Apariția traducerii integrale în românește a celei mai importante scrieri a lui Chateaubriand, Mémoires d’outre-tombe, înseamnă un eveniment cultural major. Dacă nenumărați romantici europeni au avut pretenția de a-și compune autobiografii literaturizate, în care să spună „totul” despre propria lor persoană (lungul șir începe cu Jean-Jacques Rousseau, trece prin Henri-Frédéric Amiel și Eugène Fromentin, pentru a ajunge în cotloanele uitate ale secolului XX), cartea lui Chateaubriand rămîne fără egal. În timp ce memorialiștii romantici își făceau o glorie din a-și povesti viața cu exactitate extremă, de a evoca episoade penibile ori jenante ale existenței lor – precum Jean-Jacques Rousseau, omul tuturor dezvăluirilor –, Chateaubriand declară de la început că ar vrea ca viața lui să servească doar cauzelor nobile și înălțării morale a omului. Dacă va minți, el nu o va face decît prin omisiune, și în nici un caz nu va evidenția cu tot dinadinsul aspecte reprobabile ale vieții sale. Va scrie o biografie de secol XVIII cu condeiul autorului din secolul al XIX-lea.

Acest preromantic care și-a cîștigat notorietatea prin cărți pe care astăzi doar puțini le mai citesc realiza performanța de a inaugura un stil neașteptat; rupînd cu tradiția secolului al XVIII-lea, a plonjat, verbal, aproape în necunoscut. Noua manieră de a scrie la persoana I singular, valabilă pentru tot secolul al XIX-lea, se consolidează odată cu Chateaubriand.  

            Dincolo de varietatea literară frapantă a prozei din această carte, ceea ce uimește de la început pe cititor este „timpul dublu” al textului, care poartă două date, cea istorică a evenimentului povestit și cea a redactării lui în scris. Autorul se amuză astfel cînd, în calitate de Ambasador al Regelui Franței la Londra (1822), descrie cu detalii mizeria pe care o îndurase, ca tînăr exilat, în aceeași Londră, cu treizeci de ani mai devreme. Sau cînd, în calitate de Ambasador la Berlin (1828), revede necazurile ocupării Franței de după căderea lui Napoleon. Jocul celor două timpuri este la început rodul întîmplării; pe măsură însă ce Memoriile luau proporții, el se transformă în tehnică literară. Avem mereu în față doi Chateaubriand, pe cel care a trăit evenimentele și pe cel care le povestește. Între cele două momente s-au scurs uneori chiar trei decenii; care dintre cei doi autori este autorul adevărat? Chateaubriand pare a fi lăsat în sarcina cititorului răspunsul la această întrebare.

            E drept că Chateaubriand a fost servit în viața lui și de un noroc de care puțini oameni au avut parte. A trăit între 1768 și 1848 optzeci de ani, s-a născut nobil de familie veche și scăpătată, a cunoscut pe rînd mizeria și opulența; a trecut de la statutul emigrantului muritor de foame la cel de Ministru și de Ambasador; a călătorit prin patru continente; dar mai ales a traversat Vechiul Regim din Franța, Revoluția, războiul civil, exilul în America și în Anglia, Imperiul lui Napoleon, Restaurația; a asistat la cea mai importantă revoluție a epocii, cea din 1789, servind ulterior un împărat și doi regi, reușind să extragă din toate avatarurile o învățătură proprie și rămînînd el însuși, adică scriitor și moralist de primă mînă. Viața i s-a suprapus deci peste una dintre cele mai agitate și mai spectaculoase perioade ale istoriei europene, de la regalitatea de tip Versailles pînă în primii ani ai unei Europe moderne. Scriitorul preromantic a avut astfel posibilitatea să cunoască spectrul politic al întregului continent și să ofere tuturor problemelor o soluție proprie – care s-a bazat mereu pe credință și pe primordialitatea absolută a individului.

            Faţă de predecesorii săi din secolul numit „al Luminilor”, Chateaubriand se remarcă şi prin uluitoarea abundență a personajelor evocate, iar lumea concretă a Memoriilor sale se înfăţişează de o bogăție sufocantă. El însuși înzestrat cu o memorie prodigioasă, autorul îi reînvie în fața cititorilor nu doar pe membrii familiei sale și pe prietenii apropiați, ci sute de alți oameni cu care a intrat în contact (de la colegii de regiment pînă la marii diplomați ai Restaurației) – o multitudine de apariții surprinse în doar cîteva fraze care schițează definitiv siluete memorabile. Puțini romantici vor reuși mai tîrziu să ofere o lume în mișcare de asemenea dimensiuni ca aceea din Memoriile de dincolo de mormînt. Erudiției uneori ostentative, mai ales cu trimiteri la literatura latină, i se adaugă o doză neobișnuită de prezent imediat. Revoluția Franceză cu toate ororile ei, Anglia de la finele secolului al XVIII-lea, campania lui Napoleon în Rusia, revoluţia din Iulie etc. sînt surprinse aici în pagini uluitoare, ce fac concurență oricărui tratat de istorie sau oricărui roman.

