La recenta vizită a lusitanistului Dan Caragea în România, când și-a prezentat ultimele traduceri din Fernando Pessoa / Ricardo Reis la București, la invitația Fitralit, dar și la Cluj-Napoca, unde a prezentat o altă carte, foarte recent apărută – a fost însoțit de José Bettencourt Gonçalves, lector de portugheză la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București la începuturile studiilor de lusitanistică în România. Abia după ce partidul dictatorial creștin de extremă dreaptă Estado Novo – condus până la moartea sa de António de Oliveira Salazar (între 1932 și 1974) – a pierdut puterea, s-a înființat Ambasada României la Lisabona și s-a luat hotărârea de a deschide lectoratul de studii portugheze la București. Astfel se face că José Bettencourt Gonçalves i-a fost profesor lui Dan Caragea și a rămas, cum ne mărturisea în luna iunie 2025, cu amintiri de neuitat din acea perioadă petrecută la noi în țară. L-am rugat să ne scrie câteva impresii ale Bucureștilor de acum mai bine de patruzeci de ani, dar și despre oamenii care i-au lăsat impresii de neșters. (Fitralit)
Când am aterizat la București, la un miez de noapte, în ianuarie 1975, după o lungă întârziere a zborului Zürich–București, urma să constat că totul urma să se îndrepta spre un început fast al șederii mele în România. E adevărat că, din cauza orei înaintate, persoana care ar fi trebuit să mă aștepte plecase. Aveam cu mine cheia apartamentului în care urma să locuiesc în cei cinci ani de neuitat ai șederii mele în țară, dar ghișeulde schimb valutar era închis și, în acei ani, era imposibil să plătești un taxi în valută. Am povestit deja de mai multe ori despre primul meu contact cu România, care a fost atât de extraordinar, atât de izbitor, încât nu obosesc să-l repet – și iată-l încă o dată. Mă simțeam pierdut. M-am dus la un milițian și, în româna mea incipientă, mai ales din punctul de vedere al exprimării (înțelegerea era rezonabilă), i-am explicat problema mea. Un domn care era alături și mi-a auzit relatarea mi-a dat o bancnotă de 100 de lei și mi-a spus că sunt bani suficienți pentru a plăti taxiul până la destinație, bulevardul Dimitrie Cantemir. Când l-am întrebat cum voi putea rambursa împrumutul, mi-a răspuns că cea mai bună formă de plată ar fi să fac același lucru dacă aș întâlni vreodată o persoană aflată în aceeași situație. A fost un bun început, n-aș fi putut avea o primire mai bună decât asta.
IAC (Institutul de Înaltă Cultură), acum Institutul Camões, a trimis un delegat la București pentru a rezolva partea administrativă a creării lectoratului portughez, cu licență în portugheză (specialitate B), sarcină pe care a îndeplinit-o eficient. La sosirea mea, toată această chestiune era rezolvată și avusese loc și ora inaugurală. A fost sarcina mea să încep cursul.
Relatarea, aici, a ceea ce a fost începutul unui proiect bine cunoscut astăzi pentru rezultatele sale ar fi lungă și plictisitoare, pe lângă faptul că am făcut-o deja în alte ocazii. Menționez, în treacăt, că predarea cursurilor introductive într-un context în care nu aveam fotocopiator, manuale – exista doar un singur exemplar al unui dicționar portughez– portughez, altul francez–portughez, și câteva volume, în biblioteca noastră, de scriitori din epoca clasică – era foarte dificilă. M-am folosit de cărțile pe care le adusesem cu mine și de ziarele depășite ca dată pe care mi le furniza Ambasada Portugaliei. Cu o mașină de scris cu tastatură românească, fără diacritice adecvate pentru ortografia portugheză, am petrecut ore în șir copiind textele selectate, folosind hârtie indigo, câte trei exemplare deodată, cu accentele plasate manual la final. La început, au fost paisprezece studenți la licență și o duzină la cursul opțional, dar la sfârșitul acelui prim an universitar, la cel opțional, erau deja în jur de patruzeci de studenți. Ore lungi, furate din cele de odihnă, dar pe care astăzi mi le amintesc cu nostalgie. Erau vremuri în care a fi lector la o universitate străină era mult mai mult o misiune decât o carieră. Chiar dacă resursele materiale erau limitate, entuziasmul nostru era imens. Acest al nostru nu este un plural de maiestate, mă refer la entuziasmul studenților și la al meu, pentru că profesorul și elevii sunt fețele aceleiași monede.
