O întâmplare mai mult decât fericită la Festival
Festivalul Internațional de Poezie București (FIPB – ediția a XV-a, 15-21 septembrie 2025) a avut multe momente de frumusețe, de încântare, de artă adevărată, de suflet, de bucurie, de împlinire și, pentru unii mai emoționali, chiar de extaz, trecând peste agonie, pe care numai poezia le poate naște – adesea alături de muzica ce înalță, cum a fost participarea Corului Madrigal din seara de deschidere în Aula Bibliotecii Centrale Universitare „Carol I“, care a însoțit poezia unora dintre poeții prezenți în gală sau a interpretat melodii de vis din propriul repertoriu în perfecta armonie gândită cu zeci de ani în urmă de către maestrul Marin Constantin și acum continuată cu măiestrie de către dirijoarea Anna Ungureanu -, ca să rămână în sufletul și inima iubitorilor de poezie, de frumos, iar toate evenimentele culturale ale Festivalului nu s-ar fi putut întâmpla decât prin eforturile de luni întregi ale unei echipe a Muzeului Național al Literaturii Române din București, dedicate actului de cultură, o echipă de vis,
– condusă de directorul general, Profesorul univ. dr. Ioan Cristescu, mare iubitor și promotor al poeziei, de Gabriela Toma, poetă și coordonatoare de evenimente culturale, de eseista și prozatoarea Elena Loretta Popa, programe culturale, dar și de animatorul festivalului plin de elan și pasiune, poetul și traducătorul Dinu Flămând, de alți angajați ai MNLR, dar și de voluntari, toți lucrând neostoit, creând în atâtea locuri din București bucuria omului de a fi –
care a pus la cale un eveniment-mamut cu peste o sută și cincizeci de poete și poeți, atât din țară, cât și din zeci de țări, așa cum caracteriza amplul eveniment cultural Președintele Uniunii Scriitorilor din România, Varujan Vosganian în doar câteva cuvinte:„cel mai important și valoros festival de poezie din România“.
Și totuși, nu vreau să intru în detaliile Festivalului, să scot în evidență cu parti-pris evenimentele moderate de mine – căci Filiala București–Traduceri Literare a Uniunii Scriitorilor din România (Fitralit) a fost, alături de Uniunea Scriitorilor din România, partenera Festivalului –
cum ar fi excelenta expoziție de colaje a lui David Greenslade din Țara Galilor, urmată de un recital de poezie al acestuia în galeză, iar înainte de acesta, ca într-un ritual antic, poetul a îmbrăcat la propriu asistența cu o folie agricolă albă, fină, creând o stare de comunitate, gata să primească darul artistic cu grație și atenție,
nici nu vreau să vorbesc acum despre seara de performance, devenită de câțiva ani o tradiție îmbrățișată de organizatorii festivalului, dar și de public doritor de spoken word, de sound poetry, o poezie spusă altfel, gândită altfel, simțită altfel decât îndeobște, unde vedem din ce în ce mai mult că poeții lucrează cu sunet, muzică și imagine, potențând puterea cuvintelor alese de fiecare dintre ei, încercând și, adesea, reușind să scoată poezia dintr-o banală recitare seacă, ducând-o spre interpretarea actoricească, spre muzică însoțită de cuvinte, timbru aparte și mișcare,
nici nu vreau să scot la lumină, căci se întunecase de-acum, încheierea Festivalului, care a prilejuit în ultima zi un spectacol de poezie a doi artiști chilieni, veniți din capitala Germaniei, căci ați putea fi induși în eroare că va fi vorba despre recitalul lor de poezie, vioară, chitară, voce și percuție,
nu, nu acestea sunt scopul și menirea acestor cuvinte scrise cu sufletul, nu cu mintea, Doamne ferește!, ci doresc să vă dezvălui ceea ce puțini au trăit, și anume doar cinci oameni la număr.
