translations by Stavros Deligiorgis

We are proud to publish some poems by Ioan Es. Pop translated by Stavros Deligiorgis into English. Stavros Deligiorgis published Flesh Made of Dreams. Modern and Contemporary Romanian Poets, Editura Agora, Călărași, Romania, 2010. A very rare book, because only the authors presented in the anthology were rewarded with two books each. The anthology never saw the shelves of a library. We notice that the translator chose as the title of the anthology a portion of a line written by Ioan Es. Pop. We presume that it was for him a metaphorical definition of poetry. (Fitralit)

Mircea’s Discourse Before His Disciples on November 10

I am not going home today. but I know:
one of you is going to wake me up.
one of you is going to sell, of all the people, me out.
Dumitru the doctor will arrive too late.

for I have aged, I am over the hill and like the flowers of
frost I am wilted
the sun struck me, heat has scorched me, the winds blackened me.
roads have wearied me,
days have worn me, my ohs have made me old,
nights have defaced me,
and, worst of all, luck has put the hex on me.

glory, glory! here we are at the gates of the orien.

where everything is possible and
where nothing is meaningful any more.

(in: Ioan Es. Pop, „Ce a rostit Mircea în fața ucenicilor la 10 noiembrie,” Ieudul fără ieșire (Hellville has no exit), Cartea Românească, București, 1999, p. 42)


The Only Conquerors Here Are Those Who Fell In Battle

everything here got going on Tuesday, yesterday
was Tuesday. Wednesday and Thursday are just Tuesday. tomorrow
starts Tuesday too; eternal feasting.
the soul rises on tiptoe to see which day
is coming up from the horizon. it leaps with joy because
Tuesday is coming.

—about midnight, of this day, whereabouts did they find them?

glory, they shouted, glory, they said, glory, they whispered,
glory to the apartment that ate them up.
the twilight of the gods found us already
unprepared. waiting for Mircea
whonevershowedup.

—did his ascension take place?
to the sound of pipes and trumpets of stone it did .
and there was no one to see how
out of a mouth
there gushes
dazzling like olympus

Hellville
h
  a
    s

    
        n
          o

             e
               x
                 i
                  t

(in: Ioan Es. Pop, „Biruitori rămîn aici doar cei căzuți pe cîmpul de luptă,” Ieudul fără ieșire (Hellville has no exit), Cartea Românească, București, 1999, p. 43-44)


Flee From Her Flesh For It Is Flesh Made of Dreams…

get back in the hermitage of your body and do not strive
to leave her behind. by candlelight leaf through the handwriting  
of the formerly warm walls
but go no further than the leaves that are
the stones of the walls. and starting now
let yourself be overtaken by sleep more oft.

with an abundance of time on your hands fetch mortar and bricks
double the construction thicken the walls lower the ceilings
until you only have space for sleep. in particular
fill up the places where there were doors and windows.

write nothing down. words will
erode the plaster and grind down the stones of the walls:
on the other side you will run into her again.

flee from that flesh for it is flesh made of dreams

(in: Ioan Es. Pop, „Fugi de carnea ei căci e o carne de vis,” Ieudul fără ieșire (Hellville has no exit), Cartea Românească, București, 1999, p. 41)

Back When It Used To Be Defiled by Drink

Back when it used to be defiled by drink,
dressed in shabby clothing and humiliated by needs
my flesh was more religious.

maybe it did not show as young as it does now
that my skin has stretched so well over it,
but in it I knew horrors that others
will never know as well as joys others
could not even hope to dream.

I should be able to start all over again, full blast,
against my own self. all over again to give up
every single thing, slide downwards
as once upon a time, at least on the way to horror
with which each time I redeemed my gift.

because truth to tell I do not care to achieve anything,
not even to make progress if I set out,
but only to hear my teeth rattling
feel my blood bubbling up inside my nose,
shake all over and hide wasted
and this not because I am not like you,
but because only in this way can I pray.

(in: Ioan Es. Pop, „Pe vremea cînd era spurcată de alcooluri,” Pantelimon 113 bis (Pantelimon avenue 113a), Cartea Românească, București, 1999, p. 5.