Acea flacără care ne-a animat nu s-a stins în timp. Întorcându-mă în România după patruzeci și șase de ani de la încheierea misiunii mele, am putut vedea, mai ales în lumea traducerii, că prezența literaturii portugheze în limba română este considerabilă. La sfârșitul anilor șaizeci ai secolului trecut, pe lângă traducerea realizată de Aurel Covaci a Lusiadei, mai exista traducerea făcută de Micaela Ghițescu a Crimei părintelui Amaro de Eça de Queiroz și încă câteva, mai puțin semnificative.
Încetul cu încetul, numărul traducerilor și al traducătorilor din portugheză în română a sporit. Nu toți traducătorii proveneau din proiectul creat la sfârșitul anului 1974 și început, practic, în 1975. Dar traducerile celor care au învățat portugheza în mod formal arată o preocupare mai mare față de caracteristicile textului original, existând mai puține dovezi ale utilizării unor traduceri printr-o limbă intermediară, și anume spaniolă sau franceză.
Trăgând spuza pe turta mea, constatat cu enormă satisfacție existența unor remarcabile traduceri, ale căror lansări au avut loc acum, la mai bine de patruzeci de ani de la pelerinajul meu în România, și care demonstrează o mare pricepere în ceea ce privește forma, care păstrează metrica și rima din textul original, fără a sacrifica conținutul. Mă refer la Mesajul lui Fernando Pessoa, de Dan Caragea, și care i-a adus autorului, în 2023, Premiul Cartea Anului, decernat de Filiala București de traduceri literare a Uniunii Scriitorilor din România, precum și la Antologia de poezie galiciano–portugheză, realizată de Cristina Petrescu, de la Universitatea „Babeș–Bolyai“ din Cluj-Napoca, împreună cu Dan Caragea, o lucrare care face parte dintr-un proiect mai amplu, în dezvoltare.
Scopul acestui articol nu ne permite să acordăm subiectului toată atenția pe care ar merita-o. Ar fi interesant să avem o dezbatere amplă pe această temă. Într-adevăr, prezența unor autori portughezi traduși în limba română datează din vremuri mult mai îndepărtate. Actualmente, există, de fapt, un număr considerabil de traducători, unii remarcându-se prin opțiuni scrupuloase în raport cu textul original, alții preferând o abordare mai liberă, preocupați mai ales de stilul și fluiditatea textului în limba-țintă. Alții, în sfârșit, s-au dedicat operei unui anumit autor. Dintre aceștia, aș dori să o numesc pe regretata Mioara Caragea, marea traducătoare a singurului scriitor portughez care a câștigat Premiul Nobel, în 1989, José Saramago.
Revenind la tema predării portughezei în România, aș vrea să evoc câteva nume cu care am împărtășit sarcina grea, dar plăcută a începerii primului curs. În primul an, Angela Mocanu, care preda traducere și care, cu competența, buna dispoziție și zâmbetul ei plăcut, a creat o atmosferă bună, făcând să dispară tensiunea studenților în momentele dificile. Roxana Eminescu a fost responsabilă cu predarea literaturii portugheze. Cunoscătoare, inteligentă, frumoasă, unică, a știut întotdeauna să transforme textele dificile în texte inteligibile pentru studenți. Încă de la începutul celui de-al doilea an universitar, Roxana Eminescu a fost înlocuită de profesorul Mihai Zamfir – profesorul meu de limba română la Facultatea de Litere a Universității din Lisabona, în prezent academicianulMihai Zamfir. Și astfel, componența cadrelor didactice a fost menținută până la sfârșitul șederii mele. În culisele cursului, am beneficiat totdeauna de competența Magdalenei Petrescu-Dimitriu, secretara lectoratului, iar apoi a Ioanei Pătrașcu.
Istoria predării limbii și literaturii portugheze în România începe la București, dar, după cum știm, s-a extins. În anii ’70 ai secolului trecut, în 1973 mai exact, Marian Papahagi, un prieten care ne-a părăsit prea devreme, a creat un curs de portugheză la Universitatea din Cluj-Napoca, embrionul operei pe care Cristina Petrescu și Veronica Manole o dezvoltă în prezent. La Iași, portugheza este prezentă cu Laura Carasievici și un lector portughez la cârmă. Fără a uita Universitatea din Constanța, ale cărei cursuri există de mai bine de două decenii.
De la distanță, dar totdeauna cu Bucureștiul în special și România în general în gândurile mele, am urmărit persistența și contribuția multora la proiectul pe care am avut răspunderea și plăcerea de a-l iniția. Flacăra a rămas aprinsă și – sperând că optimismul meu continuă să aibă o bază solidă – capătă din ce în ce mai multă viabilitate. Și scriu toate aceste rânduri cu dor.
* Lector de limba portugheză (1975–1979) la București, în anii înființării studiilor de portugheză.