Prezentare și traducere de Angela Bratsou
Poemele pe care vi le oferim și noi spre lectură în originalul în limba română cu traducere în limba greacă ne-au fost oferite de către traducătoare din volumul care a văzut recent lumina tiparului în Grecia: O singurătate feroce / Μια Άγρια Μοναξιά, volum bilingv, Editura To donti, Patras, 2025 cu sprijinul financiar al ICR. (Fitralit)
***
Mariana Marin – o talentată colegă și prietenă a scriitorilor de marcă ai bravilor ani ’80 din România și membră a celebrului Cenaclu de Luni [Mircea Cărtărescu, Sandu Mușina, Traian T. Coșovei, Ioan Stratan, Nichita Danilov etc.] patronat de criticul literar Nicolae Manolescu – a fost cea mai curajoasă poetă a generației sale, primus inter pares, în falanga „macedoneană“ a poeților care au vrut să schimbe nu doar poezia, ci și modul de a gândi despre poezie, într-o țară care încremenise în ultimii ani ai fazei național-comuniste. A fost poétesse maudite a generației sale și un membru proeminent al comunității literare bucureștene. Poeziile sale, bogate în metafore și simbolism, sunt strigăte dureroase pentru dreptate într-o societate nedreaptă. Deși a plecat devreme, Mariana Marin a lăsat în urmă o creație poetică complexă în care, tematic, rămâne constantă căutarea neobosită a adevărului, un adevăr subiectiv, care se poate ridica la înălțimea valorii morale ce determină cursul vertical al existenței. Poezia Marianei Marin este radicală, sinceră, tragică, mereu în contact cu moartea; ermetică, sensibilă și expresivă, de un lirism unic.
Mariana Marin a scris poezie cu o mare implicare socială, dar, în același timp, foarte personală, care tratează probleme fundamentale precum: moralitatea, adevărul, libertatea mentală și socială în regimul comunist, ceea ce i-a oferit oportunitatea de a recupera o realitate mai profundă, purificată din denunțarea ei uneori simbolică, alteori brutală. Ceea ce o transformă pe Mariana Marin într-o postmodernistă eretică, deși nu mai puțin postmodernă prin virtutea condiției înnăscute și a calității presupuse la acea vreme, este experimentarea totală. Prin validarea ontologică a modului în care a ales sau a fost aleasă să scrie, poeta noastră a rămas fidelă nevoii constante de a apela la metafizică, ca dispozitiv verbal, și nu ca bază filosofică a gândirii totalitare. Pătrunsă de un ton liric elegiac, emoționant, poezia Marianei Marin mărturisește o sensibilitate aparte în cadrul poeziei românești a anilor 1980, care s-a impus ca reper estetic fundamental într-o literatură puternic persecutată de acele creații cu tematică socială, subordonate ideologiei comuniste, care subminau autoritatea morală și artistică a autorilor. Vorbind despre esența poeziei sale, despre căutarea adevărului prin mijloacele ce caracterizează literatura, criticii văd în ideile Marianei Marin o atitudine de respingere a axiomei lui Dostoievski conform căreia frumusețea va salva lumea, precum și o admirație evidentă pentru filosoful danez Kierkegaard, care consideră că fiecare experiență estetică este valorizată doar prin sinteza esteticii cu moralitatea, fără a ține cont de componenta religioasă a acestei sinteze. Prin urmare, Radu Vancu avea dreptate când afirma că „supertema poeziei Marianei Marin este adevărul“, capacitatea nu doar de a-l proclama (mulți o fac într-un mod subtil), ci și de a-l trăi în urma a ceea ce el însuși numea „sinteza esteticii cu morala“, din lectura sa despre Kierkegaard. Să ne amintim că Wittgenstein spune undeva că moralul și esteticul sunt unul și același lucru, în sensul că morala nu este o știință, ci trebuie înțeleasă în simbioză cu individul cu experiențele și pasiunile sale, cu atât mai mult cu cât „este transcendentală“ și frumosul nu poate fi perceput decât individual și, mă tem, doar întâmplător. Nu ne este dat tuturor, deși cu toții pare că-l trăim, iar a-l vedea este ca și cum ai privi de după cortina unei alte lumi. Mariana Marin este poeta tragică, o victimă inevitabilă a propriului mod de a iubi lumea. Firul liric al Marianei Marin își are esența în tragic și dionisiac, ambele concepte cu sensul dat de Nietzsche; vorbește despre libertate într-o perioadă a „ororii istoriei“, cum spunea Mircea Eliade, o libertate care deschide perspectiva zborului vertical, neatinsă de veșmântul dezgustător al partizanatului și compromisului. Prin procesul de copiere, alegând una dintre cele mai emoționante figuri din istorie, cea a Annei Frank, poeta ironică, reticentă și retorică Mariana Marin se întreabă despre adevărul care o bântuie de-a lungul operei sale, un adevăr în spatele căruia cititorul poate recunoaște o voce dublată, care răspunde în șoaptă.