I’ve Told You to Watch Out for Those Mornings

I’ve told you to watch out for those mornings
their raw sun is not for us.
and the closed and heavy sun of our world
barely mists the horizon. we are
at the beginning of another world and of other suns.

so you have been left alone. all right. all of the past
is at your beck and call. you met evil with your eyes open
and you will get well. One day you will understand that
all that shines brings death to you closer and closer.

evenings here, on the other hand, you will surely like:
it’s he season of the livid worlds for you
half in shadow, half unknown.
Feel welcome. Here the future
is almost already gone.

(in: Ioan Es. Pop, „ți-am spus să te ferești de dimineți,” Pantelimon 113 bis (Pantelimon avenue 113a), Cartea Românească, București, 1999, p. 51)


In the Bar Across the Street Everybody’s Wearing Dark Glasses

In the bar across the street everybody’s wearing dark glasses
looking elegant and quiet. They sip carefully out of their glasses,
the barman cruises the tables with full beermugs.
he is as quiet as they are and very very formal–
the only thing that is not in the beermugs is beer.

as a matter of fact, these never get drunk,
not even when they stay till dawn.
today however I think that one of them using a rope scrap
around his neck
showed his real colors and went past all measure,
which saddened terribly everybody.

under colder candelabra, at a table
a young wolf is somberly greedily
chewing on the his buddy’s jugular.
his fangs are burning. good night, wolf, whoever you may be.
good night, mon semblable mon frere,
nobody is going to blame you.

(in: Ioan Es. Pop, „În barul de peste drum, toți poartă ochelari negri,” Pantelimon 113 bis (Pantelimon avenue 113a), Cartea Românească, București, 1999, p. 71)

traduceri în spaniolă de Corina Oproae

oltețului 15, camera 305

ca o amară, mare pasăre marină,
nenorocul plutește peste căminele de nefamiliști
din strada oltețului 15.

aici nu stau decât doar cei ca noi. aici
viața se bea și moartea se uită.

și nu se știe niciodată cine pe cine, cine cu
cine și când și la ce.
doar vântul aduce uneori miros de fum și zgomot de arme
dinspre câmpiile catalaunice.

când urci la noi, amice, ai grijă: la ușă o să te întâmpine
păduchele de san-josé, e paznic aici, o să ți se gudure la
picioare, o să-ți zică dă-mi nene cinci lei să te trec apa, ușa
e-nchisă, ăștia mă lasă tot timpul afară, m-au întemnițat afară.  
tu nu-l crede, amice, tu nu știi, a venit ieri administratorul,
l-a făcut șef peste tot palierul, el e cel care cârmuiește acum
camera asta, corabia asta blestemată de sub care apele s-au tras
și a rămas încremenită aici, la etajul  trei.
deci plătește-i, amice, el e cârmaciul, se clatină mereu
ca-n vechime când vasul sălta peste ape.
iar dacă-njură ascultă-l cucernic; el când înjură
se roagă. așa fac toți aici.
așa ai să faci și tu curând.

aici nu stau decât doar cei ca noi.
aici viața se bea și moartea se uită.

numai în rare clipe de căință și credință, noaptea,
zidurile se subțiază, se alungesc, se înalță
ca un giulgiu tremurător îmbrăcat de un trup nelumesc.
dar nu se trezește nimeni și dimineața căminul e iar o  
cămașă boțită din buzunarele căreia ieșim numai noi și atât,
numai noi și atât.

aici nu stau decât doar cei ca noi.
aici viața se bea și moartea se uită.


oltețului 15, habitación 305

como un ave marina, grande y amarga
la mala suerte planea sobre los pisos de soltero
de la calle oltețului 15.

aquí solo viven los que son como nosotros. aquí
la vida se bebe y la muerte se olvida.

y nunca se sabe quién a quién, quién con
quién ni cuándo ni para qué.
solo el viento trae de tanto en tanto un olor a humo y ruido de armas  
desde los campos cataláunicos.

cuando vengas a vernos, amigo, ten cuidado: en la puerta te recibirá
el piojo de san josé, es nuestro conserje, se acurrucará a
tus pies, te dirá anda, chico, dame cinco leus y te llevaré a la otra orilla, la puerta
está cerrada, me dejan siempre fuera, me han encerrado fuera.
no te lo creas, amigo, no lo sabes, pero ayer vino el administrador
y lo nombró jefe de todo el rellano, es él el que ahora dirige
esta habitación, este barco maldito debajo del cual las aguas se retiraron
y se quedó encallado aquí, en el tercer piso.
así que págale, amigo, es el timonel, todavía se balancea
como antaño, cuando las naves surcaban las aguas.
y si blasfema, escúchalo con devoción; cuando blasfema,
reza. como todos aquí.
pronto tú también lo harás.

