Stéphane Meuret, Il faut boire le temps / Să bei dară timpul

0
344

În pregătirea emoționantei întâlniri organizate sub semnul Colocviilor de traduceri literare 42 – „Colocviile înfierbântate de poezia văratecă, fără ploaie, fără vânt, numai cânt“ – cu distinse personalități – autori-traducători – din țară și oaspeți de peste hotare, întâlnire petrecută în seara zilei de miercuri, 31 iulie 2019, în grădina din strada Nicolae Crețulescu nr. 8 a Muzeului Național al Literaturii Române, am avut privilegiul să traduc în limba română patru poeme ale unui sensibil poet francez contemporan, Stéphane Meuret.

Întâlnirea a fost gândită și organizată, în cunoscutul său stil ludic („în cuptor la poezie ferbinte provincia devine capitală“), de șeful Filialei București de Traduceri Literare a Uniunii Scriitorilor din România, domnul Peter Sragher, pe care unul dintre participanți, distinsa poetă și traducătoare Irina Iorga, l-a caracterizat drept „organizator și amfitrion, amabil și afabil, prietenos și carismatic, fără fițe și aere de capitală, prevenitor și cu umor, poet și om”.

Una dintre caracteristicile creațiilor meuretiene este că – toate – au rimă (încrucișată a b a b și îmbrățișată a b b a), fapt fundamental, care și-a pus pregnant amprenta asupra conceperii variantei românești a acestora. Rafinata prosodie, ca instrument al versificației sub raportul structurii traducerii, a trebuit să se limiteze, în operația de tălmăcire, la un loc secund (ex.: în cazul structurii prosodice a sonetului final, am urmat, în traducere, „libertățile“ propuse de autorul însuși, în varianta franceză). A fost necesar, în schimb, să operez în cea mai mare măsură la nivelul valorilor semantice înseși ale unui lexic care, prin virtuțile sinonimiilor – și, uneori, chiar ale raționamentului prin analogie (ex. printemps –> Flora [zeița primăverii, la romani]; vent –> bora [vânt puternic, uscat și rece]) –, să poată oferi rima potrivită.

Skultety Alexandru citind din Stéphane Meuret © foto Mihuț Savu
Skultety Alexandru citind din Stéphane Meuret © foto Mihuț Savu
D’aventureDe aventură
Ouvrant mes haillons rapiécés,
Aux portes closes du printemps,
Du pas de mon âme empressée,
Je volerai au creux des vents.

Je porterai à mon baiser
Les rives amènes de l’Orient,
La flamme du soupir passé
Fouira la fleur de mon tourment.

Je cueillerai les fruits d’été,
Le chant des airs véhéments,
Les baies vermeilles des allées,
Illumineront le firmament.

Je caresserai mon front blessé,
Fuyant en chœur mon sentiment,
Sourire à cette vie rapiécée…
Le cœur libre, comme un enfant.
Desface-mi-voi cârpitele zdrențe
Arìpi – la poarta-ncuiată a Florei,
Sufletul meu în grăbite cadențe
Zbura-va năuc prin genunile borei.

Aduce-voi – plus – sărutului meu
Blajinele-Orientului țărmuri,
Văpaia cea veche-a suspinului greu
Săpa-va adânc. Mă cutremur.

Culege-voi roadele zilei,
Al slavei cânt – vehementul,
Bacele roșii de pe alei
Lumina-vor întreg firmamentul.

Mângâia-mi-voi fruntea durerii,
Simțirea evitând-o febril,
Surâzând vieții cârpite
Cu inima liberă, ca de copil.
VertigeNăucire
Il faut boire le temps à en perdre la tête,
Car le fond du tourment ne chavire aucun charme,
Désirer mourir jeune au milieu de la fête,
S’en aller le coeur gai sans verser une larme,
Respirer chaque instant à en paraître bête,
Voler le doux rayon au travers d’une lucarne,
Oser la rime aimante qui ne nous semble prête,
Et s’enfuir du monde dans un vibrant vacarme.
Je te souhaite, mon frère, une nature imparfaite,
Un élan incessant qu’aucun son ne désarme,
Vole au jour son heure et son bien au prophète,
Le vertige pour vertu et l’amour pour seule arme.
Să bei dară timpul – ca să vorbești în dodii,
Căci chinul nu tulbură,-n esență, nici o vrajă,
Să-ți dorești să mori tânăr, în toiul sărbătorii,
Voios să pleci, fără a lacrimilor strajă,
Clipa s-o trăiești ca necuvântătorii,
Raza blândă din lucarnă s-o prinzi în mreajă,
Să riști o rimă ce nu pare acătării,
Și – ’ntr-un vibrant vacarm – să piei în transă.
Imperfectă fire, lipsită de criterii
Să ai – și-un elan pe care nimic nu-l apasă,
De la zi – ora, binele – de la profet să reții,
Năucirea-i virtute, iubirea – singura armă.
Un doux flocon de neigeUn fulg de nea ușor
Je pense à toi ce soir, aux mots que tu m’as dits,
A l’hiver diffus qui m’empêche de te voir.
J’aimerais lire tes pensées dans ce long ciel noir,
« Je ne t’oublierai pas » et notre espoir naquît.

