Rîndurile care urmează vor fi cu precădere despre trecut — mai precis, despre oameni și întîmplări din ultimii treizeci de ani, perioada din sinologia instituțională românească despre care pot să spun cîte ceva. La finalul textului de față, voi îndrăzni să privesc o clipă și spre viitor.

O voi face cu oarece sfială, desigur, pentru că, din afară (nu mai sînt de ceva vreme membru al Secției de limbă și literatură chineză a Universității din București), o asemenea încercare riscă să fie nepotrivită; o voi face totuși, pentru că aniversările — după cum scria într-un e-mail recent doamna Tatiana Segal (căreia îi mulțumesc și pe această cale pentru invitația de a contribui la acest număr) — se cuvine într-adevăr să arunce un ochi, măcar în fugă, și spre înainte.

„Televizor”

1987, toamnă tîrzie. Călcam pentru prima oară în cabinetul de chineză de la etajul doi al clădirii din Pitar Moș — din diverse motive, școala a început pentru mine mai bine de o lună după ceilalți. Ora de curs practic, pe care o preda de la șase seara profesorul Bernard Wechsler (întotdeauna „domn’ profesor” cînd vorbeam cu el, dar mereu „Ben” între noi), dădea să înceapă. M-am așezat între Matei și Mihaela, am scos manualul portocaliu pe care-l aveam de ceva vreme, dar pe care nu mai îndrăzneam să-l deschid de cînd înțelesesem că trebuie să învăț și să scriu în chineză, nu numai să vorbesc limba, și l-am deschis la lecția de zi (parcă 23). Ben a explicat cuvintele noi, apoi a început să le citească, cerîndu-le studenților să le repete. Noii mei colegi s-au pus să zumzăie conștiincios, supravegheați și corectați din cînd în cînd de Ben. Mă uitam la el, mă uitam și la colegi și mă uitam și în carte, dar nu pricepeam nimic. Răsfoisem manualul, știam că există o transcripție numită pinyin potrivit căreia b se pronunță p și d se pronunță t și mai știam și că există niște ciudățenii numite tonuri, dar nu eram pregătit pentru ce se întîmpla atunci în fața mea. Ben și-a dat probabil seama și m-a invitat să mă alătur corului, ceea ce am și făcut, încredințat că n-are să-mi audă tocmai mie vocea în rîndul celor opt, cîți eram cu toții.

Nu știam, firește, ce urmează. Fiecare student a fost pus să pronunțe cuvintele noi pe rînd, ghidat și corectat de profesor. Pe mine m-a sărit. A urmat explicarea textului, apoi lectura lui în cor și lectura individuală. Din nou m-a sărit. Cursul s-a încheiat cu Ben verificînd cît de bine reținuserăm cuvintele noi. Cînd a terminat cu ceilalți, m-a întrebat și pe mine: „Televizor”? Și am răspuns, amețind de bună seamă tonurile și maltratînd pronunția: dianshi. Cred că a fost primul cuvînt pe care l-am rostit în public în chineză.

Cîteva zile mai tîrziu, m-am întîlnit cu o prietenă care m-a întrebat cum e la chineză. I-am zis că am început orele și i-am zis și că e greu, pentru că ceilalți au ajuns deja la… „televizor”. Prietena mea n-a avut cum să vadă ghilimelele.

Ben Wechsler

Au trecut mulți ani de atunci, și poate că lucrurile s-au petrecut altfel decît îmi amintesc eu în acea primă zi. Sigur e însă că, la sfîrșitul orei, Ben nu s-a dus acasă și nu m-a lăsat nici pe mine să plec. Am stat împreună încă multă vreme, Ben trecînd cu mine prin tabelul cu pinyin, chinuindu-se să-mi corecteze tonurile și apoi sintetizînd chestiunile de gramatică și explicîndu-mi cuvintele nu chiar pînă la lecția de zi, dar aproape. Nu mult după aceea, l-a rugat pe profesorul chinez, Ren laoshi, să stea numai cu mine un număr de ore ca să-mi corectez cît de cît pronunția și să mă ajute să-mi prind colegii din urmă.

