Fragment
Prezentare și traducere în limba cehă
Prezentace a překlad – Jarmila Horáková
Romanul Pâlpâiri al lui Dan Lungu a fost publicat în anul 2018 la Editura Polirom și face parte din prozele autorului despre societatea românească contemporană, asemenea romanelor Sunt o babă comunistă, Fetița care s-a jucat de-a Dumnezeu, Cum să uiți o femeie și altele. Cel mai important aspect în Pâlpâiri este spațiul – acțiunea are loc într-un sat tradițional și înfățișează nu numai realitatea de azi, dar și probleme actuale, precum depopularea țării, unde rămân doar bătrâni și copii. Satul lui Dan Lungu este perceput din perspectiva unui orășean care vine acolo să se recupereze sau să-și rezolve criza identității și ajunge într-un loc pe care-l cunoaște doar din jocuri pe calculator. De aceea, descrierea abundă în amănunte, care fac proza mai verosimilă.
Limbajul lui Dan Lungu în romanul Pâlpâiri este foarte bogat, încărcat de cuvinte legate de lumea satului, ceea ce a însemnat o provocare pentru traducere. Fragmentul prezentat este un capitol despre mulgerea oilor la stână, deci cere de la traducător cunoașterea sau căutarea echivalentelor pentru unele cuvinte din acest domeniu, legate de viața pastorală, precum strungă, țarc ș.a.m.d. Narațiunea se desfășoară destul de fluent și evocă situații pe care parcă le vedem cu ochii proprii. Acest tip de proză reprezintă pentru traducător o plăcere, pentru că fraza scurtă, neîncărcată este mai ușor de transpus.
În loc de concluzii, trebuie să subliniem că accesibilitatea textului nu înseamnă în niciun caz superficialitate, ci dimpotrivă este o adevărată măiestrie să povestești despre temele grave într-un stil aerisit, apreciat nu doar de cititori, ci și de traducători.
***
Mai întâi, puteți urmări textul în limba cehă, după care se poate citi textul în limba română. Îi mulțumim lui Dan Lungu pentru permisiunea de a reproduce textul în limba română. (Fitralit)
***
dvacet dva
I když už neprší, nebe je stále šedivé a kolem nás se nepředvídatelně prohánějí proudy studeného vzduchu. Nepodojené ovce bečí a tlačí se jedna přes druhou. Dřevěná ohrada je mokrá a udusaný ovčí trus na zemi změknul. Moje tenisky vidlácky čvachtají v řídkém blátě. Romeo zručně uvolní vchod do ohrady, kde probíhá dojení ovcí, a začne je po jedné pouštět dovnitř, tu vchodem vpravo, tu vlevo. Děda Anton dojí rychleji, takže to vpravo odsýpá svižněji. Vzpomenu si na chybějící Romeovy prsty.
Kloužu po vlhkém blátě, ztratím rovnováhu a padám. Bleskově natáhnu ruce. Studená žlutá řídká hmota mi vystříkne mezi prsty. Se vstáváním nepospíchám, odhaduju situaci. Mám strach, abych znovu neuklouznul a nepředvedl se ještě víc. Costeluș se směje, až se za břicho popadá. Jak se řehtá, velké červené uši mu tančí. Břečka mi pronikla plátnem kalhot a dostala se až na kolena. Tři ovce mě takticky obcházejí. Jedna z nich ke mně přiblíží hlavu a dívá se mi nicneříkajícím pohledem přímo do očí. Vypočítám si těžiště a hop, bez zaškobrtnutí se zvednu. Nejraději bych si otřel ruce o ovčí kožich, ale neudělám to, očistím se o zadní část kalhot. Bič dopadl tři metry ode mě a jeho krásná rukojeť se noří do hnědé kaluže. Zamířím k němu, ale ovce vpravo kýchne a pár zelených hlenů mi zkříží cestu. Nakonec bič dvěma prsty opatrně zvednu za jeden konec a čekám, až okape. Costeluș si hlasitě píská a stále se snaží prásknout bičem, ale nedaří se mu a jen rozstřikuje bláto na všechny strany. Ovce bečí a kýchají. Jiné chrčí jako nastydlý kojenec. Costeluș mi pokyne, abych sešel do spodní části ohrady, kde je několik houfů mladých ovcí. Pevně se držím ohrady a jdu dolů. Ovce jsou vlhké a schlíplé, několik z nich se chvěje zimou. Vecpu se mezi ně a odvážně na ně pokřikuju. Nevšímají si mě, tak je začnu strkat rukou. Musím je rozehnat od sebe a pak je poslat na dojení, ale jsou tvrdohlavější, než jsem si myslel. Nebo jsou prostě natolik prostoduché, že vůbec nechápou, co po nich chci. Naštvu se. Držím se plotu a začnu je postrkovat nohou, ale ony jen udělají krok stranou, oči upřené do země. Hezky a slušně jim řeknu, co mají udělat. Jsou zvířata, která rozumějí lidskému hlasu, ale zdá se, že to není případ skopového dobytka. Jejich postoj v něčem připomíná želatinu, každý fyzický úder zmaří, zmírní a pohltí.
