Sute ne-ndreptăm, cu mic, cu mare, unele doamne chiar cu preaînalte tocuri, spre Delta Văcărești! Turism de masă, cu toate că ora mesei a trecut și este de-acum după-masă. Ne-am oprit pe vipia asta de început de septembrie, chiar pe 1 septembrie, când toamna ar fi trebuit să-și spună cuvântul, da, ghinion, e fierbinte tot, aerul, asfaltul, casele, chiar și pomii suferă, sărăcanii, da, ne-am oprit, că-i strada strâmtă, vai de zilele noastre…
Strada s-a-ngustat brutal, a devenit o străduță, o stradelă, o uliță uitată de lume, nu de noi însă, mai degrabă-i o cărăruie de munte, numai că asfaltul ne ține gândul în oraș și nu ne duce defel în creierul munților. Mergem încet, încetuț. Staționăm! Unul câte unul, ne strecurăm spre Delta Văcărești, ca și cum în fiecare clipă ne-ar aștepta o barcă să ne ducă spre locul acela incredibil al Bucureștiului, aproape mitic, dar pe străduța asta îngustă dai nu de apa tulbure a Deltei, ci peste papucii așezați în poarta oamenilor, ești la intim, da’ bunu’ simț supt cu laptele mamei îți zice să-i ocolești sau chiar grija te-mpinge să nu te-mpiedici de ei și să le strici ordinea aleatorie la chemarea descoperirii Deltei Bucureștilor, te-ai putea face cu cipici pe de-a moaca, ceva cam murdărei, da’ plasticu-i plastic, solid, ține, merită?!?, poate modelul nu e prea tentant, un gri spălăcit care nu spune nimic, vai, noroc că cinstea e la preț mai mare pentru noi decât îmbogățirea fără just temei.
Am ajuns la Amfiteatru, în drumul nostru spre Delta Văcărești, așa că organizatorii acestui viitor periplu prin minunea Capitalei ne-au pregătit și o surpriză în Amfiteatru – părăsit și părăginit, plin de buruieni și uitare, construit cu dale de beton grosiere, îmbinate neglijent cu ciment, așa, ca să nu fie privirea spre el o bucurie prea mare pentru ochiul versat al artistului get-beget – ne vorbesc despre Deltă și cum a luat ea ființă în burta Capitalei, un proiect eșuat din epoca Ceaușescu – trebuia să devină un bazin de acumulare de apă, cum este Lacul Morii -, ghinion: nu prea auzim, totu-i estompat probabil de căldura care cade ca o ploaie invizibilă, precum un zid de arșiță asupra noastră, așa că vezi pe cineva vorbind, cei din apropiere stau cu urechile, dar nu ciulite, pentru că le dogorește căldura, și nu-l auzi deloc pe leader of the gang vorbind, sesizezi doar cum i se mișcă buzele absurd, noi suntem oricum prea departe și lumea mai și vorbește în jurul nostru agitată, excitată nevoie mare, tare-i cald, asudăm aidoma unor cai ce-au tras poștalionul cu pasageri și scrisori iute de tot, acum un secol și mai bine, așa că plonjăm pentru câteva secunde în trecut și istorie, ne trezește însă din visare o sete de murim, chiar un secol mai târziu, nu prea avem chef de culturalizare, așa că surpriza și mai mare este că s-au gândit organizatorii periplului să parcurgem străzi mari și mici, ulițe și cărărui, după ce-a trecutără-n masa de oameni – la 34 de grade la umbră, da’ noi tot în soare, la vreo 40 plus – pe strada Cărarea, care-i, de fapt, o uliță, nu cum ne induce într-o eroare cu totul greșită denumirea cu dublu sens, da’-i un nonsens. Cărăruia trebuia să se numească Înghesuita, Îmbulzita, Sufocata, de cum ne-am înghesuitără, îmbulzitără și sufocatără cu două minute-n urmă, de-aveai impresia că ești, cum și comenta Cristina, pe Strada Sforilor din Sibiu, dar de unde eleganța medievală de-acolo, aici Cărăruia era încropită din construcții aproximative, osebeuri și plastic de-a valma, ca și cum treceam pe lângă adăposturi de ghetou și nu pe lângă case, construcții fără nicio șansă la un vânt mai puternic, fără niciun Dumnezeu, vai mama lor, nu meritau periplul nostru, al unor desțelenitori de tărâmuri, atât de improvizate și nenorocite cum erau, că le mai și intrai oamenilor în casă și alta nu, deranjându-i din toropeala unei după-amiezi duminicale ce duhnea a bere trezită, aveai impresia că, mergând pe-acolo, le strici cu totul intimitatea stradelei ce pare că-i numai a lor și că le intri cu ghetele-n suflet când văd atâta omenire gata de aventură, o aventură pe care ei n-o înțeleg, așa că le-apare un zâmbet obosit pe chip, când ne văd respirând din greu, pasionați pentru ceea ce ei nu pricep, iar ceea ce respiram nu era aer, ci foc – așa că pe strada Cărăruia, nume ciudat și căruia îi mai și cădeau semnele diacritice de pe tăblițele montate de primărie, critice clipe mai trăiam…
