prezentare și traducere din limba slovacă de Helliana Ianculescu
Etela Farkašová este prozatoare, eseistă, poetă și filozoafă. A studiat matematica și fizica, apoi filozofia și sociologia. La început a fost profesoară de liceu, iar din 1972 asistentă, conferențiar și profesor la Facultatea de filozofie a Universității Komenský (FFUK) din Bratislava și profesor invitat la Institutul de Filosofie al Universității din Viena în 1994 și 1995, șefa Catedrei de filozofie și istorie a filozofiei de la FFUK din Bratislava între 2008-2010. Este membră a Uniunii Scriitorilor Slovaci, a Pen Clubului și a Uniunii Scriitorilor din Austria, membră fondatoare a Clubului prozatoarelor slovace Femina, membră în numeroase comisii de specialitate și consilii de redacție. A scris mai mult de 30 de cărți traduse în peste 20 de limbi, inclusiv în japoneză, arabă și hindi, iar textele ei sunt incluse în antologiile de literatură slovacă apărute în țara ei natală și în străinătate. Pentru creația ei literară a primit numeroase premii, o înaltă distincție de stat în domeniul literelor, printre care prestigiosul premiu literar Anasoft Litera în anul 2018. Ocazional traduce din limba germană și engleză.
Volumul Scenariu al scriitoarei slovace contemporane, din care vă prezentăm un scurt fragment, a apărut la Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2022.
Scenariu
(fragment)
[…] În schimb, a doua zi soțul vine acasă bine dispus, ceea ce în ultimii ani nu i se întâmplă prea des, observă acest lucru încă de la ușă, dar își pune în gând să nu-l întrebe nimic, dacă va simți nevoia, va începe să vorbească singur.
Înainte de cină, se apropie de bar, speră că a mai rămas ceva acolo de la Crăciun, după care se întoarce spre ea, ce preferi, vodcă sau coniac?
Ce se întâmplă, îl întreabă totuși, sau, mai bune spus, ce s-a întâmplat deja?
Destul de multe, au acceptat să publice articolul nostru într-una dintre cele mai cunoscute reviste din lume, răspunde fără să-și ascundă bucuria…
Într-o revistă mare, repetă.
Într-una mare și foarte importantă, încuviințează, dând din cap. Atunci, mă bucur și eu, mă bucur foarte mult, îl sărută pe un obraz, apoi pe celălalt, bucuria ei este sinceră, știe cât de mult s-a zbătut ca să-i fie publicat articolul, câte seri a stat în laborator, de câte ori a transcris articolul fiindcă nu era foarte mulțumit de text ori de grafice, îl admira pentru precizia dusă până la pedanterie, pentru răbdarea lui uriașă.
Între timp, scoate păhărelele, nu mi-ai spus ce preferi…
Cred că vodcă, răspunde, dar imediat se fâstâcește, deoarece își aduce aminte că, în urmă cu câteva săptămâni, în timp ce făcea curățenie, a deschis ușa barului ca să șteargă praful de pe rafturile dinăuntru, și atunci a observat că majoritatea sticlelor dispăruseră, iar cele câteva rămase erau aproape goale, imediat și-a dat seama care era motivul, dar s-a hotărât să nu-i spună nimic soțului și să completeze rezerva cât mai curând.
Vojto a deschis deja barul, o clipă se uită la ce este înăuntru și de pe buze i se desprinde o înjurătură rostită încet. S-a terminat cu buna lui dispoziție, se gândește, reproșându-și că nu a cumpărat imediat câteva sticle, din nou am uitat, tot timpul uit câte ceva…
Soțul mormăie încet niște cuvinte, scoate două sticle și toarnă din ele în fiecare păhărel câteva picături și, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, spune, hai, chiar dacă nu este pe gustul tău, hai să bem, revista despre care ți-am spus este într-adevăr foarte importantă.
Oftează, sper că și în laborator ați aniversat acest eveniment, spune pe un ton ușurat.
