Despre poetul contemporant ceh Adam Borzič
În articolul următor, Mircea Dan Duță ne oferă mai multe poezii ale poetului ceh Adam Borzič, atât în versiunea originală, cât și în traducere în limba română.(vezi: https://www.fitralit.ro/27-10-2025-adam-borzic-krachuje-kapitalismus-lec-poezie-na-zemi-neumlka/(Fitralit)
***
Prezentare și traducere de Mircea Dan Duță
Așa cum este de așteptat, un loc important în creația autorului îl ocupă poezia religioasă de inspirație creștină, așa cum o dovedește și ciclul pe care l-am tradus în antologia de poezie cehă contemporană găzduită de numărul 4 al revistei Romano-Bohemica. Trebuie spus însă că, dată fiind erudiția lui Adam Borzič, elementele creștine se dezvoltă în motive mitologice de mare varietate și complexitate și de o origine diversă.
Era aproape inevitabil ca omul și autorul să nu se proiecteze personal pe fundalul acesta nu neapărat religios, nu obligatoriu mitologic, ci mai degrabă de origine antropologică și presărat cu religie și mitologie:
Dar sunt atât de singur aici
încât prefer să mor pe mare
mândru în sfidarea mea.
pârjolit de vântul fierbinte
în convulsii numesc păsările demoni.
Și îl voi speria de moarte pe el, catolicul.
(Imagine din Split)
Un alt aspect al erudiției, de data aceasta de natură filozofică, a autorului este ilustrată în superbul poem Albastru: meditație berlineză asupra culorii interioare. Text de o neobișnuită profunzime și originalitate demnă de autorul său, Meditația berlineză se încadrează în genul clasic, denumit prin tradiție astfel și, dincolo de culoarea interioară, este, pe de o parte, o reflecție asupra lumii în care trăim, dar și asupra lumii în general, asupra societății omenești, pornind ca generalizare a eului auctorial și sfârșind ca proiecție înapoi în acesta:
totuși sunt nebun sunt nebunia născută din culoarea interioară sunt nebunia care răsare din palma lumii
Sunt un căutător tulburat al Luminii caut un reflector
caut Strălucirea
caut Chipul
albastrul Liniștii mă strânge de gât
Jucătorul mă ține de inimă
/ Deasupra bulevardului Unter den Linden au răsărit stelele
(Albastru: Meditație berlineză asupra culorii interioare)
O altă direcție în care se manifestă erudiția de excepție a autorului este mitologia clasică, acea parte a religiei (desigur, necreștine) care se apropie de filozofie și care, pe de altă parte, a influențat generații întregi de scriitori, poeți și dramaturgi timp de peste două mii de ani, mai precis mitologia greacă și, ca obsesie a lui Borzič, mitul orfeic.
Să observăm că gestul orfeic depășește conotația inițială a mitului și chiar a influenței sale asupra scriitorilor ca subiect în sine, devenind un a fi sau a nu fi al impulsului de a scrie. În paralel cu mitul orfeic, cu desfășurarea sa „narativă“ clasică, Borzič descoperă, poate chiar definește un aspect formator, definitoriu al acestuia asupra meseriei de scriitor în sine. Pornind de la el, autorul analizează pe parcursul a treisprezece subcapitole rostul și sensul faptului de a scrie. Este ca și când Orfeu ar coborî în lumea de dedesubt, spre a încerca să afle răspunsul la această întrebare fundamentală. Eroul mitologic nu mai este (doar) personajul, ci și propriul său autor, care chestionează sensul așternerii – sau nu – a poveștii sale pe papirus, pe hârtie sau pe ecranul calculatorului, al (re)creării sale ca erou al unei povești pe care trebuie mai întâi să afle dacă are sau nu sens să o (re)scrie.
În mod evident, nu putem evita criza identitară, în fond, este doar o altă formă de a pune la îndoială povestea în sine, ceea ce face întregul volum. În fond, de ce Orfeu nu ar fi (în fapt, niciodată numita) Euridike, iar rolul orfeic nu ar trebui îndeplinit chiar de ea?