aquí solo viven los que son como nosotros. aquí
la vida se bebe y la muerte se olvida.

solo en los pocos momentos de fe y de arrepentimiento, por la noche,  
los muros adelgazan, se estiran, se alzan
como un sudario tembloroso que cubre un cuerpo de otro mundo.
pero nadie se despierta y por la mañana los pisos vuelven a ser
una camisa arrugada de cuyos bolsillos solo salimos nosotros,
solo nosotros y nada más.

aquí solo viven los que son como nosotros. aquí
la vida se bebe y la muerte se olvida.


12 octombrie 1976

de patru generații, în dosul casei noastre curge
un pârâu cu sânge întunecat.
de ani și ani, tatăl meu îl acoperă cu paie și frunze
să nu afle vecinii. și tatăl lui îl acoperea și el cu paie și frunze
și poate că va fi rândul meu să-l acopăr curând,
pentru că nu-i bine să afle vecinii ce curge acolo.

primăvara ne facem și noi că arăm și semănăm,
ca să pară că suntem în rând cu lumea,
toamna ne facem că strângem și noi roade,
ca să semănăm cu ceilalți, să nu se bage de seamă,
dar de fapt nu facem decât să așteptăm, să
pândim cine vine la rând, unul din noi
sigur vine la rând.

ne petrecem ziua urându-l pe cel care va scăpa, deși
cine scapă, scapă doar până la o dată următoare.
în timpul ăsta, pe pârâu se scurge o șuviță de
sânge întunecat, îl acoperim de ani și ani cu paie și frunze,
nu-i bine să afle vecinii ce curge acolo,
trebuie să părem și noi în rând cu lumea.


12 de octubre de 1976

desde hace cuatro generaciones, detrás de nuestra casa pasa
un arroyo de sangre oscura.
hace ya años y años que mi padre lo cubre con hojas y paja
para que no se enteren los vecinos. su padre también lo cubría con hojas y paja
y quizá pronto me toque también a mí cubrirlo,
porque no está bien que se enteren los vecinos de qué es lo que ahí fluye.

en primavera hacemos como que labramos y sembramos,
para que parezca que somos como los demás.
en otoño hacemos como que cosechamos también nosotros,
para parecernos a los demás, para que nadie se dé cuenta,
pero de hecho no hacemos otra cosa que esperar, que
espiar a ver a quién le toca, a uno de los nuestros
le tocará seguro.

nos pasamos los días odiando al que se librará, aunque
el que se libre, se librará solo hasta la próxima vez.
mientras tanto, por el arroyo se desliza un hilo de
sangre oscura, lo cubrimos desde hace años y años con hojas y paja,
no está bien que se enteren los vecinos de qué es lo que ahí fluye,
tiene que parecer que nosotros también somos como los demás.


la treizeci și șase, am învățat să mă rog. am făcut rost cu chiu cu vai de
un dumnezeu al meu, o păpușă din gumă, ferfenițită,
cu buzele groase, cu o mână sărită din umăr,
cu cauciucul de pe pântece tăiat. până la urmă,
numai atâta dumnezeire mi-a fost dat mie să aflu
și nu-i, poate, păpușa asta din gumă cel mai puțin dumnezeu
ce i s-a dat unui om.
de asta, în cămara unde stau, l-am pus la loc de cinste, pe masă.
la dumnezeul meu, acesta, nu îmi e rușine să mă rog
nici când mă întorc acasă pe patru cărări, abia reușind să-i arunc
două-trei vorbe deșucheate înainte să mă prăbușesc
cu capul pe masă și cu mâna peste beregata lui.

e drept, cu dumnezeul ăsta de gumă o să fiu mai puțin iertat.
dar, așa schilod cum este, pare mai puțin nepăsător.
și când mă rog nu urlu, n-are rost, oricum n-aude.
totuși i-am retezat urechea, ca să-mi pară
că dacă i-o lăsam m-ar fi putut auzi. deci când mă rog
nu urlu. nu mă jeluiesc. nu cer îndurare. am învățat să mă rog
ca la orice lucru fără rost. nu mă mai uit la cer,
e limpede: nu am venit de-acolo.