***
Acasă
Mereu mă gândesc la tine, prietene,
şi ceaşca de ceai japoneză începe să tremure uşor,
apoi se înalţă şi te caută prin pădurile Germaniei.
Obsesia trupului tău plutitor,
o fâşie de cămaşă albă îmbrăcată de carne,
schiţând – prin aer geografia unei patrii imaginare,
– singura care te-a vrut,
singura în care puteai muri,
singura în care într-o zi
ne vom aduna desigur cu toţii.
Στα πάτρια εδάφη
Πάντα σε σκέφτομαι, φίλε μου
και το ιαπωνικό φλιτζάνι τσαγιού αρχίζει να τρέμει ελαφρά,
παίρνει ύψος και σε αναζητά μέσα στα δάση της Γερμανίας ύστερα.
Η εμμονή του αιωρούμενου κορμιού σου,
μια λωρίδα λευκού πουκάμισου ντυμένου με σάρκα,
που σκιαγραφεί στον αέρα τη γεωγραφία μιας φανταστικής πατρίδας,
– της μόνης που σε ήθελε,
της μόνης όπου θα μπορούσες να πεθάνεις,
της μόνης όπου μια μέρα
θα συγκεντρωθούμε όλοι, σίγουρα.
Ad penates
La sindrofia oaselor bătrâne
e o agitaţie pe cinste.
Îşi povestesc ce li s-a mai întâmplat
de la un anotimp la altul,
unde au uitat felinarul
care le ajuta să treacă străzile
pe care s-au iubit
şi toate nimicurile
care pot însoţi pe astfel de vremuri
o sindrofie a oaselor bătrâne.
Prin urmare, nici vizita ta
ad penates
nu va fi una scurtă.
Vei saluta la dreapta, la stânga
şi în crucea cerului
vei încerca să-ţi îmbrăţişezi
cu un mic semn de recunoaştere viaţa
de parcă ai fi început-o ieri.
Apoi te vei culca lângă ea,
Lângă ei.
Ad penates[1]
Στη συντροφιά των γερασμένων οστών
επικρατεί πραγματική αναταραχή.
Λένε το ένα στο άλλο τι άλλο τους έχει συμβεί
από τη μια εποχή στην άλλη,
που ξέχασαν το φανάρι
που τα βοηθούσε να διασχίσουν τους δρόμους
όπου είχαν ερωτευτεί
και όλα τα μικροπράγματα
που μπορούν να συνοδεύσουν τέτοιες στιγμές
μια συντροφιά των γερασμένων οστών.
Επομένως, ούτε η επίσκεψή σου
ad penates
δεν θα είναι μια σύντομη.
Θα χαιρετήσεις δεξιά, αριστερά
και σταυρωτά τον ουρανό
θα προσπαθήσεις να αγκαλιάσεις
τη ζωή σου μ’ ένα μικρό σημάδι αναγνώρισης
σαν να την είχες ξεκινήσει χθες.
Έπειτα θα ξαπλώσεις δίπλα της,
Δίπλα τους.
[1] οι Πενάταιοι = εφέστιοι θεοί τών Ρωμαίων και άλλων λατινικών λαών οι οποίοι προστάτευαν την αποθήκη του σπιτιού και, κατ’ επέκταση, ολόκληρη την κατοικία και την οικογένεια. Εδώ: στους Πενάταιοι (σημ. μεταφρ.)
Scadenţa
La început de mileniu,
din periferia globalizării arunc
la coşul abundenţei gândăcei insomniatici,
buni de tortura simţurilor mele primăvăratice,
rebele,
pe când un scump împrumut de nimicuri
îmi hârâie întunecat între coaste.
