tînăr decît englezul și era, deci, mai aproape de sursă. Sau cum l‑ar fi tradus Cantemir un secol mai târziu…

Aș putea invoca o experiență personală. În 1990, prima carte pe care am cumpărat‑o cînd am ajuns în Cehoslovacia (încă era în formula asta) a fost Interogatoriu în depărtare (Dálkový výslech) de Havel, eram la Brno, în Piața de varză (Zelný trh). Auzisem de Havel, dar nu citisem nimic de el. Cartea mi‑a plăcut așa de mult, încît am tradus‑o relativ repede, a apărut în 1991 și, după aproape un sfert de secol, o a doua ediție anul trecut, în 2015. Între cele două ediții nu sînt diferențe mari, doar cîteva mici corecturi, mici stilizări. În 1990–1991 eram mult mai aproape de perioada cînd autorul scrisese cartea, 1984–1985, ca atare și ideologia și limbajul originalului îmi erau familiare. Cred că acea traducere este, să zic așa, de referință, a fost făcută aproape de perioada cînd a fost scrisă, așadar are garanția că respectă și spiritul și litera originalului. Dacă cineva ar face azi o nouă traducere, cineva tânăr, care nu a trăit acele vremuri, presupun că ar traduce, pe alocuri cel puțin, altfel, acel cineva ar fi nemulțumit de variantele primei traduceri, ceea ce ar fi firesc. Acest gest nu garantează însă și o calitate superioară a traducerii.

În sfîrșit, mai este de făcut o observație. Fiecare generație simte nevoia unei noi traduceri a unui mare text. Traducerile consacrate din Shakespeare s‑au făcut în anii comunismului victorios la orașe și sate, este evident că ele poartă amprenta ideologică a perioadei, mai ales că unii traducători erau și oficiali ai puterii politice, cel puțin în anumite perioade. Ca atare, o nouă traducere este bine venită. Țin minte că, în urmă cu mulți ani, mi‑am propus să‑l traduc pe Gerard Manley Hopkins. După ceva tatonări, am renunțat, mi‑am dat seama că nu pot, pur și simplu puterile mele românești nu sînt așa de mari, pe măsura geniului poetului englez. Încă mai sper să‑l traduc în cehă pe Ion Barbu și, ca antrenament, am tradus, deocamdată, Oda lui Eminescu. Nu dă rău, dar nici nu aș zice că e foarte bine. Planul este într-o îndelungă analiză și, probabil, așa va și rămâne.

Fotografia de la deschidere © foto Dragoș Cristescu

Lasă un răspuns