mă rog cum pot: uneori tăvălit pe dușumea,
alteori șuierându-i în urechea teafără un cântec deocheat –
el oricum n-aude, dar cu el e mai puțină teamă,
mai puțină singurătate-n casa asta.

poate doar moartea îmi va fi la fel de nemiloasă
ca moartea pe care dumnezeul celorlalți
o pregătește pentru fiecare dintre-ai lui în parte.

pe dumnezeul meu eu însă-l pot ierta
și pentru asta, el n-are habar, doarme căzut într-o rână pe masă,
când mă rog nu urlu, el oricum n-aude,
abia lălăi un cântec deșucheat, mă clatin spre el,
îi caut gâtlejul, mă-mpleticesc și-ngenunchi.


a los treinta y seis, aprendí a rezar. a duras penas me procuré
un dios propio, un muñeco de goma, hecho trizas,
con los labios gruesos, con un brazo salido del hombro,
con la goma de la barriga cortada. al fin y al cabo,
esta es la divinidad que a mí me ha tocado en suerte
y quizás este muñeco no sea tampoco el menor de los dioses
que se le haya concedido a un hombre.  
por eso, en el cuarto donde vivo, lo coloqué en un lugar de honor, en la mesa.
a este dios no me avergüenza rezarle
ni siquiera cuando vuelvo borracho como una cuba, apenas capaz de lanzarle
dos o tres groserías antes de desplomarme
con la cabeza sobre la mesa y la mano en su pescuezo.  

es cierto, este dios de goma me perdonará menos.
pero, tullido como está, parece menos indiferente.
y cuando rezo, no grito, no tiene sentido, de todas formas no me oye.
aun así, le he cortado la oreja para que parezca  
que, de habérsela dejado, me podría oír. por eso, cuando rezo,
no grito. no lloro. no pido clemencia. he aprendido a rezarle
como a cualquier cosa inútil. ya no miro hacia el cielo,
es evidente: no vengo de ahí.

rezo como puedo: unas veces tirado en el suelo,
otras veces silbándole al oído bueno una canción obscena:
tampoco la oye, pero a su lado hay menos miedo,
menos soledad en esta casa.

tal vez solo mi muerte será tan implacable para mí
como la muerte que el dios de los otros   
prepara para cada uno de los suyos.

a mi dios puedo sin embargo perdonarlo  
por eso. él no tiene ni idea, duerme de lado encima de la mesa,  
cuando rezo, no grito, de todas formas no me oye,
apenas canturreo una canción obscena, me tambaleo
le busco el pescuezo, las piernas se me doblan y caigo de rodillas.

iov. iova. iona. Ion

la început a fost sfârșitul. apoi agonia. apoi uscatul.
apoi, pe 16 noiembrie, l-am văzut pe iova trecând aplecat
prin intersecția victoriei cu lemnea. era vinerea și era seară.
acum, ascultă: n-aveam bani și voiam să uit. l-am ajuns pe iova,
i-am cerut lui iova bani și iova a tăcut.
pesemne era-n divorț pe atunci, pen’ că și-a luat deodată
cununa de spini într-o mână și-a trântit-o jos ca pe-o căciulă.
ce faci? am zis. lasă-l, a zis bufnița
și-a trecut peste creștetul lui croncănind,
lasă-l, a zis, resemnare este
numele lui de alint.

azi am fost la ecograf, a zis iova. sunt
locuitorul unei gropi. mi-au văzut-o foarte clar înăuntru.
lasă, am zis, or să ți-o scoată ei cumva, n-avea grijă, afară,
ei au forcepsuri, au catgut, se știu bine la asta,
mai bine hai, dă și tu o țigară.

bă, zice, groapa crește pe zi ce trece. a-nceput
să-nghesuie plămânii și s-a dat acuma la ficat.
hai atunci, zic, mergem la birt la berbecul și-o umplem
și-o să ai o mare la uscat.

nu acum, zice iova. de luni întregi nu mai scriu.
nu mai aștept pe nimeni dinspre megara.
și orice hârtie e prea subțire când scriu și se rupe îndată.
ia uite-aici: port mănuși să nu se vadă, pentru că acum
scriu direct pe mâna mea: e mătușa mea decedată.
scriu greu. vâr vârful creionului în piele până unde
dau sub ea de mine. scriu cât de-adânc simt eu că trebuie să scriu.
zgârii țesuturile, scormonesc în vene, râcâi în os până-aud
grafitul cum îi trece prin sicriu.

