traducere de Mircea Dan Duță
Krachuje kapitalismus, leč poezie na zemi neumlká
„Capitalismul eșuează, deși pe pământ poezia nu amuțește“
Încă un poet ceh valoros, scos, înainte de sfârșitul anului din tolba plină de surprize a lui Mircea Dan Duță, traducător – și poet totodată, dar nu de limbă română, ci de limbă cehă! Vă oferim aici câteva poezii din opera poetului contemporan ceh Adam Borzič (pe care traducătorul său îl discută în articolul de dinainte, vezi: https://www.fitralit.ro/27-10-2025-adam-borzic-de-sunt-atat-de-singur-aici-incat-prefer-sa-mor-pe-mare/), dintr-un volum în pregătire, ce sperăm să apară în cursul anului următor. Iată încă o dovadă a vitalității și valorii liricii cehe din ziua de astăzi. Vă invităm să descoperiți în rândurile următoare adevărul spuselor noastre. (Fitralit)
***
Modř: berlínská meditace o vnitřní barvě
chladivou střelou se ráno posunulo
kamsi na mrazivé dno
svíčka těla se vztyčila nad poraženým povlečením
každá slza ukápla kam měla
a každé svrbění šlo zaregistrovat hlasem
jakoby hlas šeptal světu
své neopakovatelně zpustlé vyznání
zkouším kolik unesou kameny obrazovky a křídla
ve vestibulu metra se srocují hloučky
panenky s ocelovou modří v oku
a panáčci v uniformách pochodují
někdo se hlučně směje, někomu se třesou kolena studem
a někdo natřásá černá kila
jak polštář
vzduchem se nesou potlačené vzdechy
barva všechny uvrhává do modré extáze
/BARVA MEDITUJE O BARVĚ/
šoupu figurkou
mířím střelcem
zachovávám odstup
válečnická zeleň
vřeští v nejbližší tváři
jen rozcuchat
ty slepené vlasy
smrduté dredy
jen se pokochat
dalším ledovým strachem
provádím výzkum když spěchám na jezdících schodech
mám pojízdnou laboratoř, testovací zařízení, vzorky vnitřní barvy
jsem vybaven pro zklamání všeho druhu jsem vybaven pro radosti všeho druhu
jediným úhybným manévrem lze získat vše: rozkvétající višeň, lesklou zbraň, tetovanou nohu
jediným úkrokem lze vyskočit z vozu a pustit nohy ať letí
vyprávím nové příběhy, nové mytologie, objevuji nová zákoutí
v mé mysli hučí reaktory, v mé mysli se holubi snáší na rozsypané sklo
a ženy si upravují černé kopce vlasů, rudým nehtem upraví vlas,
vetknou květ, připevní jehlicí a přenechají tělo skořici –
rozplynou se tak rychle, jak vznikly z jediného ohybu mysli
platinové světlo
dopadá na zem
čisté linie vzduchu
čisté bílé hvězdy
čistím si zuby, operuji se poránu,
kácím figurky, jediným mrštným úderem je všechny poztrácím
jsem melancholií rána
jsem melancholií dne
jasnou zářivou modří
jasným zářivým světlem
měním se v černou čáru, v černé písmeno, v černého dravce
opouštím těsný byt, opouštím špatně těsnící kohoutek,
opouštím papírové stěny, vznáším se v modři jako berlínský
Anděl jako modrý Anděl
vznáší mě modř kovová modř
jsem orlice nad Brandenburskou bránou
dopadám střemhlav
padám
zvedám se ze země zuřivě kopu kolem sebe nakopu
vzdušný zadek světa zvedám ruce k obloze letouny míří
na Jih vidím hořící hlavy
vidím naskládána těla na hromadu vidím unavené lopaty
a vidím černobílé ruce děsím se každého kmitu křídel děsím
se broučků
čerňoučkých tykadel děsím se pomalosti děsím se sunutí
děsím se polámané židle zasraného rohu místnosti děsím se
jediného
žlutého zubu v černé tlamě jediného záblesku ve tmě
břichem mi prochází pružné kovové vlny stávám se loutkou prolezlou drátem
piju krabicový džus nařizuji si hodinky v televizi zatím se orchideje mění v hady
snažím se pochopit tu změnu ale ztrácím se ztrácím mezi tlustými těly novinářů
mezi vypasenými informačními šumy snažím se zorientovat na ulici ale i vůně lip