Costeluș křičí, že nemá ovce na dojení, abych si pospíšil. Pustím se plotu a statečně vyrazím. Vztekle vběhnu mezi ně. Tlačím je vší silou.
Uklouznu a padnu na kolena, ale nedám se, zatnu zuby a tlačím.
Vrazím do nich. Tlačím.
Bezvýsledně!
Zahlédnu ovci se zvoncem a vítězně k ní pospíchám. Na poslední chvíli mě napadlo spásné řešení. Chytnu ji za zvonec a táhnu do kopce. Zatvrzele se zapře, ale nedám se, táhnu ji silou. Pokročil jsem o dva metry, ale před sebou jich mám ještě minimálně dvacet. Nechci si utrhnout ostudu, aspoň jednu ovci bych rád prostrčil úzkými vrátky. V nejhorším případě ji donesu na zádech, ale nevzdám to. Donesu ji na zádech. Ano, na zádech. Přímo na zádech. Přesně tak, donesu ji na zádech, když bude potřeba.
„Vždyť ji uškrtíš, člověče!“ slyším vedle sebe.
To „člověče“ je na mě a mluví ke mně děda Anton. Jeho hlas ale zní soucitně a udiveně. Nevím, jak a proč se vedle mě objevil, ale přišel právě včas: zvíře chroptělo a já jsem byl vzteky hluchý.
Zmateně se na něj podívám.
Ani si neuvědomuju, co se přesně stalo a jak to všechno mohlo dojít tak daleko. Děda Anton si hledí svého, ovce lehce švihá proutkem, mluví s nimi, „hybaj, holky!“ a směřuje je k ohradě na dojení. Ovce pomalu kráčejí přes smradlavé louže a nechávají za sebou drobné stopy kopýtek. Je jich hodně a opakují se, čímž připomínají pop-artový obraz. Já také jdu za dědou Antonem jako zbloudilá ovce. Prudký náraz větru mi připomene, že mám spodní část kalhot promočenou. Mám mokrá i chodidla, což znamená, že mi hnědá břečka natekla až do bot. Zkouším si upravit košili, ale prsty mi kloužou po lepkavé hmotě, která je na dotyk odporná.
Podívám se na sebe. Dojde mi, že to jsou hleny. Ovčí hleny.
Vypadají jako rozšláplé housenky a nemám je jen na košili, ale i na kalhotách. Je jich pořádná záplava. Nejradši bych se hned svlékl až do spodního prádla, ale dojde mi, že to nejde: vypadal bych jako blázen. Musím to vydržet. Děda Anton má taky želatinové housenky na kalhotách a Costeluș nejspíš taky.