Dar, fato, ai uitat că acum trăim alte vremuri… așa era pe timpuri, dacă cuiva i se aproba publicarea unui articol, cel mai tânăr din grup se ducea imediat la bufet şi cumpăra o șampanie… iar dacă era vorba despre o revistă de prestigiu mondial, toată gașca se ducea la cel mai apropiat restaurant ca să bea un pahar cu vin sau cel puțin o bere…
Da, spune, munca era colectivă, iar bucuria tot colectivă…
Exact așa, și același lucru era valabil dacă cineva din colectiv primea acceptul de participare la o conferință internațională importantă… deja de multă vreme totul s-a schimbat, astăzi este cu totul altfel, firește că ne bucurăm, dar nu avem timp pentru o aniversare comună… nimănui nu-i trece prin cap așa ceva, tradiția a fost uitată, multe s-au schimbat…
Se așează, ciocnesc simbolic paharele, îți amintești, prinde chef de vorbă Vojto, au fost vremuri când ne întâlneam și în weekend, sâmbăta seara treceam pe la institut ca să controlăm cum merg experimentele, dacă funcționează bine toate aparatele, cea mai mare parte a lor erau vechi, destul de uzate, din acest punct de vedere situația nu era pe atunci foarte bună… aparatele fuseseră tocmai reparate, sau înainte de a fi reparate… dar pe culoare mișunau tot felul de tineri, ne anunțam reciproc cum au reușit ultimele experimente…
Sigur că-mi amintesc, uneori mai bodogăneam, sau după excursia la Kačín am mai trecut pe la institut, sau uneori chiar și după un concert…
Cum aș fi putut rezista să aștept până luni… ce bucurie simțeam dacă rezultatele erau bune… și dacă ceva nu reușea, lunea dimineața, la prima oră, începeam să facem noi experimente…
Terminară de băut cele câteva picături pe care și le-au turnat din sticlele aproape goale, după care, ca să-i abată atenția, spune că în congelator are un tort de nuga și căpșuni congelate, ultimele din recolta de anul trecut…
O idee mai bună nici că se putea, spune, papilele mele gustative își doreau tocmai așa ceva acum.
Despre sticlele goale n-au scos niciun cuvânt. Își propune să cumpere repede câteva sticle noi și, pentru eventualitatea că acasă își va face apariția fiul nostru, voi pune o sticlă în dulapul din dormitor, se gândește, o să pun deoparte o vodcă finlandeză.
De la bun început, muzica a fost prezentă în relația lor, încă de la prima lor întâlnire, romantică, cum spuneau prietenii când venea vorba despre cum s-au cunoscut, a fost o întâlnire într-adevăr romantică.
Reduta era un nume interesant, mai ales nu comun, și nici banal, sigur că ați reușit să vă programați Simfonia destinului încă de la prima întâlnire, un asemenea început trebuia să prefigureze și relația ce avea să continue, glumeau prietenii, a fost totuși o întâmplare obișnuită, de fapt două întâmplări, amândoi se găseau doar la Bratislava pentru câteva zile, tocmai se întorseseră, fiecare din alt oraș și din alte motive.
Acolo unde fusese înainte, îi lipsea muzica, voia să sărbătorească revenirea în orașul ei natal și s-a dus la concert, fără să aibă bilet, dar își dorea foarte mult să-l audă live pe un tânăr dirijor italian, o stea care tocmai apăruse, după cum se comenta.
L-a observat imediat după ce a venit la Reduta, stătea la intrare și ținea în mână două bilete, a văzut cum s-a apropiat de el un cuplu de tineri, așa că a iuțit pasul, ei s-au apropiat cam în același timp și s-a gândit că tinerii aveau o șansă mai mare.
I-a studiat pe tineri din cap până-n picioare, apoi a urmat ea la rând, cei doi erau deja siguri, gândindu-se că nu va face prostia să vândă un singur bilet din cele două disponibile, tânărul i-a întins banii, dar el și-a retras mâna în care ținea biletele, pe unul l-a rupt și l-a băgat în buzunar, iar pe celălalt i l-a întins ei, a fost atât de surprinsă, încât tot chipul i s-a luminat, a luat repede biletul și, mulțumindu-i plină de entuziasm, s-a îndreptat spre scări și abia după ce a făcut câțiva pași și-a dat seama ce a făcuse, s-a întors și, scuzându-se, a scos portmoneul…
Era mai bine dacă interpretam episodul de care ne amuzăm și astăzi ca pe un avertisment, spune Vojto, atunci când îl povestește mai ales în cercul său de prieteni care au auzit deja întâmplarea, dar lui îi face plăcere să și-l amintească și râde, adăugând cât de firesc a luat biletul, cât de natural îl ținea în mână, de parcă voia să spună, știu că l-ai cumpărat pentru mine, știu că pe mine mă așteptai aici, îmi este clar.
Ce aer firesc, îl contrazice ea, simulând indignarea, m-ai luat prin surprindere, nu mă așteptam deloc să găsesc un bilet în plus, am fost atât de surprinsă, încât, pentru o clipă, am uitat că trebuia să ți-l plătesc, apoi am vrut să-mi repar greșeala și m-am întors, numai că tu, generos, mi-ai spus, lăsați-o baltă, sunteți invitata mea la acest concert, iar altă dată puteți să mă invitați dumneavoastră. Dar te-am și invitat, replică ea, afectată în mod evident.