Este poate argumentul suprem al dreptului de a pune la îndoială esența întregii povești: îl aprobă chiar zeii întrupați într-o mitologie a începuturilor, mai veche decât mitologia greacă clasică și mai primitivă, mai elementară decât aceasta: zeii sunt stejarul și marea (nu Poseidon, zeul mării, ci marea în sine, nu vreo eventuală zeitate personificată a stejarului, ci stejarul pur și simplu); altfel spus, dreptul la îndoială este consfințit de elemente premergătoare zeilor, așadar mai vechi decât aceștia, iar explicația este foarte simplă: zeii înșiși apar ca personaje în ficțiunile scrise de oameni, astfel încât „regulile“ privitoare la acestea (inclusiv dreptul la îndoială asupra lor) trebuie să vină de undeva mai din adânc, mai dinainte, dintr-o lume în care oamenii, creatori de ficțiune, încă nu creaseră ficțiunile despre zei. Iar zeii în sine intră în panică (inclusiv zeificatul Orfeu) atunci când realizează că ar putea fi doar „simple“ ficțiuni ale oamenilor. Și de aici decurge unul dintre aspectele cele mai semnificative ale provocărilor cărora trebuie să le facă față traducătorul poeziei lui Borzič: transpunerea în altă limbă – și implicit în altă cultură – a unei premitologii specifice nu numai culturii în care a fost educat autorul, ci și lui însuși și formării sale, ca spirit uman și intelectual.
Dar trecutul nu înseamnă numai mitologie, ci și istorie „propriu-zisă“, și anume partea ei cea mai delicată, istoria literaturii și a artei. Și cu aceasta pătrundem într-un alt univers al erudiției lui Borzič, cuprinzând în mod aproape intrinsec omagii impresionante aduse unor autori admirați de acesta sau care îl fascinează. Poemele sunt mici bijuterii, constând în răspunsuri la întrebări imaginare adresate de autor respectivilor poeți sau unor personaje apropiate acestora. Un vers (sau poate doar o structură) care se repetă în aproape toate textele este „Mă întrebi dacă…“ (adresat de poetul invocat autorului), răspunsul este dezvoltat într-o mică și fermecătoare narațiune, iar volumul care cuprinde aceste poeme, el însuși o bijuterie, se numește Oglinzi între apus și răsărit. De aici, alte dificultăți pentru traducător, care trebuie să (re)creioneze respectivele personalități invocate de autor într-o formă accesibilă cititorului român.
Un exemplu edificator despre cum se dezvoltă acest dialog în genul de narațiune descris mai sus este poemul Ce trebuie să știi, fiule, despre Dante:
Mă întrebi cum ajunge un poet la o viziune adevărată?
Ei bine, eu nu sunt poet. Am scris în doar zece zile
povești amuzante, dar tocmai de aceea mie nu-mi pui nicio întrebare.
Pe el ar trebui să-l întrebi!
(…)
Așa că ascultă aici: A intrat în paradis
cu cicatricile iubirii sale florentine. Și a auzit cuvintele acolo,
atât de simple, aproape banale: „Da, Beatrice, sunt eu”.
Și așa se explică faptul că a intrat în paradis cu cicatrici. Așa și nu altfel.
Un alt motiv prezent în reacția lui Adam Borzič este politica – fie contemporană, fie a unui anumit moment istoric – ce se practică sau s-a practicat pe continentul nostru și influența sa asupra vieții de fiecare zi a locuitorilor săi. Este de remarcat orientarea de stânga a autorului, dar, în primul rând, viziunea sa profund umanistă asupra vieții, asupra existenței în general. Din acest punct de vedere, edificator este, mai ales, poemul Într-un magazin vietnamez cu program de seară. De remarcat, printre altele, și combinarea întru totul personală a aluziilor politice cu reflexiile asupra poeziei:
N-ai căutat poezie
într-o seară, când ai intrat într-un magazin vietnamez cu program prelungit
ca să-ți cumperi țigări.
Poezia este o anarhistă
vine și pleacă în propriul său timp.
Și tocmai pentru că poezia este o anarhistă imprevizibilă, autorul personaj o va găsi tocmai în acest magazin în care intrase să-și cumpere țigări, adică exact acolo unde se aștepta mai puțin:
ai văzut o femeie
cu un copil de mână, cum stătea hipnotizată cu ochii
într-un monitor strălucitor care transmitea un sitcom,
sau un talk show sau un reality show,
sau ceva asemănător în limba ei maternă,
iar chipul său se lumina cu primul zâmbet
al pădurii tropicale.
Mi se pare unul dintre cele mai reușite texte ale lui Borzič.
Din același volum, am citat deja din puternicul poem Imagine din Split, care are de-a face, în principal, cu istoria personală a autorului și cu originile sale croate:
M-a tăiat
din palmele mamei
fără să-l fi citit pe Lacan.
M-a aruncat în valurile soarelui.
Ar trebui să-i fiu recunoscător nemernicului?
Pentru ce? Pentru că m-am născut?
Pentru că sunt poet?
Pentru că prefer bărbații
chiar dacă, în cea mai mare parte, sunt niște rahați?
Tot de originile vest-balcanice ale autorului și de istoria sângeroasă a Iugoslaviei este legat și pormul Ante, care prezintă, pe de o parte, o imagine cutremurătoare, șocantă și emoționantă a măcelului reciproc dintre sârbi și croați:
Omorâse destui sârbi,
îl plânsese pe fiecare dintre ei.