Dívám se na zbytky stáda v ohradě. Vím přesně, na co se dívám. Zrakem hledám ovce, které chrčí. To ony mohou za tu záplavu, tady je jedna, dvě, téměř všechny jsou nastydlé už od minulého deště, dělají se jim nazelenalé bubliny u nosu. Jejich chřípí jsou malé symetrické sopky, podívej, jak potřásají hlavou, bečí a popotahují. Hleny létají vzduchem, všude, měkké a neforemné housenky, od latí ohrady až po stopy kopyt v blátě, od kožichů jehňátek až po límec košile dědy Antona. Mám pocit, že kloužu ještě víc než předtím, boty mi čvachtají a kloužu. Všechno je cítit vlhkou vlnou, smrdí to tu po ovcích a rozšlapaných bobcích. Nikdy v životě jsem nebyl tak špinavý, svlékl bych se i z kůže. Svým způsobem to i dělám, protože jsem se začal vžívat do kůže lidí odtamtud, tedy vlastně odsud. Děda Anton nechal ovce nahoře, na starost Costelușovi a sám se vydal dojit dolů, do salaše, kde zůstal jen Romeo s chybějícími prsty.
Průchozí vrátka jsou od neustálého používání celá lesklá. Ovce do nich zatlačí hlavou a jdou dál. Občas je někdo zezadu postrčí. Na druhé straně se jich chopí silné ruce, přitáhnou je, aby měly vemeno nad plechovým kýblem, a začne dojení. Ve zdejším prostředí mléko vypadá, že je bělejší než kdykoli předtím. Costeluș dává pozor, aby ani jeden z vchodů nezůstal prázdný, má pořád oči na stopkách. Z vedlejší ohrady jsou vidět jen ruce ovčáků, jak dojí, a jsou slyšet jejich hlasy.
„Stůj, neposedo, vydrž v klidu!“ říká Romeo.
„No tak, ještě trochu a hotovo!“ povídá děda Anton.
Oddělovací stěna je jako opona, dělí dva světy, jen ovce procházejí z jednoho do druhého. Hlasy bez tváře působí dojmem rozhlasové hry a ruce, které dojí, vypadají jako nekonečný experimentální minimalistický film. Chlapci vzadu, mezi něž patřím i já, nahánějí ovce na dojení. To jsou vždy začátečníci. Učedníci. Zatím neumějí dojit a musejí si pobýt na žhavém slunci nebo ve studeném dešti, než získají privilegium sedět na dojicí stoličce vpředu. Díky bedlivému pozorování si všimnu malé nehody, která neznepokojuje nikoho kromě mě. Zpod ocasu jedné ovečky vypadne řada bobků přímo do nadýchané pěny v kýblu z pozinkovaného plechu. Děda Anton jistým pohybem nemilosrdně hrábne tlustými prsty do kýble. Svou těžkou rukou bobky vytáhne a zahodí je stranou. Pak pokračuje v provozním rozhovoru s Romeem. Mléko dají srazit, udělají tvaroh, zajedou do vesnice, vezmou s sebou i chromou ovci, staví se taky ve městě, aby se jim nezkazil už hotový sýr, koupí si nějakou pálenku a petrolej do lampy. A nesmí zapomenout na hroudy soli pro ovce, protože jim je déšť rozpustil. Ale musí se vrátit povoz.
Povoz se nevrátil. Navečer, po jídle a poté, co jsem si vyčistil a nad ohněm usušil oblečení, jsem vyrazil se Ștefanem zpět do vesnice. Neměl bych nic proti tomu, abychom tu přenocovali, i z vědeckého hlediska by mě to jako zkušenost zajímalo, ale Ștefan trval na tom, abychom se vrátili, protože jeho máma nechce, aby přespával v salaši od té doby, kdy se po jedné takové noci vrátil domů s blechami.
