Prezentare și traducere din arabă de George Grigore
Un capitol incitant din marea enciclopedie arabă medievală cunoscută sub numele Epistolele Fraților Purității (secolele X–XI, Basra/Bagdad) pune avant la lettre problema drepturilor animalelor. Redăm mai jos – după o scurtă prezentare a grupării autorilor – textul plângerii, în traducerea noastră.
’Iḫwānu ṣ-Ṣafā’ wa Ḫullānu l-Wafā’ („Frații Purității și Prietenii Sincerității“), sau, pe scurt, „Frații Purității“, reprezintă o grupare esoterică anonimă ce și-a desfășurat activitatea, cu precădere, la Basra și Bagdad, în secolele X–XI, lăsând posterității o monumentală enciclopedie alcătuită din cincizeci și două de epistole sau tratate (rasā’il), care oferă explicații sinoptice ale științelor și filosofiilor cunoscute la acea vreme, din diverse domenii, cum ar fi matematica, logica, teologia, psihologia, metafizica, filosofia naturală și embriologia, la care se adaugă o serie de fabule moralizatoare. Numerologia este tributară lui Pitagora, iar metafizica este de sorginte aristotelică și neoplatonică. Filosofia promovată de ei, cu puternic accent platonic, este, de fapt, o sinteză de elemente din filosofia greacă, gravate pe un substat coranic. Scopul final al grupării este mântuirea prin cunoaștere, epistolele lor punând în evidență legătura dintre epistemologie (teoria cunoașterii) și soteriologie (doctrina mântuirii), așa cum se va vedea și în gândirea ismailită (a se vedea, în acest sens, cu precădere, gruparea nizariților isma‘iliți de la Alamut). Fără a forța amalgamarea religiosului și filosoficului în tratarea noțiunii de Dumnezeu, Enciclopedia tratează separat noțiunea de Dumnezeu din punct de vedere coranic și din punct de vedere filosofic.
Gruparea se prezintă, așadar, ca un grup de învățați care au luat asupra lor dificila sarcină de propovăduire (da‘wa) a învățămintelor șiite, cu precădere septimane. Uneori, membrii acestei frății secrete par a-și aroga calitățile pe care ei înșiși i le atribuie regelui-imam. Astfel, în Epistola 47, se autodefinesc drept cei mai buni îndrumători în ceea ce privește apărarea Islamului, invocând titluri precum al-ḥukamā’u wa l-falāsifatu wa l-fuḍalā’u („înțelepții, filosofii, virtuoșii“) sau, chiar mai mult decât atât, ca al-’anbiyā’u, ḫulafā’u l-’anbiyā’i wa l-’a’immatu l-mahdiyūna („profeții, succesori ai profeților, și imamii bine-călăuziți“) (IV, 126, 5–17). Confirmarea că ’Iḫwānu ṣ-Ṣafā’ urmăreau să devină îndrumători ai unei societăți formate din elite se află în Epistola 9, unde asceții, care pot fi identificați ca membrii frăției, sunt descriși drept cei „care cunosc neajunsurile [acestei lumi], care râvnesc la Lumea de Dincolo și sunt convinși de existența ei, puternic înrădăcinați în știința ei, ei fiind prietenii sinceri ai lui Dumnezeu, [slujitorii Lui credincioși], crema tuturor creaturilor [Sale], pe care Creatorul – fie El înălțat! – le numește „persoane ale înțelegerii, ale viziunii, ale gândirii raționale“ (I, 357, 5–9). Aceste calități corespund nu numai celor ale musulmanilor desăvârșiți, ci se potrivesc perfect atât profeților, cât și imamilor. Din acest punct de vedere, lectura Coranului, care este invocat la tot pasul pentru susținerea argumentației, pare a fi mai degrabă propria lor interpretare decât o perspectivă șiită sau ismā‘īlită (Baffioni 2012; Gobillot 2013). Epistola 47 vine să lămurească perspectiva ismā‘īlită asupra succesorilor profetului Muḥammad – recte a imamului șiit –, care trebuie să fie dintre „cei mai buni oameni inteligenți“ (al-‘uqalā’u l-’aḫyār), ceea ce pune pe primul plan funcția epistemologică a acestuia. În acest caz, un conducător temporal, „conducătorul imām“, nu mai este necesar, deoarece Legea rațională este adevăratul îndrumar, „încarnat“ în imāmul „bine-călăuzit“ sau, mai exact spus, în rațiunea acestuia și în știința sa (Baffioni 2006, 149–150).