scriu numai o literă pe zi. atâta până dau de mine. restul
e tăcere. nici o scriere nu se compară cu asta. apoi,
până se vindecă pielea deasupra, scriu în palmă, cu scrisul pe dos.
de asta m-a părăsit nevasta. scrisul e dureros.
scriu până când litera se scufundă sub carne. într-o zi voi fi citit
numai pe dinăuntru. voi fi o carte legată în propria-mi piele.
și de nepătruns. și când mă vor deschide
am să mă mut pe cealaltă parte a mea.
voi rămâne mereu interior. vor căuta. voi râde.

așa că hai la megara ori hai la berbecul, bătrâne,
dar astăzi e ultima oară, căci mâine
n-are cum fi nicicând mâine.


iov. iova. iona. Ion

primero fue el final. luego agonía. luego tierra firme
luego, el 16 de noviembre, vi a iova paswar con la cabeza gacha
por la esquina de victoria con lemnea. era viernes por la tarde.
ahora, escucha: no tenía dinero y quería olvidar. alcancé a iova,
le pedí dinero a iova y iova se quedó callado.
quizá se estuviera divorciando por aquel entonces, porque se quitó
la corona de espinas con una mano y la tiró al suelo como si fuera un gorro.
¿qué haces? dije. déjalo, dijo la lechuza
y revoloteó por encima de su cabeza ululando,
déjalo, dijo, resignación es
su apodo.

hoy me han hecho una ecografía, dijo iova. soy
el anfitrión de un agujero. me lo vieron muy claro adentro.
no importa, dije, te lo sacarán de alguna forma, no te preocupes,
tienen fórceps, tienen cátguts, se les da bien todo esto,
anda, mejor dame un cigarrillo.

tío, dice, el agujero crece cada día. ya me está
empujando los pulmones y ahora se me empieza a meter en el hígado.
venga entonces, dije, vamos a la tasca del carnero y llenémoslo
y tendrás un mar en tierra firme.

ahora no, dice iova. hace ya meses que no escribo.
ya no espero a nadie de megara.
y, cuando escribo, cualquier papel es demasiado fino y se rompe en seguida.
mira aquí: llevo guantes para que no se note, porque ahora
escribo sobre mi propia mano: es mi tía fallecida.
escribo con dificultad. meto la punta del lápiz en la piel hasta que
debajo me encuentro a mí mismo. escribo tan hondo como siento que tengo que escribir.
rasguño los tejidos, escarbo en las venas, raspo el hueso hasta que oigo
cómo el grafito traspasa su ataúd.

escribo solo una letra al día. solo eso hasta que doy conmigo mismo. el resto
es silencio. ninguna escritura se puede comparar con esto. luego,
hasta que se me cicatriza la piel, escribo en la palma de la mano, del revés.
por eso me ha dejado mi mujer. escribir es doloroso.
escribo hasta que la letra se hunde bajo mi carne. un día me leerán
solo por dentro. seré un libro encuadernado en mi propia piel.
impenetrable. y cuando me abran
me iré a mi otro lado. me quedaré dentro. me buscarán. me reiré.

así que venga, vamos a megara o a la tasca del carnero, viejo,
pero hoy será la última vez, porque mañana
no puede ser nunca mañana.

traduceri de peter sragher

12 octombrie 1992

mă întorc acasă după ani și ani de
umblat prin bucurești
și mă întorc cu o plasă goală în mână
și iese ea la poartă și îmi zice păi
dragul nostru, parcă ai zis că mergi la câștig
parcă ziceai că tu, în doi ani, o să câștigi cât alții în patru
și uite că acum n-aduci nimic

ba, uite, dragilor, chiar nimic am câștigat.
și aduc atâta nimic acasă cât n-a putut aduna
nimeni în ăștia doi ani.
nici n-am putut căra de unul singur atâta
nimic cât am câștigat.

în urma mea vin care-ncărcate cu nimic,
gata să se rupă sub greutate.
când or să se deșarte toate-n curtea noastră
nimeni n-o să aibă atâta nimic ca și noi.