Nu avem aici de a face cu o descriere a ceea ce nu poate fi vreodată pus pe hârtie, și anume ce reprezintă, ce înseamnă, ce trăiri trezește poezia în sufletul omului, și nu poți vreodată descrie cum te atinge, realmente, ca și când ar fi o mână divină, muzica în străfundul inimii și inima bat odată cu sunetele pe care le slobozește, ce misterios, o vioară, o chitară sau chiar vocea omului, unduindu-se după propria sa sensibilitate care devine, iarăși magie, sensibilitatea ta pe care n-o puteai bănui vreodată până în acea clipă.
Nu, nu vom vorbi despre cei doi chilieni care ne-au încântat în prima zi a toamnei, când frunzele câdeau împinse de vânt printre cuvintele, vioara și vocea lui Tomás Cohen și între acordurile chitarei, timbrul vocii sau sunetele instrumentelor de percuție ale lui Salvador Buirrell, primul venind parcă dintr-un catharsis al suferinței prefăcut în cuvinte topite-n cântare, iar cel de-al doilea sosind învingător, dar sensibil din bucuria profundă de-a exista plenar. Și cădeau frunzele în ziua în care-a început toamna, împinse în armonie de sunetele vocii, de sunetele chitarei.
Mult după ce festivalul s-a încheiat cu concertul-poezie al chilienilor și în(cântare), un adevărat regal, spre miezul nopții, când tocmai ieșeam din grădina Muzeului, ne-a oprit un angajat al firmei de securitate ce are în pază Muzeul și ne-a mărturisit că i-a plăcut poezia, dar în mod aparte, partea muzicală a evenimentului cultural.
Și asta n-a fost totul, ci a fost începutul surprizei. Mai pe șleau, cineva pe care îndeobște îl trecem cu vederea, eventual îl salutăm din politețe, când intrăm și ieșim în Muzeu, apreciază un act de cultură, dar, mai mult, dorește să exprime în mod direct acest lucru celor care l-au transformat seara în artă. Surpriza întreagă a venit însă când acel domn i-a întrebat pe poetul-muzician și pe muzician dacă vor să-l asculte. Cum? Să-l asculte? Făcând ce? Și ovule s-a dus la mașina lui roșie ca focul și a scos, precum magicianul mânuind o baghetă, o muzicuță.
Atunci a început spectacolul în care el ne-a interpretat o primă melodie, la care imediat cei doi muzicieni au început să-l acompanieze, bătând cu pasiune ritmul pe care l-au dibuit de-ndată cu ce aveau la îndemână. Nu puteți să vă închipuiți ce bucurie s-a putut citi pe fața celor doi, a altui paznic, dar și pe a mea. Căci am început să filmez sfârșitul primei melodii, după care au mai urmat încă două reprize la muzicuță la cererea publicului restrâns, dar dornic de artă, oricât de cât de târziu ar fi. Iar pentru un act artistic cuvântul târziu nu există.
Așa că ne-a povestit Gheorghe cum a interpretat la el, la țară, pentru prima oară la muzicuță, la numai șapte ani, o melodie auzită în bătătură – poate era la o serbare a școlii și era îmbrăcat cu cămașa albă ca spuma mării, pe care mama lui i-o călcase de dimineață, să fie în rand cu lumen – căci el a simțit atât de curat ritmurile și muzica de mic copil și-a cajuns să fie mândria școlii unde a învățat, în îndepărtata Bucovină.
Numai că viața l-a adus, din nefericire, la oraș, unde toată magia cântecului, a bătăturii, a legăturii cu natura, cu moștenirea obiceiurilor străvechi din tată-n fiu parcă s-a rupt, s-a spart, a încetat să mai existe. Și, odată cu toate acestea, aproape că s-a stins și ghesul pe care-l simțea să apropie muzicuța de gură și să facă muzică. Ceva s-a rupt în el odată cu dezrădăcinarea la care a fost supusă o mare parte a populației de la țară, forțată să se mute la oraș și să participe la industrializarea forțată a României dictată de la Kremlin.
