Expoziția A Renagade Frame / O ramă renegată a lui David Greenslade în cadrul
Festivalului internațional de Poezie București, 16 septembrie – 6 octombrie 2025
la Muzeul Național al Literaturii Române, sediul central
Cine ar fi crezut că pe plaiurile înierbate, pe care ploaia se adună pe nepusă masă, dar și pe pusă masă, nu departe de Galway, avea să vină pe lume o ființă aparte, din regnul acela misterios, de care oamenii se minunează uneori, alteori se tem, căci în Țara Galilor ceața este la ea acasă, zilele înnorate fac legea și privirea oamenilor nu este atât de clară, precum ar trebui să fie zi de zi. Așa, pe o costișă galeză, îmi închipui, a venit pe lume, în plină zi, împins în lume de țipătul asurzitor al mamei sale – unii ar spune „expulzat“, dar termenul a căpătat, în ultima sută de ani, conotații prea politice, așa că-l gândim, dar nu-l rostim –, David din stirpea Greenslade, purtând, așadar, în nume și culoarea ierbii proaspete udate de ploaia neîncetată, asemenea prospețimii cu care vedea lumina zilei prea-celte. Nu întâmplător – din culoare în culoare.
Să lăsăm însă începuturile lui David pe seama cronicarilor galezi și să ajungem în realitatea de astăzi. Sau de ieri. L-am cunoscut pe poetul și artistul vizual galez în urmă cu mai bine de cinci ani, pe când poetul și călătorul sucevean Florin Dan Prodan ne scotea pe noi, poeții, din groaza pandemiei în minunatele lui sărbători spirituale de „poezie în iarbă“; căci pe atunci nu puteam să ne întâlnim în spații închise, așa că i-a venit o idee excelentă: haide să organizăm întâlniri poetice în aer liber, în locuri cu totul speciale din Bucovina și Moldova. Iar una dintre ele, în vara anului 2020, a avut loc la Poiana cu Schit (aflată în Pădurea Boroșești, pe Valea Cucoarei), unde privirea ta se întâlnește cu stejari seculari, mesteceni impozanți și nu mai puțin de treizeci de statui, printre care și o sculptură cu un bust imens al lui Eminescu. Și, înainte ca noi să începem lectura în aer liber, David cu alți poeți au aplicat o imensă mască pe chipul lui Eminescu, așa, ca să-l protejeze de virusul blestemat. Aceasta a fost prima întâlnire cu David, ce-i drept, ca poet de limbă galeză, despre care am scris în revista noastră, prezentându-i și versurile scrise în galeză, dar și câteva colaje (vezi https://www.fitralit.ro/30-09-2020-david-greenslade-cand-am-recuperat-limba-velsa-nu-am-invatat-o-ci-mi-am-amintit-o/ și https://www.fitralit.ro/30-09-2020-david-greenslade-ogof-arthur-pestera-lui-artur/).
Anul acesta, l-am invitat, ca poet și artist vizual, și la Festivalul Internațional Poezia – Port la Dunăre (organizat de poeta Florina Zaharia la Galați) și, de asemenea, la Festivalul Internațional de Poezie București – ediția a XV-a. La acest impresionant festival internațional de poezie din Capitală, a fost participat în dubla sa calitate: atât de poet, cât și de artist vizual. Expoziția sa de colaje a fost organizată, în condiții excelente și cu profesionalism, la demisolul sediului central al Muzeului Național al Literaturii Române, în centrul orașului, în strânsă colaborare cu Filiala București–Traduceri Literare a Uniunii Scriitorilor din România (Fitralit). Echipa – în frunte cu Gabriela Toma și Cristina Milca, alături de David Greenslade și soția sa, Georgeta Brădătan – a reușit să realizeze o expoziție amplă, cu patruzeci de colaje din opera artistului vizual galez. Cum la expoziția sumară de la Galați fuseseră expuse, de asemenea, o serie de colaje, asupra poetei slovace Martina Straková a produs o vie impresie unul dintre ele, Walking through Glass („Mergând prin sticlă“), chiar cel reprodus pe afișul expoziției din orașul de pe malurile Dunării; astfel, sub imperiul emoției trezită de această lucrare, poeta de pe malurile Dunării din Bratislava, a îndemnat unii poeți să scrie o poezie despre colajul sus-amintit. Niciunul dintre poeții din străinătate, nici Aksinia Mihailova din Bulgaria, nici Traian Pop Traian din Germania, dar nici eu, niciunul dintre noi nu s-a învrednicit să scrie ceva despre colajul în cauză. Noi am lăsat opera vizuală să rămână așa, să vorbească ea despre sine. Martina însă nu s-a lăsat predă lenii intelectualo-poetice, și îndemnul ei către alții s-a dovedit a fi, până la urmă, imbold pentru ea însăși. Așa că poeta și artista vizuală slovacă, profund impresionată, a pus pe hârtie poemul în limba germană, pe care l-am tradus în română și l-am expus alături de colajul Mergând prin sticlă, arătând – pentru a câta oară? – că valabilitatea expresiei horațiene ut pictura poesis (Arta poetică, 361) este eternă. Și în articolul următor al revistei, ultimul, puteți citi traducerea din germană în română a poeziei ei dedicată colajului sus-menționat (vezi: https://www.fitralit.ro/author/martina-strakova/).