În anul școlar care începea atît de aparte, l-am avut pe Ben profesor la alte cîteva materii. Ne-a predat un curs introductiv de lingvistică chineză; ne-a ținut ore de civilizație; alături de ceilalți profesori, a folosit timpul din perioada obligatorie de practică pedagogică recapitulînd cu noi toată materia înainte de examenele finale; și, mai ales, ne-a învățat puțină chineză clasică.

Nu mai știu exact ce anume vor fi fost pe hîrtie orele acelea de chineză clasică; poate chiar figurau oficial în programă, ca ore obligatorii sau facultative, sau poate Ben deturnase vreun seminar sau altul, la cererea noastră. Sînt sigur însă că i-am cerut imperativ să ne învețe chineză clasică, și asta dintr-un singur motiv — pentru că ne făcuse pe toți să ne îndrăgostim iremediabil de Confucius. N-aș putea să spun exact cînd s-a întîmplat asta — va fi fost, de bună seamă, într-una din zilele reci de toamnă tîrzie sau iarnă timpurie, cînd gazul nu mai avea presiune în centrul orașului, iar temperatura din cabinet era atît de scăzută că scriam caracterele cu mănuși în mîini. Analectele lui Confucius despre care ne vorbea Ben creau o lume atît de diferită de ce se petrecea în jurul nostru, atît de captivantă prin jocul constant între individ și ceilalți pe care îl punea în scenă, și atît de incitantă prin abilitatea ei de a face chestiuni de etică să devină fundamentale pînă și pentru niște minți foarte tinere, încît, după primele pasaje pe care profesorul le-a scris pe tablă și ni le-a explicat, toți am vrut mai mult. Și iarăși mai mult. Și așa, săptămîni întregi, am parcurs cu Ben, în original, multe dintre spusele Maestrului și ale discipolilor săi.

Nu era vorba numai de limbă, desigur. Ben continua să ne farmece, disecînd fiecare pasaj, ducîndu-l într-o direcție sau alta, îmbogățindu-l și păstrînd textul mereu surprinzător. La un moment dat, a organizat și o mică sesiune de comunicări, și țin minte că Maria a oferit o prezentare care a strîns în ea tot entuziasmul nostru. După ce a încheiat, Ben s-a ridicat și a făcut adăugiri și rectificări și iarăși s-a făcut una din acele seri în care nu ne mai venea să plecăm din școală.

Nu că a pleca din școală însemna întotdeauna și a pleca spre casă. Matei și cu mine, mai ales, ne făcuserăm obiceiul să-l însoțim pe Ben o bună bucată de drum — de mai multe ori, chiar pînă în zona Obor, unde locuia. Îl pisălogeam cu întrebări nenumărate, unele legate de cursuri, altele de China acelor vremuri, dar nu se supăra niciodată. Cred că îi plăceau aceste mici aventuri peripatetice tot atît de mult ca nouă. Ajungeam frecvent să discutăm și despre regim, și Ben nu se sfia să spună exact ce crede. Îl iubeam și mai mult pentru asta.

S-a întîmplat, o singură dată, ca Ben să ne pisălogească el pe noi. Spre jumătatea anului, ne-a spus că dacă vrem să învățăm bine limba, trebuie cu orice preț să călătorim în China. Costa enorm, nu era deloc sigur că o să primim pașapoartele, transportul nu putea fi complet rezolvat, iar singurul loc în care puteam fi siguri de cazare era Beijing. Problemele păreau nenumărate și absolut insurmontabile. Nu eram decît parțial convins, părinții mei, deloc. Ben a vorbit cu ei — o dată și încă o dată și încă o dată. Ultima oară, le-a arătat pe o hartă uriașă a Chinei unde urma să mergem și i-a asigurat de tot sprijinul lui și al prietenilor lui chinezi. Bineînțeles că i-a fermecat și pe ei, iar eu am avut parte în vara aceea de o aventură extraordinară. Nici nu mai trebuie adăugat că am avut parte, într-adevăr, de tot sprijinul lui și al prietenilor lui.

