Îmi aduc aminte cu nostalgie de perioda când fratele meu, Thomas, se apucase de baschet pe la sfârșitul anilor șaizeci ai secolului trecut. După o vreme a cumpărat o carte despre baschet care analiza jocul în America, patria de obârșie a sportului, o carte având o copertă frumoasă, colorată, în care un baschetbalist era surprins în săritură spre coș, la fel ca în una din fotografiile pe care ni le-a pus la dispoziție marele baschetbalist Alin Savu. Nu mult timp după, fratele meu a vent mi-a zis ”Știi că avem un mare jucător, Alin Savu, care a fost de două ori ales în echipa Europei!” Nici astăzi nu uit entuziasmul lui pentru acest sport, dar și mândria ce i se cite pe chip că aveam un astfel de jucător de elită în România. A trecut jumătate de secol și l-am descoperit pe Alin Savu pe Facebook, cu luări de poziții aparte, cu miez, inteligente. N-a fost genul de sportiv care după carriera sportivă s-a trezit în neant, ci s-a gândit din timp la ceea ce avea să urmeze după. La fel ca și pe terenul de joc, gândind o tactică, a fost și în viața ulterioară carierei sportive un om care a gândit. Și a gândit frumos și profund. Așa că după jumătate de veac mă bucur că-l avem alături în această mărturisire despre existența sa. (Fitralit)
* * *
Nu totdeauna este plăcut să te întorci în trecut pentru a reconstitui drumul pe care destinul ți-a purtat pașii. Asta, pentru că nu totdeauna bilanțul pe care majoritatea oamenilor îl fac la capătul acestui drum este pozitiv. Eu mă consider un om norocos, deoarece, în balanța existenței mele, talerul împlinirilor atârnă mult mai greu decât cel al eșecurilor. Iar asta se datorează, poate greu de crezut, sportului!
Până pe la vreo zece ani, am fost un copil foarte timid, introvertit, lipsit de curaj și inițiativă, cuminte și conștiincios. Lucrurile au început să se schimbe odată cu descoperirea bucuriilor aduse de practicarea sportului. La început, a fost fotbalul, așa cum se întâmplă la majoritatea băieților. Au urmat apoi atletismul, tenisul de câmp și jocurile sportive. A fost, evident, perioada căutărilor. Și, pentru că la „Spiru Haret“, liceul bucureștean pe care l-am absolvit în 1960, baschetul era o adevărată modă, am sfârșit prin a mă îndrăgosti și eu de acest sport.
Bucuria de a-l juca s-a transformat rapid în pasiune, o pasiune care mi-a marcat decisiv întreaga viață. Dar, înainte de a spune în ce fel, trebuie să spun că părinții mei nu s-au opus practicării în mod organizat a sportului, dar au condiționat aceasta de rezultatele școlare! Așa se face că am fost obligat să învăț o primă lecție: organizarea timpului! Iar pe fondul conștiinciozității mele înnăscute, aceasta a determinat eficiența efortului depus pe ambele fronturi: școală și baschet. Cu consecințe vizibile și imediate.
Rezultatele școlare bune și foarte bune, împreună cu un progres sportiv neașteptat de rapid chiar și pentru mine, m-au transformat dintr-un copil timid într-un adolescent încrezător în puterile lui, dintr-un introvertit într-un luptător! Pentru că pe un teren sportiv intri ca să te bucuri de joc, dar și pentru a câștiga, pentru a trăi bucuria victoriei.
Așa se face că, odată devenit student și, aproape concomitent, jucător divizionar dar și, rapid, component al echipei de baschet a României, noile provocări mi-au adus nu numai mari satisfacții, dar m-au și obligat să-mi organizez mai bine viața, să devin mai disciplinat și mai determinat. Iar toate acestea le datorez, în mare parte, practicării baschetului de performanță. Acesta este un sport de echipă complex care cere nu doar calități fizice și abilități motrice, dar solicită și dezvoltă inteligența, absolut necesară pentru a găsi soluții la infinitatea de situații în care te pune jocul.
Indiscutabil, a existat și un potențial nativ care mi-a înlesnit progresul și performanțele, însă doar exigența și regulile sportului pe care l-am practicat l-au valorificat la maximum. Altfel, nu ar fi fost posibil să ating valoarea care m-a purtat în doi ani consecutivi, 1967 și 1968, în echipa de baschet a Europei. Titlurile de maestru și cel de maestru emerit al sportului pot fi contabilizate tot în balanța împlinirilor. Au fost însă și altele care merită a fi menționate.
Pentru mine, valorează la fel de mult rezultatele școlare în timpul studenției. Atât cele din timpul studiilor, cât și cele obținute cu calificative maxime la susținerea diplomei de licență la Facultatea de Biologie și la Academia de Educație Fizică și Sport reprezintă nu doar motive de mândrie personală. Obținute în vremuri în care diplomele nu se puteau cumpăra pe toate drumurile, precum după 1990, ele mi-au oferit șansa unui traseu profesional onorabil după abandonarea sportului de performanță. Jalonat de perioadele petrecute în laboratorul de biochimie și biroul de presă al Clubului „Steaua“, cât și în redacțiile unor publicații sportive, ca ziarist și redactor-șef, după cei aproape treizeci și doi de ani petrecuți în clubul militar.
Datorez însă sportului mult mai mult decât atât! Aș menționa, înainte de toate, că în cei doisprezece ani de sportiv activ la „Steaua“ am avut timpul să citesc enorm – cărțile reprezentând a două mare pasiune a vieții mele –, ceea ce, împreună cu călătoriile ocazionate de nenumăratele întâlniri sportive la care am participat (ca sportiv, ofițer de presă și gazetar), mi-a deschis larg ochii și mi-a oferit un orizont altfel inaccesibil în anii comunismului românesc. Am cunoscut țări, orașe, oameni pe care, dacă nu ar fi existat sportul, nu i-aș fi întâlnit poate niciodată. Fără toate acestea, nu m-aș fi putut împlini ca om și nu aș fi ajuns să deosebesc fără ezitare binele de rău, frumosul de urât!
Multe sau puține, toate acestea le datorez sportului, împreună cu puterea de a mă bucura cu măsură la victorii și de a suporta cu demnitate înfrângerile…