- Cum ați ajuns să traduceți? Traduceți dintr-o singură limbă sau mai multe?
Munca de redactor a precedat-o pe cea de traducător. Lucrez de multă vreme în edituri și la un moment dat am făcut trecerea, destul de fluidă, și la traduceri. Dacă stau să mă gîndesc bine, sunt deja peste 10 ani de atunci. Am tradus la început mai rar, inconsecvent, dar cu timpul traducerile au ajuns să ocupe un loc tot mai important în viața mea. Asta pe de o parte.
Pe de alta, îmi amintesc că, pe vremuri (în jurul lui ’90), în librăriile românești se mai găseau cărți rusești, iar eu, pasionată fiind de rusă (încă nu ajunsesem în Rusia la vremea aceea), am început să cumpăr titlurile care mi se păreau mai interesante. Între ele și o carte pentru copii de Astrid Lingredn, Roni, fetița tâlharului, care mi-a plăcut atît de mult, încît am hotărît s-o traduc pentru surorile mele mai mici (am două). Ceea ce am și făcut, pe două caiete dictando mici, fără linie la margine. Pînă azi, primul meu impuls e să numesc personajul Ronja, așa cum i-au zis rușii.
- Pentru dumneavoastră traducerea este un hobby sau o profesie? Se poate trăi numai din traduceri?
Sunt în continuare și redactor, asta mi-e slujba. Traducerile vin pe lîngă – ca o a doua slujbă, sper, pentru că le acord cam tot atîta timp. Am ajuns să cred că, în ciuda plăților încă relativ nesigure din mediul editorial, aș putea trăi, financiar vorbind, din traduceri, dar n-aș putea trăi în singurătatea și sedentarismul lor. Îmi place mult munca editorială datorită contactului direct cu cărțile (nu doar cele traduse de mine) și cu oamenii care le fac – de la autori la tipografi și la cititori. Poate mă înșel, pentru că știu traducători care nu par deloc singuratici și sedentari, deși din asta trăiesc, dar eu sunt ușor asocială și munca la editură mă ajută să nu mă pierd cu totul în universul virtual al cărților. Ca și familia, mă ancorează în realitate.
- Cîte cărți/ pagini traduceți pe an?
Traduc tot felul de titluri, unele foarte scurte (în general, pentru editura la care lucrez), altele medii, încă altele, lungi. Nu m-am gîndit niciodată cîte pagini traduc pe an. Mi-e greu să socotesc, probabil cîteva mii. Dacă reușesc să traduc 3 cărți „serioase” de cîteva sute de pagini, probabil sunt mulțumită.
- Puteți să ne spuneți, în cîteva cuvinte, cum vedeți statutul traducătorului la noi în țară ?
Există azi, din cîte îmi dau seama, un curent în toată Europa (și în SUA, posibil și în alte părți) care militează pentru sporirea vizibilității traducătorului și a recunoașterii lui financiare și morale. Vorbesc în primul rând de branșa traducerilor literare. Cred că el se manifestă și la noi, și s-au făcut unii pași semnificativi în acest sens: contractele de traducere ale multor edituri de prestigiu nu mai prevăd cesiunea drepturilor decât pe 5, 7, maxim 10 ani, numărul de semne se calculează deja în multe cazuri la pagina cu spații, unii traducători sau unele limbi (de la caz la caz) primesc tarife ceva mai mari decît media, sunt traducători care își negociază în mod responsabil contractele. Am auzit chiar de traducători care primesc un procentaj din vînzări – dacă acestea depășesc un anumit număr de exemplare. Unele edituri își scot în față traducătorii, mai ales pe cei foarte buni. Și totuși mai sunt foarte multe de făcut în privința asta la noi, începînd, desigur, în mod fundamental, cu tarifele plătite traducătorilor, care at trebui nu doar mărite, ci și diferențiate, zic eu, după dificultatea traducerii. Dar nu numai tarifele sunt problematice. Poate unele chestiuni ar trebui reglementate legal. Există încă edituri care nu-și plătesc traducătorii la timp (sau, mă rog, cu o marjă decentă de întârziere), care plătesc în continuare pagina de 2000 de semne fără spații, care preiau cesiunea drepturilor pe mai mult de 10 ani, care nu oferă traducătorului spre examinare manuscrisul redactat (motivînd, de obicei, cu lipsa de timp), care acceptă fără comentarii traducători slabi ori traduceri proaste sau care nici măcar nu invită traducătorul la lansarea cărții, de pildă. Doar puțini cititori români se uită să vadă cine a tradus cartea de care sunt interesați. Pe de altă parte, sumedenia de traduceri proaste sau cel mult mediocre, făcute adesea de traducători de ocazie sau la comandă, nu face decît să încetinească procesul de care vorbeam mai sus, cîștigul de demnitate al traducătorilor. Ar fi multe de spus aici, dar cred că, oricum, am repetat deja ce spun mulți alții. Vreau doar să adaug, în acest context, că apreciez mult activitatea colegilor din Asociația Română a Traducătorilor Literari.
- Ce probleme pune, pentru traducător, limba-sursă? Intră în contradicție cu limba maternă?