La întoarcere, Ben nu mai era în țară. O vreme, am crezut că urmează să se întoarcă, dar spre sfîrșitul anului am aflat că și familia lui se pregătea să părăsească România. Nu l-am mai văzut deci din vara lui ’88, și cred că am avea cîte ceva de povestit. Printre altele, i-aș înapoia și un xerox după o traducere din Cartea schimbărilor — era incredibil de generos cu cărțile, pe vremea cînd acestea erau imposibil de găsit — și i-aș spune că decembrie ‘89 m-a prins cu ochiul pe Analecte (pe care le citeam pentru prima oară cu dicționarul de clasică în mînă și cu traducerea lui Waley alături, ca să mă lămurească cînd nu pricepeam — adică mai tot timpul) și cu urechea la „Europa liberă”. Adică nu foarte diferit de cum stăteau lucrurile pe vremea cînd îl însoțeam alături de Matei pe străzile friguroase și de-abia luminate ale orașului.

Studențești

Secția de chineză are astăzi zeci de studenți, an de an. Noi eram cu totul opt — cu cei de la specialitatea B interacționam, cu cîteva excepții, relativ puțin — și ne cunoșteam foarte bine unii pe alții. La fel de bine ne cunoșteam și profesorii, iar pauzele, de pildă, cînd fumul de țigară din dreptul cabinetului chiar putea fi tăiat cu cuțitul, iar conversațiile dintre noi și ei nu se mai opreau, sînt greu de uitat. Tatăl meu își amintește adesea amuzat, dar și cu multă nostalgie, de „Facultatea de holistică” pe care cei din generația lui o frecventau sîrguincios în pauze sau cînd chiuleau de la ore; spațiul din fața cabinetului de chineză e prea mic pentru a putea fi comparat cu holul Universității unde bustul lui Eminescu asista la șarjele verbale ale studenților din anii ‘60 și sigur nu era un loc bun ca să tragi chiulul. Era totuși extrem de animat în pauze (și, deseori, minute bune după ce ora trebuia să înceapă), iar „mica holistică” a generației mele își are și ea părțile ei memorabile. A revizita măcar o parte dintre ele cu acest prilej e teribil de tentant, dar n-aș vrea totuși ca rîndurile de față să se abată prea mult de la principalul lor scop — acela de a sărbători sinologia instituțională românească din acei ani și de mai tîrziu.

Reînnodînd firul poveștii, aș spune că și atunci, și acum, părea și pare extraordinar că secția a continuat să funcționeze la cel mai înalt nivel după ce profesorul Paul Mariș a plecat și el din țară, la cîteva luni după Ben Wechsler. Profesoarele Ileana Hogea și Florentina Vișan au preluat cursurile celor doi și cîțiva ani au făcut singure lucrurile să meargă mai departe. Nu le-am întrebat niciodată cît de greu le-a fost, era mai mult decît limpede. Ca student, cred că cea mai mare datorie de recunoștință pe care o am față de ele este că m-au ajutat să trec cu bine momentul de cumpănă al anului III — atunci cînd îți spui că ai învățat de-ajuns și că vrei să vezi rezultatele (competență lingvistică sporită, o înțelegere dinăuntru a lucrurilor), iar acestea se lasă așteptate. Îți vine atunci — sau cel puțin mie (și cred că multora dintre noi) mi-a venit — să faci orice altceva în afară de chineză. Profesoarele mele nu m-au lăsat, nici o clipă.

