Am ajuns la portugheză printr-un concurs de împrejurări și într-o succesiune de evenimente care, fiecare luat în parte, pare a nu avea nicio legătură cu restul. Așadar…
Trei ani am fost la clasa de real a Liceului (acum Colegiu Național) „Mihai Viteazul“ din București. Nu stăteam prea bine cu matematica, în schimb fizica și chimia îmi plăceau așa de mult, încât, până în clasa a XI-a, eram convins că voi studia o facultate tehnică. În copilărie, bobinasem motoare, transformatoare, de la un moment dat îmi developam singur filmele acasă și, evident, aveam un laborator foto rezonabil pentru acele timpuri, adică începutul anilor ’70.
Brusc, pe la jumătatea clasei a XI-a, am abandonat planul de a mă face inginer, m-am decis să studiez limbi străine! Dar oare ce limbă mi s-ar potrivi? Ne aflam în perioada de după faimoasele vizite ale lui Ceaușescu în China și în Coreea de Nord care au declanșat „revoluția culturală“. Drept urmare, începuseră să ruleze tot mai multe filme realizate în „țările comuniste frățești“. Între aceste filme, șocant mi s-a părut Nunta în regia lui Andrzej Wajda. L-am văzut de câteva ori, ocazie cu care m-am decis: eu voi studia polona.
Ca atare, în clasa a XII-a m-am mutat la clasa de uman, dând o diferență la limba latină. Latina mi-a fost totdeauna prietenă apropiată, deși nu am depășit nivelul de începător, adică să pot urmări originalul cu traducerea alături. Dar să revenim la poveste. Pe atunci, limbile „rare“ nu se studiau în fiecare an, ci o dată la doi ani. În acel an (1975), se dădea examen de admitere la polonă. Fiind o limbă rară, examenul era la română (literatură și gramatică) și la o limbă de circulație, în cazul meu engleza. Am intrat cu 9.31 și, conform normelor de atunci, urma să plec nouă luni în armată. În septembrie, am ajuns tocmai la Rădăuți, la grăniceri. Dar, nici nu ajung bine în unitatea militară, că mi se declanșează boala: hepatită. De la Rădăuți, am ajuns la Spitalul Militar din Iași și, cum boala asta e serioasă, am ajuns acasă spre final de octombrie.
Pierdusem începutul anului universitar, hepatita cere să te odihnești bine timp de minimum trei luni (obosești repede în primele săptămâni după vindecare), așadar se profila un an de stat acasă. Ce poate face un viitor student care urma să studieze polona? M-am decis, ca să nu mă plictisesc, să fac două lucruri: să citesc Biblia (părinții tocmai cumpăraseră o ediție nouă, o am și acum) și să studiez spaniola folosind Învățați limba spaniolă fără profesor. Erau și lecții de spaniolă la televizor, încă nu începuse epoca „celor două ore de TV“. Planul se profila relativ clar: învăț spaniola pentru a citi Don Quijote în original. Ceea ce am și făcut, cu dicționarul alături și buchisind romanul pagină cu pagină. Era, țin minte, „o ediție sovietică“, adică Printed in the USSR. Prin primăvara anului următor, citisem Biblia cu adnotări și terminasem de citit, cu greu, Don Quijote. După Quijote, Borges – am citit apoi câteva proze scurte ale acestui nesfârșit scriitor argentinian care, în epocă, a influențat foarte mult mișcările literare din America de Sud și din Europa. Îmi era cunoscut prin volumul Moartea și busola, în traducerea lui Darie Novăceanu.
La începutul următorului an universitar, mă duc să mă înscriu. Secretariatul de la Limbi Străine era, pe atunci, în strada Pitar Moș, la parter. Acum, acolo este Cabinetul de limba cehă (unde predau) și biblioteca de limba slovenă. Sigur, cititorul se va întreba de ce nu am studiat polona, cum voiam? Răspunsul se află în rapida succesiune de evenimente de la secretariatul numitei facultăți. Ajung acolo, bat timid la ușă și zic:
— Bună ziua, am venit să mă înscriu la polonă, am dat examen anul trecut.