se před nosem mění v černý vtip na jehož konci je zapálená dýně ruční granát doutník
chci utéct alejí ale není kam potkávám černé děti potkávám jejich smích mění se v modlitbu
v jasnou modř v jinou modř vidím jiné děti utržené ruce utržené hlavy vidím hlad
jak se nadouvá jak tloustne jak se mění v ještěra jak polyká další a další
jsem plný modři a přesto se mi ježí chlupy na těle přesto mi bije srdce o závod
přesto šílím jsem šílenství zrozené vnitřní barvou jsem šílenství pučící z dlaně světa
jsem pomatený hledač Světla hledám Reflektor hledám Zář
hledám Tvář
modř Ticha mě drží pod krkem
drží mě za srdce Hráč
Hvězdy vyšly nad Unter den Linden /
Albastru: meditație berlineză asupra culorii interioare
cu o lovitură rece dimineața se deplasează
undeva în adâncul geros al apei
lumânarea trupului s-a ridicat deasupra cearșafurilor învinse
fiecare lacrimă cădea acolo unde trebuia
și fiecare mâncărime putea fi înregistrată prin voce
de parcă vocea îi șoptește lumii
crezul său irepetabil decrepit
testez cât pot suporta pietrele ecranului și aripile
în vestibulul metroului se adună grupuri
păpuși cu albastru de oțel în ochi
iar soldățeii în uniforme mărșăluiesc
cineva râde în hohote, genunchii cuiva tremură de rușine
iar cineva scutură kilogramele negre
ca pe o pernă
suspine înăbușite plutesc prin aer
culoarea îi aruncă pe toți într-un extaz albastru
/CULOAREA MEDITEAZĂ ASUPRA CULORII/
împing figurina
țintesc cu săgetătorul
păstrez distanța
verdele războinic
țipă la chipul cel mai apropiat
numai cât să-i încurce
părul acela lipicios
dreads puturoase
delectează-te doar
cu o altă frică înghețată
fac cercetări în timp ce mă grăbesc pe scările rulante
am un laborator mobil, echipamente de testare, mostre de culoare interioară
sunt echipat pentru dezamăgiri de tot felul
sunt echipat pentru bucurii de tot felul
cu o singură manevră evazivă se poate obține totul: o floare de vișin în plină înflorire, o armă strălucitoare, un picior tatuat
cu un pas lateral poți sări din vagon și poți să-ți lași picioarele să zboare
spun povești noi, mitologii noi, descopăr colțuri noi
în mintea mea urlă reactoarele, în mintea mea porumbeii coboară în zbor pe cioburi de sticlă
iar femeile își aranjează movilele negre de păr, își aranjează părul cu o unghie roșie,
pun în el o floare, o fixează cu un ac și își lasă trupul pradă scorțișoarei –
se dizolvă la fel de repede precum au apărut dintr-o singură flexiune a minții
lumina de platină
cade spre pământ
linii de aer curate
stele albe pure
mă spăl pe dinți, mă operez dimineața,
am forfecat figurinele, cu o lovitură rapidă le distrug pe toate
sunt melancolia dimineții
sunt melancolia zilei
albastrul clar și strălucitor
lumina clară și strălucitoare
mă transform într-o linie neagră, într-o literă neagră, într-un prădător negru
părăsesc apartamentul strâmt, părăsesc robinetul prost etanșat,
părăsesc pereţii de hârtie, mă înalț în albastru ca un Înger
berlinez ca un Înger albastru
mă înalță albastrul albastrul metalic
sunt o vulturoaică deasupra Porții Brandenburg
cad cu capul înainte
cad
mă ridic din pământ lovesc furios cu piciorul lovesc
fundul gazos al lumii ridic mâinile spre cer avioanele se îndreaptă
către Sud văd capete arzând
văd trupuri unul peste altul într-o grămadă văd lopeți obosite
și văd mâini albe și negre mă îngrozește fiecare bătaie de aripi mă îngrozesc
gândăceii
tentaculele negricioase mă îngrozește încetineala mă îngrozește translația
mă îngrozește scaunul spart din blestematul de colț al camerei mă îngrozește
singurul
dinte galben dintr-un bot negru singurul fulger în întuneric