Cesta byla dlouhá a únavná a konverzace spíše vázla. Celou dobu se mi pod nohy pletla plastová taška. Z kila čerstvého tvarohu, který jsem dostal od ovčáků, neustále kapala syrovátka a značila cestu jako v pohádce o Jeníčkovi a Mařence. Po tom všem, co jsem zažil, mi kapky dopadající na kalhoty a boty nijak nevadily. Jenom na jednu věc jsem nedokázal zapomenout: byl jsem přesvědčený, že děda Anton nevybral z kýble všechny bobky, protože nevěděl, kolik jich přesně bylo a že minimálně jeden se dostal do toho tvarohu krásného a světlého jako úplněk pověšený na hřebíku na trámu. No dobře, byl jsem přesvědčený, že pokud se byť jen jediný bobek dostal do tvarohu, tak nemůže být nikde jinde než v tom kusu, který si nesu v tašce.
Když jsme dorazili do vesnice, Ștefan z únavy zapomněl včas odbočit na jinou cestu, takže jsme šli kolem pohádkové chaloupky tety Vanghelițy. Nedokázal jsem z ní spustit oči. Ștefan šel napřed a já jsem hodně zpomalil, abych ji mohl obdivovat. Dostal jsem skvělý nápad a bez zaváhání jsem ho uskutečnil. Tašku s tvarohem jsem opatrně položil za plot a nechal ji tam.
douăzeci şi doi
Chiar dacă nu mai plouă, cerul este în continuare gri şi curenţi de aer rece trec imprevizibil. Nemulse, oile zbiară şi se îngrămădesc unele în altele. Lemnele ţarcului sunt ude, iar balega bătătorită de pe jos s‑a înmuiat. Pantofii mei sport clefăie mojiceşte prin terciul de balegă. Cu dexteritate, Romeo deblochează intrarea în strungă şi începe să le dea drumul una câte una, când la intrarea din dreapta, când la cea din stânga. Moş Anton mulge mai repede, aşa că în dreapta merge mai repede. Îmi amintesc de degetele lipsă ale lui Romeo.
Patinez pe balegă, îmi pierd echilibrul şi cad. Întind fulgerător palmele. Zeama rece şi galbenă îmi ţâşneşte printre degete. Nu mă grăbesc să mă ridic, evaluez situaţia. Mi‑e frică să nu patinez din nou şi să dau o adevărată reprezentaţie. Costeluş râde de se prăpădeşte. Se hlizeşte de‑i joacă urechile mari şi roşii. Zoaia a trecut de pânza pantalonilor şi a ajuns la genunchi. Trei oi îmi dau târcoale tacticoase. Una dintre ele îşi apropie capul de al meu şi mă priveşte drept în ochi. O privire care nu spune nimic. Îmi calculez centrul de greutate şi, hop, mă ridic fără niciun alt incident. Primul impuls este să‑mi şterg mâinile de blana oii, dar n‑o fac, mă curăţ de turul pantalonilor. Biciul mi‑a sărit vreo trei metri în faţă, iar frumuseţea lui de mâner se scufundă într‑o băltoacă maronie. Mă îndrept spre el, dar oaia din dreapta strănută şi o pereche de muci verzi îmi taie calea. În cele din urmă, ridic biciul, apucându‑l cu două degete de vârf şi aştept să se scurgă. Costeluş fluieră zgomotos şi tot încearcă să pocnească din harapnic, dar nu face decât să împrăştie în mod exploziv mizeria în toate părţile. Oile behăie şi strănută. Altele fornăie ca un sugar răcit. Costeluş îmi face semn să cobor în partea din vale a ţarcului, unde sunt câteva pâlcuri de mioare. Mă ţin grijuliu de gard şi cobor. Oile sunt ude şi pleoştite, câteva tremură de frig. Mă bag între ele şi fac pe viteazul, strig. Mă ignoră, aşa că încep să le împing cu mâna. Trebuie să le risipesc şi să le fac să urce către strungă, dar sunt mai încăpăţânate decât îmi imaginam. Ori poate sunt pur şi simplu slabe de minte, nu pricep deloc ce vreau de la ele. Mă enervez. Mă ţin de gard şi încep să le împing cu piciorul, dar ele se mută doar un pas mai încolo, cu ochii în pământ. Le spun cu frumosul ce trebuie să facă. Există animale care înţeleg vocea umană, dar se pare că nu e cazul ovinelor. Atitudinea lor are ceva de gelatină, zădărniceşte orice impact fizic, îl înmoaie, îl asimilează.