            Tot hazardul istoric a făcut ca Chateaubriand să aibă, în domeniul Literelor, o carieră simetrică celei a lui Napoleon: de puțini oameni ai vremii s-a simțit scriitorul mai legat decît de Împărat. Coincidența nașterii lor în același an, dar în puncte opuse ale teritoriului Franței, i s-a părut scriitorului simbolică; a intrat în lumea politică și diplomatică cu ajutorul unor rude ale lui Napoleon; cei doi au ajuns treptat să se prețuiască și să se estimeze la justa lor valoare. Chateaubriand l-a criticat deseori extrem de dur pe Împărat (era unul dinte puținii oameni care îndrăzneau să o facă); Napoleon, înfuriat, l-a marginalizat deseori politic pe scriitor, dar nu există multe exemple de ființe excepționale care să se fi legat între ele atît de strîns, concomitent prin admiraţie și prin ură, cum au fost Napoleon și Chateaubriand. Scriitorului i-a plăcut să se considere un Napoleon al literaturii, pe cînd Împăratul s-a simțit întotdeauna măgulit – ca garanție de nemurire – cînd Chateaubriand l-a evocat în contexte favorabile.

          Soarta postumă a Memoriilor de dincolo de mormînt se va dovedi la fel de pasionantă și de tulbure precum fusese și redactarea propriu-zisă a cărții. După lectura în salonul doamnei Récamier, după publicarea în foileton, după o primă ediție alcătuită destul de primitiv, interesul pentru opera lui Chateaubriand a început să scadă continuu. A trebuit să vină secolul XX, secolul vizionarismelor de tot felul, pentru ca vizionarul viconte breton să reintre în scenă. Marcel Proust a recunoscut, în episodul reînvierii instantanee, în mintea lui Chateaubriand, a copilăriei și adolescenței, datorită unui simplu cîntec de pasăre auzit într-un parc, prefigurarea episodului crucial al madeleinei muiate în ceai, destinat să resuscite memoria în À la recherche du temps perdu. Iar cînd memoria a devenit tema principală a unei mari părți a prozei franceze din secolul XX, atunci Chateaubriand și-a redobîndit brusc statutul de maestru.

            Structuralismul, la modă în anii 1960, cînd și-a exercitat teroarea intelectuală, crease involuntar și o atmosferă anti-Chateaubriand, deci anti-elitistă. Asta nu l-a împiedicat însă pe Roland Barthes, pe marele guru al structuralismului literar, să descopere cu încîntare Memoriile de dincolo de mormînt ale preromanticului. În ultimii săi ani, Barthes spunea că citește în fiecare seară cîteva pagini din Memoriile lui Chateaubriand, „una dintre cele mai frumoase cărți în proză scrise în limba franceză”, după cum conchidea același Barthes. Dovadă că o capodoperă nu poate dispărea: ea traversează perioade de uitare, dar sfîrșește prin a ieși la suprafață.

            A-l traduce pe Chateaubriand este oricum o întreprindere temerară, dar a traduce integral Memoriile de dincolo de mormînt devine o întreprindere uriașă. Marina Vazaca a dat o probă strălucită de transpunere în românește a marelui prozator francez prin antologia extrasă din Memoriile de dincolo de mormînt, apărută în 2002, ca și prin alte texte ale aceluiași autor. Volumele de față înseamnă însă, pentru cititorii români, ocazia familiarizării cu una dintre marile scrieri ale literaturii europene, comparabilă cu Faust al lui Goethe sau cu marele roman al lui Proust. Prin performanța Marinei Vazaca, prin traducerea ei într-o limbă română variată, exactă și subtilă, avem acces direct la una dintre operele formative ale literaturii europene moderne.

––-*Publicăm – cu acordul autorului – o parte din Postfața la volumele Chateaubriand. Memorii de dincolo de mormînt, traducere și ediție îngrijită de  Marina Vazaca, Editura Semne, 2021.