De ce „gnom“, cum mi-a venit oare în minte să-l numesc astfel pe David Greenslade?!? Ce obrăznicie. Zăresc la el, din când în când, acel zâmbet pe care îndeobște și-l ascunde, prevenitor, încercând să afișeze acea poker face, pentru a mări și mai mult efectul pe care urmărește să-l obțină prin colajele sale. Este și chipul pe care-l avea – parcă-l și văd – în copilărie, când făcea câte o poznă. Numai că „pozna“ din copilăria lui a devenit acum o sursă a operei de artă. Așa cum mărturisea, se amuză să scoată din peisajul lor natural anumite persoane și să le introducă într-un ambient cu totul străin: din această metaforică alăturare rezultă efectul comic al colajului. Spre pildă, imaginea unui țăran venit la iarmaroc, ținând de-o sfoară o vacă de vânzare este pusă într-un magazin cu bijuterii Swarowski, fotografia unei țărănci care venise să vândă, tot la iarmaroc – unul dintre locurile în care-i place lui David să se ducă, primăvara și vara, când locuiește, cu soția lui, Georgeta, în satul Horlești din județul Iași –, barabule (cartofi), o imaginează ca și cum ar dansa, dar unde?, căci nu se mai găsește pe un aeroport… Și, fără niciun fel de glumă, pe Radmila Popovici, frumoasa și talentata poetă din Republica Moldova (care, și ea, a participat la Festivalul internațional „Poezia – Port la Dunăre“) o fotografiază în Muzeul de Artă din Galați, dar o scoate din acel loc de prezervare a memoriei artistice și o plasează într-o pădure, dar nu în mod obișnuit, ci plutind pe aer, și vedem nu una, ci mai multe Radmile, ca și cum prin fiecare poezie s-ar fi multiplicat, metafora fiind, aici, că poezia te face să plutești, iar ironia, prezentă în atâtea colaje, este eliminată.
Există și o autoironie fină, când David este fotografiat într-o încăpere care ar putea fi chiar biroul său ori o cameră a cuiva care a făcut-o să pară a fi a sa, unde scrie poezie sau imaginează colajele, sau unde a fost invitat și s-a invitat să se pozeze, dar tot schepsisul este că ni se înfățișează dinainte în… dublu exemplar, privind nevinovat, cum rareori se-ntâmplă să-l vedem, nu-i așa, spre aparatul de fotografiat. David Greenslade – dublu, egal, identic sieși. Și ne întrebăm, glumind și noi, dacă și-ar fi dorit oare să aibă un frate geamăn monozigot sau ar fi fost înfricoșat la culme de o astfel de realitate.
Aceste colaje devin, în opinia sa, suprarealiste – și simțim și noi acest lucru, dar le-am numi mai degrabă când reflectăm la istoria artei vizuale – neosuprarealiste. A trecut mai bine de un secol de la primele exprimări al unei astfel de viziuni artistice.
Ne întrebăm – inspirați de creațiile lui David – ce este realitatea. Ne punem problema ce înseamnă realitatea. Suprarealiștii au vrut să spună – dincolo de fronda față de curentele anterioare din domeniul artei vizuale și dorința de a-și configura o identitate – că realitatea este cea needulcorată de cerințele publicului, care supune valoarea artistică legilor pieței, așa că ei văd o realitate care se găsește doar în imaginația proprie și o exprimă prin operele lor. Iar imaginația lor, cel mai adesea, nu corespunde cu ceea ce privesc alții cu ochiul liber. Imaginația este și vis, și dorință, și durere, și bucurie, și disperare, și cruzime, și reverie amalgamate.
Realitatea este opera lor vizuală.