Costeluş îmi strigă că rămâne fără oi în strungă, să mă grăbesc. Mă desprind de gard şi mă avânt voiniceşte. Intru în ele cu furie. Împing cu toate forţele.
Alunec şi cad în genunchi, dar nu mă las, strâng din dinţi şi împing.
Izbesc. Împing.
Niciun rezultat!
Ochesc o oaie cu talangă şi mă reped victorios asupra ei. O soluţie de ultim moment mi‑a venit pe neaşteptate. O apuc de clopot şi încep să o trag la deal. Se propteşte îndărătnică, dar nu mă las, o târâi cu forţa. Am înaintat aproape doi metri, dar mai sunt cel puţin douăzeci. Nu vreau să mă fac de ruşine, măcar o singură oaie să bag şi eu pe uşiţa îngustă, cu părţi batante. În cel mai rău caz, o duc în spate, dar nu mă las bătut. În spate o duc. Da, în spate. Chiar în spate. Fix în spate o duc, dacă e nevoie.
— O gâtui, măi omule! aud lângă mine.
„Măi omule“ sunt chiar eu, iar cel ce vorbeşte este moş Anton. Glasul său trădează deopotrivă milă şi uimire. Nu ştiu cum şi de ce a apărut lângă mine, dar a sosit la timp : vietatea gâjâia, iar eu eram surd de furie. Îl privesc buimac.
Nici eu nu‑mi dau seama exact ce s‑a întâmplat, cum au putut lucrurile să ajungă până aici. Moş Anton îşi vede de treabă, cu o nuieluşă loveşte oile uşor, vorbeşte cu ele, „hai, fetele!“, le îndrumă către strungă, ele păşesc agale printre bălţile puturoase, lasă urme mărunte de copite, multe şi repetitive, într‑un pop‑art sui‑generis. Merg şi eu în spatele lui moş Anton, ca o oaie rătăcită. O pală iute de vânt îmi aminteşte că am pantalonii uzi în partea de jos. Labele picioarelor sunt murate, ceea ce înseamnă că zeama maronie a pătruns în pantofi. Încerc să‑mi aranjez cămaşa, iar degetele alunecă pe o materie vâscoasă, respingătoare la atingere.
Privesc. Îmi dau seama că sunt muci. Muci de oaie. Nu‑s doar pe cămaşă, ca nişte omizi lăbărţate, ci şi pe pantaloni, o adevărată invazie. Primul impuls este să mă dezbrac până la lenjeria intimă, dar îmi dau seama că nu se poate, aş trece drept nebun. Trebuie să suport. Moş Anton, la rândul său, are omizi gelatinoase pe
pantaloni, probabil şi Costeluş.
Privesc spre ce a mai rămas din turmă în ţarc, ştiu exact după ce mă uit, caut din ochi oile care fornăie, ele sunt autoarele acestei invazii, iată una, două, aproape toate sunt răcite încă de la ploaia trecută, fac bulbuci verzui la nas, nările sunt mici vulcani simetrici, uite‑le cum scutură din cap, behăie şi se smârcâie, balonaşele se sparg, flenduri de muci zboară prin aer, peste tot omizi moi şi diforme, de pe leaţurile ţarcului până în urmele întipărite pe noroi, de pe blana mieluşelelor până pe gulerul cămăşii lui moş Anton. Am senzaţia că patinez mai dihai ca înainte, clefăi din papuci şi alunec, totul miroase a lână udă, pute a oaie, a căcăreze macerate, niciodată în viaţa mea nu am fost atât de murdar, m‑aş dezbrăca şi de piele. Într‑un fel, chiar asta fac, fiindcă am început să intru în pielea oamenilor de acolo, adică de aici. Moş Anton lasă oile în partea de sus, în grija lui Costeluş, iar el se duce roată, în stână, la muls, unde nu rămăsese decât Romeo cu ale lui degete lipsă. Uşiţele batante sunt lustruite de atâta folosinţă. Oile împing cu capul şi intră. Uneori, sunt împinse de la spate. În partea cealaltă, mâini vânjoase le apucă, sunt trase cu ugerul deasupra găleţii de tablă şi degete pricepute încep mulsul. În tot decorul de aici, laptele înspumat pare mai alb ca niciodată. Costeluş este foarte atent ca niciuna din cele două intrări să nu rămână goală, e cu ochii în patru. Se văd doar mâinile ciobanilor care mulg şi li se aud vocile.