Secretara se uită la mine lung, încruntată și, parcă, supărată (niciodată nu am priceput de ce, de multe ori, secretarele se uită încruntate la interlocutor) și zice:
— Tovarășu’ Paliga, în acest an nu se școlarizează polona. Puteți sta un an acasă, iar anul viitor aveți locul asigurat la polonă. Sau, dacă doriți să începeți în acest an, aveți de ales între cehă, slovacă și sârbocroată.
Eu am înmărmurit, nu știam ce să fac. M-am scuzat, am ieșit, m-am așezat pe treptele din fața secretariatului și am început să cuget. Să mai stau încă un an acasă mi se părea un scenariu inacceptabil. Deci să aleg una dintre cele trei limbi. Da, dar pe care? Cum, în afară de polonă, nici una nu-mi spunea mare lucru, am decis ca soarta să aleagă pentru mine: am rupt o coală din caietul studențesc aflat în tașcă, am rupt-o în trei bucăți mai mici, pe fiecare bucată am scris numele uneia dintre cele trei limbi, am împăturit cele trei bucăți de hârtie, le-am amestecat în mână, am ridicat ochii în sus și am tras la sorți: a ieșit ceha. Mulțumit că soarta a ales pentru mine, am scris cererea, m-am întors la secretariat și m-am înscris la cehă.
Cum spaniola îmi deschisese gustul pentru a doua limbă romanică (franceza o studiasem la școală), mi-am zis că nu ar fi rău să învăț și un pic de portugheză. Nimerisem bine: cu vreun an în urmă, se deschisese primul lectorat de portugheză. Fiind la început, portugheza se studia atunci ca a treia limbă facultativă. Profesori erau Maria Theban și foarte tânărul lector sosit din Portugalia José Bettencourt Gonçalves. Și aici aveam un țel: dacă spaniola o învățasem singur acasă pentru a-i citi pe Cervantes și pe Borges în original, portugheza doream să o învăț pentru a-l citi pe Fernando Pessoa în original. Îl știam din faimoasa (pe atunci) antologie Panorama poeziei universale contemporane a lui A. E. Baconsky. Nu știu dacă m-au impresionat poemele traduse de Baconsky, dar m-a fascinat povestea vieții lui Pessoa, m-au fascinat heteronimele sale. După doi ani de portugheză, mi-am atins țelul: da, îl puteam citi pe Pessoa în original, pe alocuri folosind și dicționarul, firește. Este interesant că în memorie nu mi s-a întipărit însă niciun vers de Pessoa, ci un fragment dintr-un roman al cărui titlu l-am uitat, nici numele autorului nu mi-l mai amintesc. Fragmentul era:
Não é espantoso que homens que não creem no Deus se deixam morrer para princípios?
Nu e înspăimântător că oameni care nu cred în Dumnezeu sunt gata să moară pentru principii?
În fapt, începând cu anul II de facultate, nu literatura începuse să mă atragă, ci lingvistica. Ceha, limbă grea pentru un român, mergea destul de încet, dar un salt colosal l-am făcut după prima școală de vară de la Praga, în 1978. La întoarcere, vorbeam ceha destul de bine și încă și mai bine am vorbit-o după a doua școală de vară, din 1979. Deveneam, ușor-ușor, slavist. Cum nu uitasem „primul amor slav“, limba polonă, am început să frecventez (inconstant) și cursul facultativ de polonă. Mai serios m-am apucat, în 1978, de slovenă: atunci s-a deschis primul lectorat de limba slovenă, lector fiind Petar Pal. Ultima oară l-am văzut în 1992, când am ajuns la cursurile de vară de la Ljubljana. În anul următor, în toamna lui 1993, am stat acolo trei luni cu o bursă pentru doctorat.