valuri de metal flexibile îmi trec prin stomac, devin o păpușă plină de fire din sârmă
beau suc din cutie îmi potrivesc ceasul între timp la televizor orhideele se transformă în șerpi
mă străduiesc să înțeleg schimbarea, dar mă pierd printre trupurile groase ale jurnaliștilor
printre zgomotele informaționale încerc să mă orientez pe stradă, dar și parfumul teilor
în fața nasului meu se transformă într-o glumă neagră la capătul căreia se află un dovleac aprins un trabuc ca o grenadă de mână
vreau s-o iau la fugă pe alee, dar ea nu e nicăieri întâlnesc copii negri râsul lor se transformă în rugăciune
într-un albastru strălucitor într-un albastru diferit văd alți copii mâini rupte capete rupte văd foame
cum se umflă cum se îngrașă cum se transformă în șopârlă cum îi înghite mereu pe alții și pe alții
sunt plin de albastru și totuși firele, părul de pe corp mi se face ca de găină și totuși inima îmi bate ca la un maraton
totuși sunt nebun sunt nebunia născută din culoarea interioară sunt nebunia care răsare din palma lumii
Sunt un căutător tulburat al Luminii caut un reflector caut Strălucirea
caut Chipul
albastrul Liniștii mă strânge de gât
Jucătorul mă ține de inimă
/ Deasupra bulevardului Unter den Linden au răsărit stelele
Krachuje kapitalismus, leč poezie na zemi neumlká
Z lebky Země – jak živé
je slovo lebka – teď raší nová slova,
šlahouny, liány, popínavci,
svěcení papoušci,
rudé zobáky,
duhové peří,
oči klovající do dálky,
oblé bulvy, kterým svit barví rosol,
mastné hlasy,
ořechy a oleje,
kluzké stěny těla
a mléčný jas
lidského vědomí,
hvězdné srdce,
život se rozlil v žilách,
r. ozvodněná řeka města rozváží
všem tepnám červenou jiskřivost tepla,
konečně unesen do přístavu:
Příbory v přísvitu
zvonící do smaragdového šepotu,
údery touhy tlumené tepichem,
kolena zachvácená třasem,
vlhkost na rtech téměř suchá,
řasy, bíložluté trávy, ostřice,
nálety perleťových dravců,
rybářské plachty, slané snící uši,
celý ten obrat v mé skleněné hlavě.
Barcelonské výkřiky z mé skleněné hlavy
Capitalismul eșuează, deși pe pământ poezia nu amuțește
Din craniul Pământului – ce viu este
cuvântul craniu – răsar acum cuvinte noi
plante târâtoare, viță-de-vie, plante agățătoare,
papagali sacri,
ciocuri roșii,
pene de curcubeu,
ochii care privesc în depărtare,
becuri rotunde,
cărora lumina le colorează gelatina,
voci unsuroase,
alune si uleiuri,
pereți alunecoși ai trupului
și strălucire lăptoasă
conștiința umană
inimi de stea
viața s-a vărsat în vene,
râu umflat al orașului care distribuie
în toate arterele sclipirea roșie a căldurii,
în sfârșit răpit și transportat în port:
Tacâmuri în amurg
sunând într-o șoaptă de smarald,
bătăile dorinței înăbușite de covor,
genunchii agitați de tremur,
umezeala pe buze aproape uscată,
alge, ierburi galben-albicioase, rogoz,
raiduri ale răpitorilor perlați,
pânzele pescarilor, urechi sărate visând,
toată zbaterea în capul meu din sticlă.
Țipete barceloneze din capul meu din sticlă
Ve vietnamské večerce
Nechtěl jsi najít poezii,
když jsi jednoho
večera vstoupil do vietnamské večerky
s úmyslem koupit si cigarety.
Poezie je anarchistka,
přichází a odchází ve vlastním čase.
Tak přistoupils ke kase a uviděl ženu,
s dítětem na rukách, jak uhranutá visí
na zářivém monitoru, který sálá sitkom,
nebo talk show nebo reality show,
nebo něco na ten způsob v její mateřštině
a její tvář roztává prvním úsměvem
tropického lesa.
Într-un magazin vietnamez cu program de seară
N-ai căutat poezie
într-o seară, când ai intrat
într-un magazin vietnamez cu program prelungit
ca să-ți cumperi țigări.