— Nii, belea, şezi cuminte! zice Romeo.
— Hai, încă oleacă şi‑ai scăpat! spune moş Anton.
Peretele despărţitor este ca o cortină, separă două lumi, doar oile trec din una în alta. Vocile fără chip creează senzaţia de teatru radiofonic, iar mâinile care mulg par dintr‑un interminabil film minimalist experimental. Cei care mână oile în strungă, băieţii din spate, printre care mă număr, sunt întotdeauna începătorii. Ucenicii. Încă nu ştiu să mulgă, iar în plus, e treaba lor să stea în soarele torid sau în ploaia rece până vor căpăta privilegiul să stea pe scăunelul pentru muls, în partea din faţă. Atenţia îmi este răsplătită cu un incident care nu tulbură pe nimeni altcineva cu excepţia mea. De sub coada unei mioare un şirag de căcăreze plescăie fix în horbota de spumă a găleţii de tablă zincată. Cu un gest de‑un firesc necruţător, moş Anton scoate cu mâna lui grea căcărezele, greblând laptele cu degetele lui groase, şi le aruncă în lături. După care continuă discuţia cu Romeo, eminamente administrativă. Vor pune la închegat, vor face caş, vor merge în sat, vor lua şi oaia beteagă, vor ajunge şi la oraş, ca să nu se acrească brânza deja făcută, vor cumpăra nişte rachiu şi petrol pentru lampă. Să nu uite de droburi de sare pentru oi, că s‑au topit la ploaie. Toate astea dacă se întoarce căruţa.
Căruţa nu s‑a întors, aşa că spre seară, după ce am mâncat şi mi‑am curăţat şi uscat la foc hainele, împreună cu Ştefan, am pornit către sat. N‑aş fi avut nimic împotrivă să rămânem şi peste noapte, exclusiv din curiozitate ştiinţifică, pentru o experienţă completă, însă Ştefan a insistat să plecăm, fiindcă mama sa nu‑l mai lăsa să înnopteze la stână de când se întorsese cu purici în urma unei astfel de escapade.
Drumul a fost lung şi obositor, iar conversaţia mai degrabă a lâncezit. Sacoşa de plastic m‑a sâcâit toată călătoria. Din kilogramul de caş proaspăt primit cadou de la ciobani a picurat continuu zer, marcând traseul ca în povestea cu Hänsel şi Gretel. După toate prin câte trecusem, picăturile care ajungeau pe pantaloni şi pantofi nu‑mi provocau niciun disconfort, doar un singur lucru nu reuşeam să‑mi scot din minte: eram convins că moş Anton nu capturase toate căcărezele din găleată, că doar nu le ştia după număr, şi că cel puţin una ajunsese în caşul frumos ca o lună plină şi palidă prinsă în cuiul din grindă. Ei bine, eram convins că, dacă o singură căcărează se strecurase în caş, ea nu putea fi nicăieri în altă parte decât în bucata de brânză din sacoşa mea.
Când am ajuns în sat, din pricina oboselii, Ştefan a uitat să schimbe drumul, aşa că am trecut pe lângă casa de poveste a mătuşii Vangheliţa. Nu‑mi puteam lua ochii de la ea. Ştefan se îndepărtase, iar eu încetinisem binişor ritmul ca să o admir. Un gând năstruşnic mi‑a trecut prin minte şi nu am ezitat să‑i dau curs. Am lăsat grijuliu, dincolo de gard, sacoşa cu bucata de caş.