Cochetăria peste fire
a timpului istoric
pe care îl trăiesc
e o destrăbălare
între setea de viaţă şi setea de sete.
Şi parcă totul mi-e scris: schimb
o singurătate cu alta,
un pat de spital cu un alt pat de spital,
un gândac de bucătărie
cu alte târâtoare înfometate de mine.
Cobor într-un alt loc al morţii
decât cel care îmi aparţine.
Vine scadenţa, vine pe roate,
pe când un scump împrumut de nimicuri
îmi hârâie întunecat între coaste
de parcă totul n-ar fi decât
un vis destrăbălat din Clichy.
Vine scadenţa.
Ληκτότητα
Στην αρχή της χιλιετίας
από την περιφέρεια της παγκοσμιοποίησης πετάω
στο καλάθι της αφθονίας τις άυπνες κατσαριδούλες,
χρήσιμες στο βασανιστήριο των ανοιξιάτικων αισθήσεών μου,
επαναστάτριες,
ενώ ένα ακριβό δάνειο από τα ασήμαντα
αγκομαχεί σκοτεινά ανάμεσα στα δικά μου πλευρά.
Η αφύσικη κοκεταρία
του ιστορικού χρόνου
που βιώνω
είναι μια ακολασία
ανάμεσα στη δίψα για ζωή και τη δίψα για δίψα.
Και σαν όλα να είναι γραμμένα για μένα: ανταλλάσσω
μια μοναξιά με μιαν άλλη,
ένα κρεβάτι νοσοκομείου μ’ ένα άλλο κρεβάτι νοσοκομείου,
μια κατσαρίδα
με άλλα ερπετά που πεινάνε για μένα.
Κατεβαίνω σ’ έναν διαφορετικό τόπο θανάτου
από αυτόν που μου ανήκει.
Έρχεται η ληκτότητα, έρχεται πάνω σε ράουλα,
ενώ ένα ακριβό δάνειο από τα ασήμαντα
αγκομαχεί σκοτεινά ανάμεσα στα δικά μου
πλευρά σαν όλα να ήταν απλά
ένα ακόλαστο όνειρο από το Κλισί.
Έρχεται η ληκτότητα.
*Mariana Marin (10 februarie 1956–31 martie 2003) a absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti (1980). A publicat următoarele volume de poezie: Un război de o sută de ani (Editura Albatros, 1981), Cinci (antologie colectivă, împreună cu Romulus Bucur, Bogdan Ghiu, Ion Bogdan Lefter, Alexandru Muşina, Editura Litera, 1992), Aripa secretă (Editura Cartea Românească, 1986), Ateliere (Editura Cartea Românească, 1991), Mutilarea artistului la tinereţe (Editura Muzeul Literaturii Române, 1999), Zestrea de aur (Editura Muzeul Literaturii Române, 2002). I s-au tradus poeziile în mai multe volume: Au Carrefour des grandes routes commerciales (Editura EST, Paris, 1990, trad. Sebastian Reichmann), Les Ateliers (Editura EST, Paris, 1991, trad. Alain Paruit); Paper Children, Ugly Duckling Press, 2007 (traducere în limba engleză de Adam J. Sorkin, cu introduceri de Nina Cassian și Adam J. Sorkin); Zestrea de aur / La dote d’oro, Editura Pavesiana, 2013 (ediție bilingvă, traducere în limba italiană de Clara Mitola, cu prefață de Claudiu Komartin), Prezentă cu traduceri în reviste şi antologii din Anglia, Germania, S.U.A., Suedia, Ungaria, Rusia, Polonia etc.
A obţinut mai multe premii, dintre care amintim: Premiul Uniunii Scriitorilor pentru debut (1981), Premiul Uniunii Scriitorilor (1999), Premiul ASPRO (1999).Postume:Scrisoare deschisă, Editura Casa Radio, 2014 (audiobook cuprinzând douăzeci și șapte de poeme rostite la radio între 1991 și 2002, cu ilustrații de Tudor Jebeleanu și prefață de Nicolae Manolescu); O singurătate feroce, Editura Tracus Arte, 2015 (antologie alcătuită de Teodor Dună); La întretăierea drumurilor comerciale, Editura Cartier, 2021 (antologie alcătuită de Claudiu Komartin, cu prefață de Teona Farmatu).