J’ai si mal à mon cœur, Ô ma douce emportée,
A chacun de mes pas, je revois ton image,
et rêves endormis pleurent ton innocent visage,
De ce jour maudit où tes yeux m’ont quitté.

Embrasser la bohême jusqu’à nos testaments,
Je t’aurais protégée des écueils si nombreux,
Que la vie nous réserve quand nous ne sommes deux…
Que le soleil rayonne le chemin des amants !

J’aurais dû retenir ta main triste, empressée,
Te serrer dans mes bras, te dire combien je t’aime,
J’aurais dû me souvenir que le bonheur se sème,
C’est alors dans la joie que je serais resté.

Je m’en veux tellement de n’avoir pas osé…
N’attends plus, mon amour, cueille-moi en ce soir !
Mon âme toute entière ne demande qu’à croire,
A mon œil s’envolent des larmes de rosée.

Je voudrais chaque jour pouvoir me reposer,
Sans que ta vive absence ne serve mon désespoir,
Et dans ce froid muet, sans m’en apercevoir,
Un doux flocon de neige, sur mon front, s’est posé...
La tine gândesc acum, la ceea ce mi-ai spus,
La iarna cea difuză, prin care nu te văd.
Gându-aș vrea pe cerul lung să ți-l străvăd,
„Nu te-oi uita în veci“ – nădejde ne-a adus.

Mă doare inima, o, dulcea-mi dispărută,
La fiecare pas, icoana-ți îmi apare
Și-adormite vise-ți plâng chip și nepătare,
A ochilor lucire îți piere – neștiută.

Boema s-o alegi pân’ la ultimul alai,
Te-aș fi păzit de chinuri ce vin convoi
De soartă hărăzit cât nu suntem noi doi…
Iubiților lumină-n cale să le dai!

Să-ți rețin trebuia mâna tristă, grăbită,
Să te cuprind în brațe, să-ți spun cât de iubesc,
„Șansa se cultivă” – trebuia să-mi amintesc.
Bucuria mi-ar fi rămas astfèl neștirbită.

Ce vină îmi fac că nu am îndrăznit…
Iubire, să nu aștepți! Culege-mă acum!
Credință în suflet – la asta mă rezum,
Izvorul lacrimilor nu mi s-a oprit.

Odihna zi de zi-mi doresc să mă-nveșmânte,
Fără ca via ta absență să-mi sune-a disperare.
În frigul ăsta mut, cuprins de-nfiorare,
Un fulg de nea ușor mi-a înflorit pe frunte...
PoètePoet
Poète, respire la danse sensuelle des éphémères ;
Ton guide au Labyrinthe des obscurités.
Orphée, lève-toi, siffle ton doux souffle amer;
Fais jaillir des absinthes les profanes puretés.

Des parfums recomposés, des jardins d’Homère,
Naissent les vers de ton fruit Nudité.
Aux défunts horizons, indomptables chimères,
Coule la source abondante de mère « immensité ».

Un chant suave s’envole, une berceuse amoureuse,
Hommage des mortels aux divines nébuleuses.
Les royaumes perdus t’ont conté leurs mystères…

Sonnets sont reflets des brillances d’Ether,
Quand leurs vers donnent vie aux éruptions du cœur.
Poète, lisière des mondes, ô fragile créateur !
Poete, respiră dansul celor efemere –
A ta călăuză-n Labirint de neguri –,
Sus, dar, Orfeu, și-amarul ți-l cântă în tăcere;
Descătușează din absint profane tâlcuri.

Arome-nviorate-n homerice grădini
Ce nasc a versurilor Nudității noimă.
Defuncte-orizonturi, himerice rugini
De-unde izvorăște urieșeasca mumă.

Un sùav cânt de leagăn pornit-a în zbor
Spre nebuloase – omagiu muritor –,
Pierite-mpărății muncite de mister…

Sonetele-s reflexele luminii din Eter,
Când versurile-erup a viață, arzător.
Poet! Lizieră-ntre lumi! Fragil creator!

Lasă un răspuns