Mai pune mâna, din când în când, pe muzicuță, cum pasiunea pentru cântec și sunetul ales nu poate muri niciodată sau dacă este rugat, probabil, de prieteni, de rudely care-i cunosc slăbiciunea pentru muzicuță, talentul ținut de el sub obroc, ca să mai zică una fără cuvinte din cântecele populare străvechi, cum ar fi Vino Leana mea, vino draga mea, vino la neicuța-ncoa’, și ne pomenim pe nepusă masă de-acum în Oltenia de odinioară, când, într-un sat de câmpie, în căldura verii, sâmbăta se horea la mărginimea satului, așa că ajungeau muzicanții și sătenii să pună la munca-n cui la sfârșit de săpătmână și să sărbătorească viața după o săptămână de muncă, iar fetele și băieții, bărbații și femeile se sorbeau din ochi a iubire și se încingeau abitir. Parcă vedeam, ascultându-l pe Gheorghe cum mai transpiră printre zâmbete, prinși în joc.
Și l-am întâlnit, căci așa trebuia să fie, chiar astă seară, la Muzeu din nou, pe Gheorghe, când mi-a mărturisit că are muzicuța la el, în mașină, niciodată nu pleacă fără ea la lucru. Poate că ea-l apără de toate relele, așa cum rugăciunea îl apără pe creștin de Necuratul. Și m-a mai întrebat dacă le-a plăcut muzica lui celor doi chilieni. Păi, l-am întrebat dacă n-a văzut cum i-au ținut ritmul, n-a văzut zâmbetul larg pe chipul lor, în timp ce cânta? Și I-am mai spus că o să apară un articol care-l are pe el drept personal principal chiar la noapte. A zâmbit larg și-a sis neîncrezător Chiar așa?!?
Ce mai tura-vura, muzicantul nostru de la miezul nopții, pe strada Nicolae Crețulescu din București, adaptează o melodie populară – interpretată îndeobște la acordeon sau la vioară cu un gurist care adaugă cuvinte bucuriei, o Leană pe care-o sorbi din ochi și alta nu – la muzicuță. Și, așa cum ne mărturisește chiar el, câteodată mai pune mâna și pe clapele pianului de piept, care răsună atunci cu putere, mult mai tare și, poate, mai nuanțat, pe sufletul său – de copil din plaiurile Bucovinei, de om mare din Capitală – decât muzicuța.
Văzându-l cântând la muzicuță, nu pot uita cum Bob Dylan interpreta la chitară și voce unele melodii de-ale sale, dar se însoțea și de muzicuță, care, la el, se prefăcea în sunete de tobă, în mersul grăbit al roților de tren de-odinioară sau, uneori, în sunetul de vioară, melancolic, ori îmi aduc aminte cum Gary Glazner, alt american – cel care-a pus la cale primul poetry slam la San Francisco la sfârșitul anilor șaptezeci ai secolului trecut, dând meseria de florar pe aceea de slammer și performer pe întreg teritoriul Americii – care însoțește cu muzicuța lui mereu la îndemână formații de prin orașele în care tocmai pribegește cu poezia, iar formațiile îl primesc cu drag, odată ce-i văd talentul și dedicația, iar el, având ritmul și muzica în sânge, imediat blends in, cum ar zice americanul, ca și când ar fi cântat de-o viață cu muzicieni pe care i-a întâlnit cu jumătate de oră înainte.
Nu întâmplător – căci întâmplare nu există, în fapt –, chilienii Tomás Cohen și Salvador Burrell au întâlnit un interpret la muzicuță foarte talentat, cu totul neașteptat, dar așa trebuia să fie, în acel loc de cultură numit Muzeul Național al Literaturii Române din București, după spectacol, rezonând cu el ca și când l-ar fi cunoscut de când lumea, căci muzicienii se găsesc mereu, oriunde, oricând.
Și la sfârșit, toți trei s-au îmbrățișat ca niște frați. Frați întru muzică, pentru că muzica n-are nevoie de cuvinte.
