La terminarea studiilor universitare, profesorul Alexandru Niculescu, șeful de atunci al Catedrei de Lingvistică Romanică și Spaniolă, m-a oprit asistent la disciplina Lingvistică romanică comparată. Am devenit astfel al șaselea membru al colectivului de romanistică. Echipa de hispaniști era formată din zece membri.
În 1977, Facultatea de Limbi Romanice, Clasice și Orientale, Facultatea de Limbi Germanice și Facultatea de Limbi Slave s-au unit sub denumirea de Facultatea de Limbi și Literaturi Străine. Unirea a însemnat însă și o reducere drastică a numărului de locuri scoase la admitere. La examenul de admitere din 1977, engleza a primit 25 de locuri, față de 150, câte avusese cu un an înainte. Tot 25 a primit și franceza, iar toate celelalte limbi străine studiate în Facultate, câte 7–10 fiecare. „Am ajuns ministru fără să știu vreo limbă străină“, s-a exprimat atunci una dintre ministresele regimului roșu. La Litere, numărul s-a redus la 50, și așa a rămas până în 1989.
În 1986, a mai avut loc o reformă: Limbile străine și Literele s-au unit în Facultatea de Filologie. Iar limbile străine, din acel an, se combinau obligatoriu, pentru cea de a doua specializare, numai cu limba și literatura română. Posibilitatea de a studia două limbi străine a fost eliminată.
Aceste reforme au avut drept consecințe dispariția posturilor vacante și blocarea promovărilor. În 1974, au fost angajați ultimii tineri în Universitatea din București. Anii ’80 au fost un deceniu de supraviețuire, deși mulți dintre colegi s-au pensionat sau au plecat în străinătate. Din 1980, în completarea normei didactice, am început să predau și cursuri practice de spaniolă.
La sfârșitul lui 1981 sau la începutul lui 1982 – nu-mi mai aduc bine aminte –, Oana Pătrașcu, o colegă care preda literatură spaniolă, mi-a propus să traducem împreună un roman de Mario Vargas Llosa. Am refuzat inițial propunerea colegei și prietenei mele, dar, în cele din urmă, m-am lăsat convins de rugămintea și argumentul ei suprem: activitatea de traducere este extrem de utilă în perfecționarea cunoașterii limbii spaniole.
M-am apucat de treabă, cu mult interes pentru acest tip de activitate intelectuală, dar și cu teama de a nu greși. De aceea, citeam uneori aceeași frază de două sau mai multe ori, atât în spaniolă, cât și în română, ocupându-mi astfel orele libere din fiecare zi. În iulie 1982, terminasem deja traducerea primei părți a romanului Mătușa Julia și condeierul, când am primit aprobarea, după „controlul de calitate“, din partea Oanei Pătrașcu și a soției mele, Andreea Vlădescu, așa că am răsuflat ușurat.
Însă la început de august, Oana Pătrașcu ne-a făcut o scurtă vizită, ca să ne anunțe că urmează să plece în Franța, că nu mai revine în țară și că eu trebuie să preiau și partea ei. Pe 7 noiembrie 1982, o zi de duminică, exact când începusem să scriu la mașină ultima frază a romanului, soția, care era însărcinată, m-a invitat să fumăm o ultimă țigară în doi. În timp ce eu fumam, ea și-a adunat într-o mică geantă de voiaj lucrurile de care avea nevoie la maternitate. L-am sunat pe Dan Mihai Alexandrescu, medicul ginecolog care-i urmărise sarcina și care, în seara zilei de 7 noiembrie, avea musafiri ce îi sărbătoreau numele: luni, 8 noiembrie este ziua sfinților Mihail și Gavril. Am chemat apoi un taxi și am plecat cu soția la Maternitatea Polizu.
La 20 și 15, a venit pe lume fiica noastră, Simina. Am încheiat ziua ca proaspăt tată și cu prima mea traducere terminată. Am predat manuscrisul Editurii Univers la începutul lui decembrie 1982, iar cartea a apărut în 1985, cred că la început de vară, cu câteva amputări operate de cenzura vremii. Drept răsplată, am încasat de la Univers 15.000 de lei. De cinci ori mai mult decât salariul lunar pe care-l primeam de la Universitate. Cu acei bani, am făcut față onorabil unor exigențe ale timpului: am devenit nași de cununie pentru a treia oară.
Experiența de traducător, valoarea artistică a romanului, stilul autorului mi-au plăcut și m-au impresionat atât de mult, încât, de fiecare dată când citeam romanele nou-apărute pe care ni le dăruiau prietenii din Spania, am început să simt o dorință măcinătoare de a face cunoscute și altora bucuriile lecturilor mele. Și astfel, am acceptat o nouă propunere de a traduce din spaniolă: romanul Los puercos de Circe, de Luis Alemany, un autor din Tenerife.
Pe Vargas Llosa l-am cunoscut în 1995, cu prilejul primei lui vizite în România. L-am văzut mai întâi la Centrul Cervantes din București, într-o înghesuială sufocantă. Am reușit atunci să vorbesc, câteva minute, doar cu Patricia, soția autorului, care mi-a spus că au un orar foarte încărcat. Teresa Pallaruelo, directoarea Centrului, care, prin eforturile sale, a izbutit – la scurt timp după vizita scriitorului peruan – să-l transforme în ceea ce este și astăzi, Institutul Cervantes, m-a prezentat lui Vargas Llosa a doua zi, la întâlnirea acestuia programată la Uniunea Scriitorilor. L-am reîntâlnit în 2005, la dineul oferit de ambasadorul Spaniei în onoarea scriitorului, la care am fost invitat, bănuiesc, în calitate de director al Departamentului de Lingvistică Romanică, Limbi și Literaturi Romanice.
Cu Vargas Llosa, am avut o relație epistolară sporadică. Am păstrat legătura cu el prin intermediul agentului său literar, Carmen Balcells, care, timp de mai mulți ani, mi-a trimis vești despre noutățile editoriale referitoare la mai mulți scriitori din portofoliul său. Prin doamna Balcells, am obținut drepturile de a traduce alte două romane ale lui Vargas Llosa, care au apărut în versiune românească sub semnătura mea: Povestașul și Orașul și câinii.
Pot spune cu mâna pe inimă că acel prim contact cu traducerea literară – care a devenit o piatră de încercare pentru mine, anul acela când am ajuns să-l transpun, nesperat, pe Mario Vargas Llosa din spaniolă în limba română – a transformat un tânăr cadru didactic pasionat de lingvistică și etimologie într-un pasionat traducător de literatură. Această pasiune am dorit s-o transmit cu căldură studenților și studentelor mele, ca să găsească și ei calea spre înțelegerea profundă a minunatei literaturi spaniole și sud-americane și chiar să devină, la rândul lor, traducători de literatură. Dacă se poate, la fel de pasionați ca și mine.
Am fost studentă între 1981-1985 la Engleză-Franceză și am studiat, facultativ, spaniola, timp de trei ani. Îmi aduc aminte cu multă plăcere de cursul domnului profesor Coman Lupu.