Mai mult, toată această neliniște a devenit cumva și fertilă, iar profesorii noștri m-au și ne-au încurajat tot timpul să fim activi dincolo de sfera imediată a limbii și culturii chineze. Participam mereu la cercul Catedrei — cînd aveau timp să organizeze totul?; cum se asigurau că n-o să batem rău cîmpii cu puținul pe care construiam? — , iar o parte dintre noi aveam cîte ceva de spus și la cercul de literatură comparată sau de franceză. Scriam tot timpul cîte ceva, și cîteva luni din an erau mereu pline de comunicări, care de care mai savante. Unele încercau timide comparații, altele nu aveau nimic de-a face cu China: profesorii noștri știau însă mai bine decît noi că orice lucrare făcută e bine făcută. Și mai știau și cît e de important să se vadă acolo, sub numele tău, formula magică: „secția chineză-engleză”.

Asta, înțelegeam oarecum atunci și am înțeles mai bine mai tîrziu, pentru că, în modul cel mai logic cu putință, chineza era socotită printre „limbile mici” — și era important ca Secția să fie vie, să fie vizibilă, să își articuleze prezența în viața universitară, atît prin profesorii, cît și prin studenții ei. Încă o dată, o limbă vorbită de un miliard de oameni, cu o cultură multi-milenară, era oferită ca specializare principală unui număr de opt studenți călăuziți de două profesoare (alături de lectorul chinez), iar acest lucru se petrecea o dată la patru ani. Așa stăteau lucrurile în 1989.

Ca să nu închei totuși secțiunea pe un ton prea serios, aș aminti că „a fi de la chineză” putea din cînd în cînd să-ți ofere tot felul de avantaje — asta cînd nu atrăgea critici absolut delirante, ca atunci cînd un profesor de folclor s-a enervat, n-aș putea spune prea bine de ce, ascultîndu-mi comunicarea despre Victor Ségalen și China și i-a făcut cu ou și cu oțet pe cei ce se țin de asemenea prostioare comparatiste (și pe cei de la Orientale în primul rînd). Revenind însă la avantajele la care mă refeream, trebuie să spun că unul dintre acestea consta în posibilitatea invocării „tradiției” ca argument absolut, uneori cu foloase remarcabile.

Iată și un exemplu. În iunie 1989, Facultatea a organizat o manifestare care comemora centenarul morții lui Eminescu, iar cîte un student de la fiecare secție a fost selectat să recite cîte o strofă dintr-un poem eminescian. Pentru a asigura patosul necesar, un profesor, al cărui nume chiar l-am uitat, a fost delegat să se asigure că studenții recită cu gravitatea potrivită evenimentului. Pentru mine, ca reprezentant al chinezei, lucrurile au fost simple: atît în fața profesorului în cauză cît și la întrunirea propriu-zisă, am recitat prima strofă din „Luceafărul” exact cum mi-a venit, explicîndu-i antrenorului nostru de recitat că „așa se face în China”. N-a putut să mă contrazică, așa încît și-a îndreptat atenția către studentul de la italiană, pe care nu l-a lăsat pînă n-a mimat cum cutremură barca „lacul codrilor albastru”. Problema a fost că cel de la italiană, oricît s-a chinuit, tot n-a reușit să cutremure barca în cauză, gestul lui stîrnind mai degrabă în mintea sobrei audiențe destul de limpezi asociații cu verbul „a șterpeli”. A fost unul din nu puținele cazuri cînd a fost bine să fiu „de la chineză”.

Profesorale

Ca să reiau un gînd de mai sus, chineza a rămas o „secție mică” — alături de celelalte secții ale Catedrei de Orientale — mulți ani și după ce n-am mai fost student. Profesori erau acum patru (celor două doamne alăturîndu-li-se mai întîi Luminița Bălan, apoi eu), chineza începuse să se studieze ca specialitate An de an, numărul studenților sporea ușor și el. Evoluții similare, dar mult mai accelerate,cunoșteau însă și celelalte departamente, engleza — care școlariza douăzeci de studenți în vremea în care la chineză erau opt — avînd, de pildă, bine peste o sută de studenți la jumătatea anilor ‘90, cînd chineza, dacă nu mă înșeală memoria, de-abia se apropia încet de cinsprezece.