Tot spre Delta Văcărești în șir indian de europeni get-beget – că mulți ne-am mai adunatără. Să se trezească unul și să spună, trist anunț, că s-a sfârșit vara și 1 septembrie este de-acum toamnă și să se-adune ciopor de oameni, mare minune, dar așa este făcută natura umană, să răspundă la chemarea misterioasă de-a descoperi. Am mâncat corcodușe coapte și dulci de sfârșit de vară pe drum, gândindu-ne la poemul ”Mărul de lângă drum” al lui Mihai Beniuc, dar astea erau mai degrabă merișoare mici, sălbatece, tocmai bune de gustat pe canicula de-nceput de toamnă! Turismul de masă poate astfel să ia și masa, chiar dacă nu e o masă obișnuită, ci numai o gustare pe lângă potecă, dar poate face și victime, pe căldură mare, vorba lui Nenea Iancu, dar nici gând să ne oprim la o halbă înspumată pe căldura asta care ne ardea creștetele, numai apă plată la temperatura de-afară, căci vara nu se lasă dusă și pace, împinsă de toamnă, nici gând să cadă-n uitare, și aruncă cu gradele-n ceafa noastră de-acu’ obosită, transpirată, însorită, expirată, înmuiată, înroșită, îngroșată, însetată, da’ nici noi nu ne lăsăm, vajnici oșteni ai lui Ștefan cel Mare din luncile Argeșului, devenit oraș cu ape cât vezi cu ochii, sau așa ar trebui să fie în mintea noastră împăienjenită de istorie și așteptări, iar ochii noștri – halebarde, picioarele noastre – afeturi de tun și mâinile noastre – sulițe în apărarea gliei strămoșești atât de dragi nouă, gata de luptă eram, de-o luptă dreaptă, dar împotriva cui, unde-i dușamanul?, că nu văd nicio urmă de amenințare, doar pulberea din pământul mărunțit, care vrea să ne-nghită iute ultimele puteri, da’ tragem din răsputeri de voința noastră, o întindem la maximum și coborâm pe pământ întărit, alunecând controlat unii, căzând alții, aventura e în toi, aventura e în doi, aventura pentru noi, și-apoi pe dale mate de beton care se confundă cu aerul care cade la pământ, răpus de grade, în călduri e pământul pe care pășim și de n-am avea pantofii, sexy earth, cred că ar începe să ardă mocnit, și, în sfârșit, ajungem la Delta Văcărești, minunea din inima sudului bucureștean, e aici, între noi, în noi…
Apare floarea-puf care mi-a tăiat respirația, care m-a făcut să respir greu, rar, de-atâta frumusețe, n-are nevoie de apă, ci de o privire iubitoare și-și răspândește frumusețea cu o generozitate rar întâlnită, iradiază atâta melancolie cât am văzut în puful ei alb, care la noapte ar putea dispărea la fel ca puful de păpădie, bătut de vânt sau de-o mână de copil mic, încântat să vadă și el că poate produce o schimbare-n lumea asta prea mare pentru el, și are puterea să vitregească păpădia de puful ei și s-o arunce în cele patru zări, tot așa așteaptă floarea-puf să nu mai fie, dar, cât este, se ițește mândră către soare, s-o vadă razele lui puternice, s-o umple de lumină, s-o încălzească în culoarea lui, și ea să ardă de bucurie pentru fiece clipă pe pământ, și ochii noștri s-o iubească de-acum încolo aidoma unei binecuvântate opere de artă a naturii.
Boz copt, ca și cum n-aș mai avea alte cuvinte de spus, să vorbesc de lumina care-i face din frunze un curcubeu de culori, să spun ceva despre fructele negre-cărbune, dar care te îmbie să te-mpărtășești din ele, fără să știi dacă sunt bune de mâncat sau otrăvitoare, așa negre cum sunt, precum tăciunii care-au pierdut din dogoarea roșiatic-închisă a focului și-acum se-ndreaptă spre negru, ca și cum s-ar fi lăsat noaptea asupra lumii în miezul zilei de tot însorite, tot așa le văd și eu, negre fructe, ba le dorești, ba le-ai arunca cât colo, o, ce facem boz din rogoz, boz nu-i roz, boz de boz a furat din albastrul cerului și a încălzit peste măsură Lunca Văcăreștilor.
Din ciulinii maro-deschis, răspândiți așa cum vrea natura, înalți, demni, ițindu-se spre cer își ridică frumusețea în fumul cald al zilei nesfârșit de luminoase, ce pare să ceară apei de ploaie să cadă odată din cer, iar apei, să tâșnească din izvoarele reci ale pământului și să aducă-n elanul nostru descoperitor de bucurie – de reîntoarcere romantică în secolul XIX, când poeții alergau noaptea cu torțe-n mâini, să aducă strălucirea zilei în noaptea de cărbune, să simtă cum îi cuprinde iremediabil inspirația înfocată, fără preget – înfrângerea setei, dar și să ne poarte spre un paradis nepătat de civilizația distructivă, care nesocotește ce este natural, așa cum a fost lăsat de Dumnezeu să fie.
Delta din inima Bucureștilor, cu ochiuri de apă și stuf și pomi și păsări pe care nu le vedem, pentru că simt căldura excesivă și își zic că nu-s nebune ca oamenii ăștia, pe care-i văd înșirați în arșiță, furați de pasiunea pentru cunoaștere, turme sălbatice de oameni transpirați, aidoma porcilor mistreți gata de atac, femei cu umbrele de soare, pălării de pai mai degrabă pentru preumblări la mare, încercând să uite în van de căldură, oameni care tropăie nesimțiți prin casa lor, neinvitați de nimeni, curioși nevoie mare, profitând că sunt mari și puternici, niște descreierați care nu țin seama de vremea potrivnică și trăiesc cu iluzia că acu’ se așterne toamna, da’-i încă toiul verii, cu pământul care se crapă de ciuda căldurii și ploaia este o fata morgana nu a deșertului împânzit de piatra mărunțită-n nisip, ci chiar în Câmpia Bucureștilor, și poți bea doar praf cu frunze uscate, de simți c-o să-ți lași oasele pe-aici și n-o să-i mai zică Delta Văcărești, ci Drumul Oaselor.