Spunea că și ei făcuseră același lucru.
Cine înceta să bocească
devenea un monstru.
dar și a alienării care urmează unei astfel de experiențe:
Ante prefera să se drogheze.
Cel mai „politic“ poem este probabil Capitalismul eșuează, deși pe pământ poezia nu amuțește, text în care asistăm din nou la o complicată, originală și personală împletire a condiției politicii și a poeziei, motiv foarte prezent la Borzič și o altă provocare pentru traducător:
Din craniul Pământului – ce viu este cuvântul craniu – răsar acum cuvinte noi,
plante târâtoare, viță-de-vie, plante agățătoare,
papagali sacri,
ciocuri roșii,
pene de curcubeu,
ochii care privesc în depărtare,
becuri rotunde, cărora lumina le colorează gelatina,
voci unsuroase,
alune și uleiuri (…)
Un poem politic paradoxal chiar plecând de la titlu este Această poezie nu este despre politică, text al cărui erou principal, apărut într-o viziune a autorului-personaj
La marginea conștiinței mele
pe o bancă din pădure
a sosit plutind o barcă
este Tito, astăzi aproape legendarul lider al Iugoslaviei comuniste:
S-a uitat în jur
Și mi-a ordonat cu arătătorul lui gras
din care au fugit deodată o grămadă de viermi
și au început să scoată sunete cornute.
Viziunea suprarealistă privind politica este una dintre cele mai pregnante din întreaga creație a lui Borzič. Imaginile sunt construite cu multă acuratețe, iar succesiunea lor are drept consecință, scop final sau cum vrem să-i spunem – ceea ce ne-am aștepta cel mai puțin, deși ar fi cel mai logic să urmeze: o modalitate cu totul originală, neobișnuită, dar, până la urmă, inevitabilă de a introduce elementul politic, odată ce personajul cu pricina, autorul său, de fapt și de drept, apăruse deja în partea centrală a poemului, odată cu acea suprarealistă estetică a urâtului cu care ne-au obișnuit un mare număr de poeți și regizori de origine iugoslavă când se refereau la Mareșal:
Craterul lunii strălucea
Era acoperit cu o folie roz
S-au năpustit peste el valurile
Mieii
În acel moment
Nuca copilăriei a crăpat
Și din măruntaiele ei s-a târât
Politica goală și unsuroasă a sudului.
Sperăm că originalitatea și complexitatea tematică și imagistica surprinzătoare ale lui Adam Borzič îl vor convinge și pe cititorul român, așa cum au convins milioane de cititori din Europa și din întreaga lume și că autorul își va găsi locul pe care-l merită printre preferințele publicului interesat de poezie de la noi.
*Adam Borzič s-a născut la Praga, pe 14 mai 1978 și este una dintre cele mai originale și mai sensibile voci ale poeziei cehe contemporane. Are origini cehe și croate, a studiat teologia și a absolvit psihoterapeutica. Din ianuarie 2013 până în decembrie 2023 a fost redactor-șef al revistei literare Tvar („Chipul“). Mai colaborează la periodicele tipărite Dingir și Křešťanská revue („Revista creștină“), la platforma electronică Deník referendum („Jurnal referendum“) și cu editurile Malvern și Fabula. Părți din creația sa literară au fost traduse în engleză, germană, maghiară, bulgară, croată, sârbă, slovenă, română, portugheză, rusă și polonă. Textele sale au fost selectate în mod repetat în antologia anuală „Cele mai frumoase poezii cehe“. Volumul Vremea în Europa a fost nominalizat pentru premiul literar național „Magnesia Litera 2014“ pentru poezie. În anul 2019, i-a apărut în limba sârbă antologia Vreme u Evropi i druge pesme („Vremea în Europa și alte poeme“), iar în 2025 o nouă antologie, Sfânta lume, sfântul sex, în traducerea lui Aljaž Koprivnikar și a Anjei Simić. Volume de poezie: Fantasia (împreună cu Kamil Bouška și Petr Řehák), 2008; Rozevírání („Întredeschidere“), 2011; Počasí v Evropě („Vremea în Europa“), 2013; Orfické linie („Linii orfeice“), 2015; Západo-východní zrcadla („Oglinzi între est și vest“), 2018; Dějiny nítě („Istoria firului“), 2020; Šišky za úsvitu se lstivě smějí („Conurile râd viclean în zori“), 2020; Legendy („Legende“), 2022. Eseistică: Prorocii radicalismului post-uropic. Aleksandr Dughin și Hakim Bey (împreună cu Ondřej Slačálek și Olga Pavlová, 2018).