Poezia este o anarhistă,
vine și pleacă în propriul său timp.
Așadar te-ai apropiat de casa de marcat și ai văzut o femeie
cu un copil de mână, cum stătea hipnotizată cu ochii
într-un monitor strălucitor care transmitea un sitcom,
sau un talk show sau un reality show,
sau ceva asemănător în limba ei maternă
iar chipul său se lumina cu primul zâmbet
al pădurii tropicale.
Splitskyý výjev
Bylo mi tam vážně zle.
Teď, když je mi skoro 35,
to vypadá divně.
Postavil mě na palubu.
Byla to oprýskaná loďka
tančící na olejnaté hladině,
pohupovaná přístavní pěnou.
Fotil mě. Ale jediné, co z toho
dostal, byl můj křik.
Moje slzy vřískaly.
Můj pláč byl vztek.
Možná mi pak koupil zmrzlinu,
kopeček ořechové, pistáciové
a povinnou vanilku k tomu.
Možná.
Odříznul mě
od maminčiny dlaně,
aniž by četl Lacana.
Vrhnul mě do vln slunce.
Mám být tomu zmetkovi vděčný?
Za co? Za to, že jsem se narodil?
Že jsem básník?
Za to, že mám radši muže,
i když jsou to většinou zmrdi?
Pořád stojím na loďce,
houpu se, štkám.
Od pevniny mě dělí dva kroky,
jeden skok.
Ale já jsem tu tak sám,
že radši umřu na moři
hrdě ze vzdoru,
spálený horkým větrem
v křeči zavolám ptačí démony.
A vyděsím ho, katolíka, k smrti
Imagine din Split
Îmi era într-adevăr foarte rău acolo.
Acum că am aproape treizeci și cinci de ani,
pare ciudat.
M-a așezat pe bord.
Era o barcă spartă
dansând pe suprafața uleioasă
legănat de spuma din port.
Mă fotografia. Dar singurul lucru de care a avut parte din chestia asta a fost plânsul meu.
Lacrimile mele țipau.
Plânsul meu era de furie.
Poate după aceea mi-a cumpărat o înghețată,
o cupă de alune, de fistic
și pe deasupra, obligatoriu, una de vanilie.
Poate.
M-a tăiat
din palmele mamei
fără să-l fi citit pe Lacan.
M-a aruncat în valurile soarelui.
Ar trebui să-i fiu recunoscător nemernicului?
Pentru ce? Pentru că m-am născut?
Pentru că sunt poet?
Pentru că prefer bărbații
chiar dacă în cea mai mare parte sunt niște rahați?
Încă stau pe barcă,
mă legăn, latru.
De uscat mă despart doi pași,
un salt
Dar sunt atât de singur aici
încât prefer să mor pe mare
mândru în sfidarea mea.
pârjolit de vântul fierbinte
în convulsii numesc păsările demoni.
Și îl voi speria de moarte pe el, catolicul.
Tato basen neni o politice
Na okraj mého vědomí
na lesní lavičce
připlula lodička
a z ní vystoupil
v bílé uniformě
–
to už jsme stáli na lebce luny –
Maršál Tito
Rozhlédl se
A pokynul mi tlustým ukazovákem
z něhož rázem vyběhla parta červů
a počala vydávat rohaté zvuky
Rozhlédl jsem se také
Měsíční kráter sálal
Pokryla jej růžová fólie
Přeběhly přes něj vlny
Beránci
V ten okamžik
Ořech dětství puknul
A z jeho útrob vylezla
Nahá a mastná politika Jihu
Această poezie nu este despre politică
La marginea conștiinței mele
pe o bancă din pădure
a sosit plutind o barcă
și a ieșit din ea
într-o uniformă albă
–
noi stăteam deja pe craniul lunii –
Mareșalul Tito
S-a uitat în jur
Și mi-a ordonat cu arătătorul lui gras
din care au fugit deodată o grămadă de viermi
și au început să scoată sunete cornute.
M-am uitat și eu în jur
Craterul lunii strălucea
Era acoperit cu o folie roz
S-au năpustit peste el valurile
Mieii
În acel moment
Nuca din copilărie a crăpat
Și din măruntaiele ei a ieșit târându-se
Politica goală și unsuroasă a Sudului