Fiecare limbă-sursă pune problemele ei, fiecărui traducător în parte, și la fiecare nivel de cunoaștere a ei. Mie engleza, de pildă, mi se pare mai îndepărtată de română, ca sintaxă, decât rusa și, cu cât am învățat-o mai bine, cu atât mi s-a părut mai importantă diferența de sintaxă față de română. La engleză sunt iar foarte problematice multitudinea de sensuri ale cuvintelor (în special ale celor vechi în limbă) și numeroșii false friends. Lucrez tot timpul cu dicționarul. Nu mai vorbesc apoi de chestiuni mai subtile precum un alt simț al subordonării propozițiilor (tradus adesea în absența sau sărăcia conjucțiilor subordonatoare sau într-o topică oarecum bizară pentru noi) ori de stilul sec sau anost care ar rezulta în română la o traducere strict fidelă (drept care uneori te simți îndemnat – și trebuie să chibzuiești bine cînd și cum o faci – să mai bagi din burtă cîte un cuvințel pe ici, pe colo).
Rusa mi se pare mai prietenoasă, mi-e și mult mai apropiată sufletește, i-am studiat structura, istoria, textele din istoria limbii literare, îmi place morfologia ei, mi-e dragă, aș zice. Am citit multă vreme lucrări de lingvistică rusă, îndeosebi de semantică, sintaxă, morfologie. Nu simt acolo aceeași „stranietate” ca în engleză, nu am sentimentul că limba mi se împotrivește, că se încăpățânează să rămână în rosturile ei atât de altfel. Dar și la rusă lucrez constant cu dicționarul. Aici mă derutează adesea cuvintele colocviale sau argotice, trebuie să le caut nu doar sensul, ci și modul cum sunt folosite, unele au origini și asociații foarte specifice. Dar în rusă mă simt mult mai acasă ca în engleză.
În plus, indiferent de limbă, provocatoare sunt întotdeauna trimiterile sau asociațiile pe care un autor le face alegînd anumite cuvinte sau expresii. Stau cu ochii în patru după ele.
- Puteți să ne indicați o traducere care v-a marcat în mod deosebit?
Nu cred că pot numi una anume. Au fost mai multe cărți care mi-au plăcut în mod deosebit, deși nu atît de multe ca să nu le pot aminti: Legenda unei sinucideri de David Vann (un autor și un om minunat, întîlnirea cu el m-a marcat la fel de mult ca și întîlnirea cu cartea), Sebastian Faulks, Cântec de păsări, Katherine Verdery și Gail Kligman, Țăranii sub asediu, Svetlana Aleksievici, Soldații de zinc.
- Există traduceri pe care nu le-ați iubit, pe care nu ați dorit să le faceți? Sînt traduceri pe care le-ați refuzat?
Nu prea am refuzat traduceri, dar există una care nu mi-a plăcut deloc: Sticletele, de Donna Tartt. Spre sfîrșit simțeam că îmi vine s-o arunc de la balcon. La un moment dat am clacat, a trebuit să iau o pauză de vreo două zile, deși eram în întârziere cu predarea. N-o mai suportam. Îngrozitor de lungă și cu pretenții. Cunosc scriitori americani categoric mai „adevărați” decât cei care iau Pulitzerul (de pildă, pe David Vann).
În general însă, le sunt recunoscătoare editorilor, mi-au oferit cărți cel puțin interesante de tradus.
- La ce lucrați acum?
O carte pentru copii, provocatoare prin jocurile de limbaj, și două cărți de istorie, extrem de interesante.
- Ce a însemnat pentru dumneavoastră vizita la Iași, la Filit?
Chiar stăteam să mă gîndesc la asta în ultima zi a FILIT-ului, pentru că, spre uluirea mea, m-am dus să-i spun cîteva cuvinte de apreciere unei scriitoare române care îmi place mult și, în fața ei, am izbucnit în plîns! De ce? m-am întrebat apoi. Sigur, emoție, etc. Și totuși. Și mi-am dat seama – știu că sună adolescentin ce spun, dar ăsta e adevărul – că m-am simțit la FILIT ca pe un alt tărîm. Am auzit și am văzut oameni vorbind despre ceea ce îmi place cel mai mult – literatura –, și literatura nu doar ca ocupație și ca tehnică de escapism, ci literatura ca mod de viață, ca ape în care se poate scălda cineva. Scriitorii și toți cei prezenți sunt și ei oameni ca toți oamenii, nu e vorba de a-i idealiza, și cu siguranță nu sunt autori tot timpul, dar festivalul reușește, dacă ești atent, concentrarea esențelor, oamenii vorbesc despre lucruri care le plac, care contează, care îi râcâie, din perspectiva lor de scriitori/traducători/critici etc., din miezul personalității lor literare. Am avut o minunată senzație de libertate – eu însămi am putut să vorbesc despre ce-mi place, despre ceea ce mă frământă în calitate de traducător. Și asta în condițiile în care n-am asistat la câte evenimente și întîlniri aș fi vrut și în care nu toate au fost, în mod firesc, de nota 10.
Pentru mine a fost o gură imensă de oxigen – departe de bună parte din preocupările pe care sînt silită să le am în viața noastră cea de toate zilele.