Da, imediat în săptămâna următoare, o completează el, afișând un aer amuzat, m-a sunat din nou, anunțându-mă foarte natural când mă va invita la următorul concert, pe un ton care parcă nu admitea că aș fi putut avea un alt program în seara respectivă ori că nu mi-ar fi plăcut piesele muzicale din program.
De data aceasta, îi sare ea în vorbă, intrând în joc, ai dreptate, te-am invitat după o săptămână, fiindcă voiam să-mi plătesc datoria cât mai repede posibil, să mă achit de ea, ca să nu mai fiu nevoită să mă gândesc la acest lucru.
Prietenii râd, vasăzică la acest lucru, râd și ei doi, și la ce te așteptai, adaugă ea, de vină este A cincea de Beethoven, nu eu, eu sunt complet nevinovată. Din nou au izbucnit în râs, se mai întâmplă să mai și râdem uneori, se gândește în timp ce prietenii au trecut deja la alte subiecte, râdem, continuă să reflecteze, dar tot mai rar, tot mai pe tăcute, parcă mai lipsit de curaj, uneori râsul nostru seamănă mai mult cu un plâns cu sughițuri, se gândește, este un râs de parcă am vrea să strigăm ceva în adâncul ființei noastre, poate că ar ști să definească ce anume, dar și așa nu s-ar schimba prea multe, râsul nostru, reflectează, râsul nostru îmbătrânit, slab și puțin șuierător este mai degrabă, sau mai precis, un fel de râsul-plânsul.
Să înțeleagă întâmplarea, rețelele de întâmplări, să înțeleagă toată viața, să pătrundă în ea, să vadă mai adânc substratul a ceea ce era întâmplător, să dezlege nodurile de înțelesuri, să prindă din ce erau făcute, să presimtă forța care le-a prestabilit sau măcar a contribuit într-o măsură substanțială la nașterea întâmplării…
A citit nu puține cărți, până la urmă a și tradus nu puține, iar în timpul traducerii lor a putut să înțeleagă ce se ascunde adânc în spatele cuvintelor, să atingă mai îndeaproape gândurile altora, să caute în ele răspunsuri pe care nu le găsea în propriile sale gânduri, să se apropie de ele la cea mai mică distanță posibilă, să se sprijine, să se prindă de ele, dar nici așa n-ar fi de ajuns, atingerile și împreunările n-ar fi suficiente.
Uneori, i se părea că, în sfârșit, a observat ceva, că a văzut ceea ce-și dorea, că era foarte aproape de țintă, dar toate nu erau decât străfulgerări de o clipă, mult prea scurte ca s-o ajute să înțeleagă cu adevărat ceea ce i se părea important, erau doar crâmpeiele unei speranțe neîmplinite…
[…]
Au continuat să se ducă regulat la Reduta, fiecare seară de joi era dedicată concertelor, treptat gusturile lor muzicale s-au apropiat, Vojto și-a găsit până la urmă drum și la muzica sacră a evului mediu târziu, ea a descoperit jazzul despre care înainte știa doar foarte puține lucruri, în perioada când se apropiau unul de altul au fost cuprinși de pasiunea de a cumpăra discuri cu înregistrările pe care le considerau cele mai bune, discutau cu însuflețire despre care dirijor era mai convingător, care orchestră avea sunetul mai bun, de cele mai multe ori câștiga Karajan cu orchestra simfonică din Viena, colecțiile lor de discuri au crescut ca număr, iar naturalistul Vojto a început să manifeste tot mai des o abordare pragmatică. Într-o zi, când se pregăteau să plece spre Devín, care devenise unul dintre locurile preferate ale plimbărilor lor, Vojto a propus ca, în cadrul măsurilor de economisire a banilor, să nu mai cumpere plăci duble, era suficient dacă vor cumpăra doar una singură cu fiecare înregistrare, iar cu banii economisiți puteau să-și lărgească repertoriul, la început n-a înțeles unde bate, poate bănuia un pic, dar nu era sigură, în loc de două colecții vom avea doar una singură, și-a precizat el gândul.
Tocmai urcaseră pe vârful Devínska Kobyla, în stânga lor se vedeau ruinele vechiului castel, în dreapta confluența Moravei cu Dunărea.
Ce priveliște, remarcă ea entuziasmată.
Ce spui despre propunerea mea, a întrebat-o.
Te referi la propunerea să avem o singură colecție, a oftat ea.
Desigur, de altceva n-am vorbit.