’Iḫwānu ṣ-Ṣafā’ conturează, în Epistola 43, într-un stil destul de lapidar, de abrupt, propria lor concepție religioasă, în care este pusă în evidență apropierea de Dumnezeu prin purificare și prin cunoaștere, nu numai a islamului, ci și a celorlalte religii monoteise, precum și a scrierilor înțelepților Antichității (v. și Epistola 46). Enciclopedia abordează și alte probleme religioase, frecvente în islam: unitatea și unicitatea, atributele lui Dumnezeu, îngerii, destinul uman, binele și răul, învierea etc. În mod neașteptat, având în vedere că islamul nu permite identificarea lui Dumnezeu drept cauza răului în lume, ’Iḫwānu ṣ-Ṣafā’ invocă puterea și voința divine pentru explicarea răului (Epistola 19). În viziunea lor, într-o dispoziție ierarhică a universului, există ființe „intermediare“ de care se poate lega tot ceea ce se întâmplă în lume, Dumnezeu fiind dincolo de toate evenimentele, ca și regii, ale căror porunci se află în spatele a tot ceea ce se construiește în timpul domniei lor.
***
Plângerea animalelor dinaintea regelui jinnilor de nedreptatea omului
(Epistola 8 din Epistolele Fraților Purității, fragment1)
Regele îi spuse atunci omului:
― Ai auzit răspunsul. Mai ai ceva de spus în afară de ceea ce a fost deja pomenit?
Omul spuse:
― Da, Maiestate! Mai sunt și alte treburi și alte dovezi, în afară de ceea ce am pomenit deja, care arată că noi suntem stăpânii, iar ele, dobitoacele, sunt sclavele noastre. De aceea, le cumpărăm și le vindem, le hrănim și le adăpăm, le acoperim și le ocrotim de cald și de frig, alungăm fiarele de la ele, care altfel le-ar sfâșia, le doftoricim când se îmbolnăvesc și ne îngrijim de ele când se betegesc, le învățăm când sunt neștiutoare și le lăsăm slobode când sunt istovite, le dăm pace, când sunt înnebunite – și toate acestea cu bunătate, duioșie și milă față ele, așa cum fac stăpânii cu sclavii lor, și proprietarii cu avuțiile lor…
Regele îi spuse căpeteniei dobitoacelor:
― Ai auzit ce a pomenit? Tu ce ai de spus? Răspunde!
Căpetenia dobitoacelor spuse:
― Privitor la spusa lui cum că le vindem și le cumpărăm, tot așa fac și fiii Persiei cu fiii Bizanțului și fiii Bizanțului cu fiii Persiei, când ies victorioși unii asupra altora; așadar, tu vezi care dintre ei sunt sclavii și care stăpânii și domnii? Și tot așa și fiii Indiei cu fiii Sindului, și fiii Sindului cu fiii Indiei, și atunci care dintre ei sunt stăpânii și care sclavii? Tot așa fac și fiii Abisiniei cu fiii Nubiei, fiii Nubiei cu fiii Abisiniei, după cum la fel se poartă și arabii, kurzii și turcii unii cu alții, și atunci – ce bine ar fi să-mi dau seama! – care sunt stăpânii și care sunt sclavii de-adevăratelea? Oare, o, rege drept, nu este vorba doar de simple întorsături ale norocului între oameni cu influențele schimbătoare ale stelelor și ale conjuncțiilor constelațiilor? După cum a spus Dumnezeu Însuși: Acestea sunt doar zilele pe care le rotim printre oameni, dar nimeni nu înțelege, decât cei învățați. În ceea ce privește ce a amintit despre hrănirea, adăparea și învelirea noastră, și toate cele pe care le face pentru noi, aceste lucruri nu sunt făcute din bunătate sau milă, așa cum susține el, ci de teamă să nu murim și să nu piardă prețul nostru și să le scape beneficiile pe care le au de la noi — să ne bea laptele, să ne poarte lâna, părul sau blana, să se urce pe spinările noastre și să ne încarce cu poveri. Așadar, nu e vorba de bunătate sau milă.
Apoi, luă cuvântul măgarul, care spuse:
― Maiestate, dacă ne-ai vedea la cheremul fiilor lui Adam cu spinările îndoite sub poverile lor – pietre, cărămizi, pământ, lemn, fier și altele –, sub apăsarea cărora abia mergem, opintindu-ne din greu, cu multă trudă, iar ei cocoțați pe noi, lovindu-ne cu bățul sau ciomagul peste față sau fund cu sălbăticie, cu furie, fără să le pese și făcând multă hărmălaie. De mila noastră, mărite rege, te-ai mâhni și ai lăcrima! Unde este mila? Unde sunt îndurarea și blândețea lor față de noi așa cum pretinde acest om?