într-un an, doi, o să fie mai căutat decât aurul.
o să vindem din el numai când va fi la mare preț.
fiți siguri, dragilor, atâta nimic n-are nimeni.
doi ani am tot adunat numai cu gândul la voi.


12 oktober 1992

ich kehre heim nach langen jahren
wandern durch bukarest
und ich kehre mit einem leeren beutel in der hand zurück
und sie kommt zum tor und sagt naja
mein lieber, sagtest du nicht du gehst geld machen,
sagtest du nicht, dass du in zwei jahren so viel wie andere
in vier verdienen wirst und siehe jetzt bringst du nichts.

doch, meine lieben, ich habe nichts und abernichts verdient.
und ich bringe so viel nichts nach hause wie kein
anderer in diesen zwei jahren sammeln konnte.
ich konnte alleine nicht so viel nichts
tragen wie ich verdient habe.

hinter mir kommen die karren beladen mit nichts,
fast in stücke gegangen unter dem gewicht.
wenn alle in unserem hof entladen sind
wird nimand so viel nichts haben wie wir.

in ein, zwei jahren wird es mehr gesucht sein als gold.
wir werden verkaufen nur wenn es hoch im preis steht.
seid sicher, meine lieben, so viel nichts hat niemand.
zwei jahre habe ich eifrig gesammelt und an euch gedacht.


nu știu ce l-a apucat pe tatăl meu să-njuge boii la car

la doișpe noaptea, să mă trezească și să-mi spună hai.
eu după ce mor dorm somnuri lungi. unde, am zis,
a zis: la șomcuta mare. ce putea să-l mâne pe el
în miez de noapte tocmai la șomcuta mare,
la atâta drum de satul nostru? și de ce să nu ia
autobuzul, dimineața la șase, de ce să umblăm
patru ceasuri încolo, patru ceasuri încoace
cu mersul moale și greoi al boilor noștri?
dacă-i pe-așa, n-o să mă mai prindeți acasă de-acum prea devreme,
n-o să mă trezesc în miez de noapte pentru o nebunie ca asta.

și-atunci se apropie ea și zice: scoală
dragul mamei, tatăl tău
tocmai pleacă să te-aducă de la șomcuta,
du-te să-l ajuți să te ridice,
de trei file zaci acolo fără suflare.
și abia de-au ajuns să ne dea de știre astă seară,
dragul nostru.


ich weiß nicht was in meinem vater gafahren war, die ochsen im joch

um zwölf nachts zu spannen, mich zu wecken und zu sagen komm.
nachdem ich sterbe, schlaf ich lange schläfe. wohin, sage ich,
er sagte: nach șomcuta mare. was konnte ihn
um mitternacht gerade nach șomcuta mare
so weit von unserem dorf treiben? und warum night
den bus nehmen, morgens um sechs, warum
vier stunden hin, vier stunden zurück gehen
mit dem weichen und plumpen gang unserer ochsen?
wenn’s so ist, erwischt ihr mich nicht mehr sehr früh zu hause,
ich werde nicht in tiesfster nacht für so eine verrückte sache aufstehen.

und dann kommt sie näher und sagt: wach auf
main limber, dein vater
bricht gerade auf, dich aus șomcuta zu holen,
geh und hilf ihm, dich aufzuheben,
seit drei tagen liegst du dort ohne lebenshauch.
und erst heut abend haben sie uns die nachricht gebracht,
Unser lieber.


12 octombrie 1992

sunt un bărbat singur. nu-i nicio mândrie în asta. doar sunt
hoarde de nefericiți care umblă și caută
alți nefericiți – numai că între nerfericiți și nefericiți
sunt mari praguri de nefericire.

unii au bani mulți, alții speranțe
deșarte – nu exisă doar nefericiți
de-un singur fel.

iar când, totuși, se unesc,
nefericiții fac revoluții, după care
li se ia totul.


12 oktober 1992

ich bin ein einsamer mann. kein grund zum stolz. es gibt doch
horden von unglücklichen menschen die umherwandern und andere
unglücklichen suchen – aber unter unglücklichen und
unglücklichen gibt es große grade de unglücklichseins.

einige haben viel geld, andere eitle
hoffnungen – es gibt nicht nur unglückliche
von einer einzigen art.

und doch, wenn sie sich vereinigen,
machen die unglücklichen revolutionen, nach denen
ihnen alles weggenommen wird.