S-a aplecat și, deși se aflau într-o zonă de protecție sporită a naturii, a rupt o floricică albă din lanțul de trandafiri albi care creșteau pe pajiștea din jurul lor.
Știi doar că n-am ținut niciodată la formalități.
S-au căsătorit după mai puțin de un an, și astfel a început viața lor comună în casa cea mare a părinților ei, înconjurată de o grădină la fel de mare, casa se afla într-un cartier îndepărtat al orașului, iar grădina avea copaci bătrâni, unii dintre ei nici nu mai rodeau, doar încet își terminau viața, și fiindcă părinții bolnavi nu mai aveau putere să îngrijească grădină, aceasta a devenit una dintre sarcinile care îl așteptau pe Vojto.
[…]
Ravel n-ar trebui să lipsească, spune, uitându-se la un disc cu o înregistrare mai veche de treizeci de ani sau chiar mai mulți.
Bolero, firește, Bolero în mod foarte sigur, spune ea hotărâtă, pe care îl ascultam cândva împreună cu tata și uneori, în timp ce-l ascultam, băteam cu degetele în masă, alteori, numai așa, fără muzică.
Această idee o avusese odată tatăl ei și, de atunci, o aplicau destul de des, cântau melodia cu jumătate de voce, dar în primul rând se concentrau pe ritm, în această piesă cel mai important era ritmul, intensitatea loviturilor creștea treptat, transformându-se într-un bubuit sonor.
Poți să-ți închipui, spune întorcându-se către soț, cufundată complet în această amintire, după ce terminam de cântat, fiecare aveam pe ambele mâini bătături roșii și dureroase, iar după un asemenea concert degetele mă dureau câteva zile, adaugă cu un zâmbet.
Foarte bine, pot să-mi imaginez, remarcă el.
Și uneori interpretam, bătând astfel ritmul în masă pentru Tablourile lui Musorgski, dintre toți compozitorii ruși amândoi îl iubeam cel mai mult pe Modest Petrovici, mai ales Tablourile dintr-o expoziție, îmi aduc aminte că odată, să fi avut zece sau unsprezece ani, am încercat să le desenez, am adunat hârtii de desen și pe ele am schițat fiecare parte așa cum mi-o imaginam eu, cel mai mult îmi plăcea tabloul despre gnom și apoi despre puii încă neieșiți din găoace, desenele mele îi provocau tatei o imensă bucurie, un timp le-a păstrat, fiind convins că erau o manifestare a înclinației mele spre muzică, dar ți-am zis deja povestea asta de mai multe ori…
Soțul dă din cap, am mai auzit-o… dar cu mare plăcere o ascult din nou… cred că ai avut o copilărie frumoasă, cu atâta muzică în jurul tău, remarcă el îngândurat, eu am început să descopăr muzica singur, fără părinți… și am întâlnit-o mult mai târziu decât tine, abia în timpul studiilor, dar despre asta și tu știi deja…
De data aceasta, ea îl aprobă, dând din cap, își cunosc reciproc amintirile, fac schimb de amintiri, amintirile proprii se amestecă cu amintirile celuilalt și formează un mozaic de imagini care nu se deosebesc prea mult între ele și se întrepătrund.
Unde sunt eu și unde ești tu la timpul trecut, ar putea să se întrebe, fiindcă uneori amintirile lor se contopesc foarte mult, când stau de vorbă de multe ori se întorc la copilărie, mai ales de când au îmbătrânit și stau mai mult timp împreună acasă, cele două copilării ale lor s-au întâlnit mai târziu, s-au recunoscut, s-au împletit, cine știe, dacă ne-am fi împrietenit pe vremea când eram copii, dacă am fi crescut pe aceeași stradă, spune unul dintre ei, nu contează care dintre ei, râd amândoi la acest gând, cine știe, și cad de acord în această privință.
Viețile lor repovestite, gândurile, sentimentele, ba chiar și visele lor, imaginile celuilalt, întrepătrunderea de întâmplări, hotarele dintre ei parcă s-au pierdut parțial, s-au dispersat într-o trăire dublă, și acum deja într-o îmbătrânire dublă, nici nu vrea să-și imagineze că această dedublare ar putea fi perturbată, ruptă, alungă această imagine. Cu siguranță vreau să le am acolo, fără Bolero și fără Tablouri n-ar fi ceea ce-mi doresc, spune cu un aer ferm și întinde mâna după stilou ca să completeze lista lucrărilor muzicale din carnet, mai târziu o să văd ce voi lăsa definitiv în listă și ce lucrări au figurat acolo doar provizoriu, dar acestea două…