Apoi, glăsui taurul:
― Dacă ne-ai vedea la cheremul fiilor lui Adam, înjugați sau înhămați la roțile lor de scos apă sau la învârtit pietrele lor de moară, acoperindu-ne fața și legându-ne la ochi, și pe deasupra mai și bătându-ne, de mila noastră, mărite rege, te-ai mâhni și ai lăcrima! Unde sunt îndurarea și blândețea lor față de noi, așa cum pretinde acest om?
Apoi, vorbi țapul:
― O, Maiestate, ți s-ar face milă de noi, dacă ne-ai vedea la cheremul fiilor lui Adam care ni-i iau pe copilași, iezi și miei, și-i despart de mamele lor ca să ne fure laptele copiilor noștri, și-i leagă pe ei de mâini și de picioare, cărându-i să fie înjunghiați și jupuiți, înfometați și însetați, țipând, dar fără să afle milă, cerând ajutor, însă nu sunt ajutați, apoi îi vedem înjunghiați, jupuiți, cu burțile spintecate, cu mădularele împrăștiate, căpățâni, burdihanuri și ficați prin dughenele măcelarilor, ciopârțiți cu satâruri, bucătăriți în tăvi încinse în cuptor, iar noi tăcem, nu ne jeluim și nici nu ne plângem și, chiar dacă ne-am jelui și ne-am plânge, tot n-am afla nicio îndurare, nicio o milă din partea lor față de noi, așa cum pretinde acest om.
Apoi, vorbi cămila:
― Maiestate, dacă ne-ai vedea la cheremul fiilor lui Adam, cu belciuge în nas, trase de bot de către cămilari cu de-a sila, cu spinările împovărate cu greutăți, mânate în viul nopții prin pustiuri aride, pe căi cu neputință de mers. În vreme ce celelalte viețuitoare sunt în culcușurile lor, noi ne opintim cu greutățile lor, izbindu-ne de stânci, pietroaie și bolovani cu copitele noastre fragile, cu spinările și coastele zdrelite de frecarea șeilor, înfometate și însetate, ți s-ar rupe inima de noi și ne-ai plânge de milă, o, mărite Rege! Unde sunt, așadar, mila și îndurarea lor, așa cum pretinde acest om?
Elefantul spuse, la rândul său:
― Dacă ne-ai vedea, Maiestate, la cheremul fiilor lui Adam, cu lanțuri la picioare și funii de gât, în timp ce țineau în mâini druguri de fier ca să ne bată în creștet, ducând-ne ba la stânga, ba la dreapta, neputincioși să ne împotrivim, în ciuda trupurilor noastre uriașe, a constituției noastre robuste, a colților lungi și a puterii fără seamăn, ți s-ar rupe inima de noi și ne-ai plânge de milă, o, mărite Rege! Unde sunt, așadar, mila și îndurarea lor, așa cum pretinde acest om?
Apoi, vorbi calul:
― Maiestate, dacă ne-ai fi văzut la cheremul fiilor lui Adam cu zăbalele în gură, șei în spate, avântându-ne, fără a fi feriți, prin norii de praf, înfometați și însetați, cu săbii în față, cu lănci în piepturile noastre și săgețile în gâtlejurile noastre, scăldate în sânge, ai fi avut milă de noi și ne-ai fi căinat și plâns.
Apoi, vorbi catârul:
― O, Rege, dacă ne-ai fi văzut la cheremul fiilor lui Adam, cu zăbale în gură și opritori la picioare pentru a ne împiedica să ne satisfacem pornirile firești, doborâți de șei grele, cu toți acei bărbați josnici, slobozi la gură, cocoțați în vârful lor, iar paznicii și mânătorii ocărindu-ne cu vorbe amarnice la porunca lor, biciuindu-ne fețele și crupele, furioși și încăierându-se între ei, spunându-și cele mai spurcate vorbe, înjurându-se de surori, de mame, de fiice, spunând: P… măgarului în fundul cui l-a vândut, l-a cumpărat, l-a avut, adică stăpânul lui, toate aceste întorcându-se asupra lor, căci le merită oricum cu prisosință… Maiestate, dacă te gândești cât de des întâlnite sunt apucăturile lor de grosolănie, proastă creștere, vulgaritate, urâțenie a vorbei, vei fi uimit de cât de puțin își percep propriile porniri odioase, trăsături vicioase, fapte josnice, sălbăticie peste sălbăticie, opinii stricate și dogme ce se bat cap în cap. Ei nu se pocăiesc, și nici nu stau să cugete măcar, ci nesocotesc predicile profeților lor și disprețuiesc poruncile Domnului lor, care a spus: Să îngăduie și să meargă mai departe! Nu v-ar plăcea să vă ierte Dumnezeu vouă? (Coran 24:22) Și Spune-le credincioșilor să ierte celor care nu nădăjduiesc la zilele lui Dumnezeu (Coran 45:14). El mai spune: Nu este vietate pe pământ care să nu fie înzestrată de Dumnezeu, și căreia El să nu-i cunoască culcușul și cămara (Coran 11:6). Și Nu sunt vietăți pe pământ, și nici zburătoare ce zboară cu aripile lor, care să nu aibă obști asemenea vouă (Coran 6:38). El a zis: și să vă așezați pe spatele lor. Amintiți-vă, atunci, binefacerile Domnului vostru și spuneți: Mărire Celui ce ne-a supus nouă acestea, căci Noi nu le-am fi dovedit. Da, către Domnul nostru noi ne întoarcem (Coran 43:13–14).