Limbile romanice (franceza – studiată în școală, spaniola – studiată acasă, singur și portugheza – studiată „de plăcere“ la facultate) au intrat oarecum pe o linie secundară. Ca să fie lucrurile rotunde, la un moment dat am luat și un manual de italiană, tot din seria „fără profesor“. În anul III de facultate, orientarea fermă spre lingvistică s-a datorat tot unei întâmplări. La un moment dat, profesoara mea Anca Irina Ionescu (ulterior devenită colega mea la catedra de limbi slave) îmi spune:
— Tovarășu’ Paliga, nu vreți să participați la sesiunea de comunicări științifice studențești?
Iarăși stau și cuget și-mi zic: „de ce nu?“. Dar despre ce oare să vorbesc? Ce să pregătesc? Atunci, o voce venită de undeva de sus, din cer, mi-a spus:
— Pregătește ceva despre cuvintele ban, jupân și stăpân.
A, da, îmi zic, da, interesante cuvinte, sunt slavisme consacrate, nu va fi greu să pregătesc ceva. Totuși, îmi iau sarcina în serios, îmi fac permis la Biblioteca Academiei și încep să studiez. Pe măsură ce avansam și tot citeam și citeam, eram tot mai nedumerit, am ajuns la concluzia că astea sunt, mai degrabă, pseudoslavisme, slavii le împrumutaseră de undeva. Complet derutat, am renunțat să mai particip la acea sesiune de comunicări. În schimb, îndârjit, am început să studiez lingvistică istorică, etimologie, am citit lucrările (recente atunci) ale lui Cicerone Poghirc (capitolul despre influența autohtonă în volumul II al Istoriei limbii române), pe Ariton Vraciu și, mai ales, pe Gheorghe Mușu, pe care l-am cunoscut și personal. Un personaj fascinant, autor a patru cărți remarcabile (și al altora, rămase în manuscris).
Adevărul este că, după terminarea facultății, am tot oscilat între slavistică (mai ales limba cehă, pe care începusem să o stăpânesc tot mai bine) și lingvistică. Ca să „mă întrețin“, am început să și traduc din cehă – prima traducere a fost poemul Toscana al lui Vladimír Holan, pe care l-am tot finisat ani de zile. Apoi, volumul său de poezii scurte, jurnalul poetic Durere (Bolest). Meseria de traducător mi-am luat-o în serios spre finalul anilor ’80 (ce timpuri!), când am tradus din engleză niște studii de civilizații vechi (Marija Gimbutas), apoi o carte despre etrusci (Larissa Bonfante, editor). Din cehă, am început să traduc sistematic de prin 1991: Václav Havel, Interogatoriu în depărtare. Apoi, au fost traduceri tot mai dese. Unele erau „traduceri de sertar“, cum ar fi faimosul romanetto al lui Bohumil Hrabal O singurătate prea zgomotoasă – a stat la mine în sertar vreo opt ani! Prin vara lui 2002, am primit un telefon de la Polirom – știau că tradusesem romanul (era undeva pe lista traducerilor pentru care se obținuse copyright) și m-au întrebat dacă nu doresc să-l public la ei. Ce întrebare! A apărut în 2003.
Iată cum viața țese uneori o pânză încâlcită. Cine ar fi anticipat că, de la un film de Wajda, voi dori să studiez polona și, neputând să fac acest lucru, să studiez ceha, apoi portugheza, apoi și slovena. În iunie 2025, în mansarda Muzeului Literaturii Române, l-am revăzut, după patruzeci și șapte de ani (adică din 1978) pe José Bettencourt Gonçalves, simpaticul lector de portugheză din anii mei de studenție. Sigur, în acea seară și în zilele următoare am recitit, cu voce tare, câteva poeme de Pessoa. De fiecare dată când citesc ceva de el, exclam: uluitor. Numai cineva uluitor poate inventa niște heteronime cărora le construiește o viață și o carieră. Un asemenea scriitor face cât o întreagă literatură. Cum să-ți pară rău că poți citi, fie și șontâc-șontâc, un asemenea scriitor în limba în care a scris?