Când catârul isprăvi de vorbit, cămila se întoarse către porcul mult hulit și zise:
― Scoală-te și vorbește. Povestește despre asuprirea porcilor de către fiii lui Adam, plânge-te dinaintea regelui cel milostiv. Poate că ne va arăta milă și ne va slobozi din robie, căci și voi sunteți dintre vite.
Dar unul dintre învățații jinnilor spuse:
― Nu, pe viața mea! Porcul nu este dintre vite. El este o fiară de pradă. Nu vezi că are colți și mănâncă leșuri?
― Nu, spuse un alt jinn, ba este dintre vite. Nu vezi că are copite și mănâncă iarbă și fân?
Un altul spuse:
― Nu, este o încrucișare între vite și fiare sălbatice, precum elefantul, sau girafa, care este o încrucișare între un măgar și o cămilă.
Atunci, porcul zise:
― Doamne! Nu știu ce să spun sau de cine să mă plâng, de atâtea lucruri contradictorii care se spun despre mine. Ați auzit părerile celor mai înțelepți jinni, însă oamenii cu atât mai mult nu cad la învoială asupra noastră. Musulmanii ne găsesc oribili și blestemați. Le este scârbă să ne vadă, suportă greu mirosul nostru, iar carnea o socotesc o murdărie. Urăsc chiar să ne pomenească… Dar fiii bizantinilor ne mănâncă carnea cu plăcere, în jertfele pe care le fac ei cred că aceasta îi face binecuvântați înaintea lui Dumnezeu. Evreii ne urăsc, ne ocărăsc și ne blestemă, deși nu le-am făcut niciun rău vreodată, ci doar din cauza vrăjmășiei dintre ei și creștini, bizantini și armeni, căci noi suntem pentru ei precum sunt vacile pentru alții, aducând astfel mulțumire lui Dumnezeu pentru trupurile noastre împlinite, grăsimea cărnurilor noastre, mulțimea de produse, abundența laptelui nostru. Medicii greci folosesc untura în tratamentele lor și o prescriu în leacurile și terapiile lor. Agricultorii ne amestecă cu vitele lor și ne hrănesc cu aceleași nutrețuri, având convingerea că starea unui animal este îmbunătățită prin traiul laolaltă cu noi sau chiar prin mirosul nostru. Magicienii și vrăjitorii ne folosesc pielea pentru cărțile, vrăjile, amuletele și uneltele lor magice. Șelarii și cizmarii se întrec în a obține perii din coamele noastre și se înghesuie să ni-i smulgă, având mare nevoie de ei. Nu e de mirare că suntem confuzi. Nu știm cui să mulțumim și cui să ne plângem de nedreptate.
Când porcul a terminat de vorbit, măgarul s-a întors către iepure, care stătea între picioarele din față ale cămilei, și i-a spus:
― Povestește ce pățește obștea iepurilor de la fiii lui Adam și nedreptatea lor. Spune-ți plângerea dinaintea regelui. Poate că va cerceta cazul nostru în mila lui, va avea milă de noi și ne va elibera.
Iepurele luă cuvântul:
― Noi suntem deja eliberați de fiii lui Adam. Nu ne mai aventurăm în locurile lor de locuit, ci ne-am retras în păduri și pe imașuri, la fereală de abuzurile lor. Totuși, suntem hărțuiți de câini, păsări de pradă și cai, care îi ajută pe oameni împotriva noastră. Ei aduc oameni peste noi, așa cum îi aduc și peste frații noștri: gazelele, măgarii sălbatici, vitele sălbatice, oile și caprele de munte. Este de înţeles ca câinii și păsările de pradă să-i ajute pe fiii lui Adam împotriva noastră, căci își iau tainul din carnea noastră, așa că nu sunt dintre fiii speciei noastre, ci dintre fiare. Dar calul, calul care este dintre noi, și nu are niciun tain din mâncatul cărnii noastre, de ce îl ajută pe om? Oare nu din prostie, lipsă de cunoaștere, nepricepere a felului de a fi al treburilor și adevărurilor?
1. O primă variantă a acestei traduceri a apărut în Leviathan 1 (26)/2025.