Erau însă, pe de altă parte, și anii în care planul de învățămînt și normele nu își atinseseră potențialul maxim ca instrumente ale torturii anuale aplicate profesorilor. Era loc de experimente, iar lucrurile puteau fi încă adaptate nevoilor și intereselor fiecăruia. Era vremea „opționalului A” și a „opționalului B”, care făceau mai ușoară dispariția, încă neîngrijorătoare, a unui seminar sau a altuia. Cu cîțiva ani ani înainte, fusese loc chiar pentru ore de chineză clasică; acum se găsea cîte o gazdă în hîrțogăria universitară și pentru o „Introducere în budism”, o „Istorie a filmului chinez” și chiar pentru un întreg curs dedicat subiectului principal al lucrării mele de doctorat — Wenxin diaolong. Posibilitatea de a oferi, ca tînăr profesor, asemenea cursuri a fost extraordinară pentru mine.

Această libertate a devenit în cîțiva ani extrem de prețioasă. Multe dintre reformele universitare nu-și dovedeau eficiența — mobilitatea orizontală și verticală pe care o promitea noul sistem al creditelor, de pildă, se dovedea, cel puțin în acei primi ani, perfect iluzorie. Cursurile începeau să fie suprimate, la nu multă vreme după ce seminariile se răriseră și apoi dispăruseră aproape complet. Salariile rămîneau dezolant de mici — iar plăcuta sporovăială cu colegii în timp ce stăteam la coadă ca domnul Petrică să ne dea bruma de bani fusese și ea înlocuită de eficiența cardurilor bancare. Totul părea să devină mai sintetic, mai concis, mai industrial. La orizont se anunța schimbarea radicală reprezentată de modularea educației superioare și reducerea primului ciclu al acesteia la trei ani.

Și totuși, nu toate lucrurile au mers spre rău la începutul anilor 2000. Chiar și mutilate — nu atît în raport cu trecutul, cît cu cerințele subiectului (reducerea cursului de civilizație chineză de la patru semestre la două mi se pare și azi incredibilă) — , cursurile au putut fi în continuare armonizate cu propriile interese. „Literatura modernă” a devenit de pildă, în cazul meu, „Literatură modernă și contemporană”, cu un puternic accent pe scriitorii anilor ’80 care mă atrăgeau; o parte dintre orele de curs practic ale anului IV au fost deturnate spre a-i citi, măcar parțial, pe autori în original. Mai tîrziu, pe atunci nou înființatul masterat de studii culturale sino-japoneze ne-a oferit tuturor un alt prilej de a ne angaja în noi direcții de cercetare.

Cred că toate aceste ajustări și adaptări au fost posibile în primul rînd pentru felul în care am reușit să lucrăm în echipă, atît în anii mai buni cît și, mai ales, în cei mai puțini buni ai vremurilor de reformă. Ei reduceau orele de curs practic, noi ne reorganizam și încercam noi formule; ei tăiau orele de civilizație și filozofie, noi puneam la cale seminarii și mini-conferințe despre gîndirea chineză; ei continuau să nu ofere fonduri pentru hîrtie, toner sau imprimantă și să ne oblige să umflăm normele de la semestru la semestru, noi găseam și energie, și timp, și bani pentru o revistă de studii chineze. Se va fi clătinat atunci Secția? Nu cred — iar dacă a făcut-o, sigur nu a căzut.

Florentina Vișan

Multe-multe dintre lucrurile bune de mai sus o au în spate pe doamna Vișan. Cele de povestit nu sînt puține — iar amintirile strînse din studenție și pînă mai an sînt nenumărate. Amuzant e că una dintre primele o privește de fapt doar indirect; cînd de-abia devenisem student și o cunoșteam prea puțin, cineva mi-a spus despre ea: „Gîndește mult mai repede decît poate să vorbească.” Iar doamna Vișan vorbește repede.

Îmi amintesc unul din seminariile ei, care trebuia să fie unul de civilizație, cred. Matei o pisase în legătură cu unul dintre Poeme — le solicitam mai mereu cîte ceva profesorilor noștri și ei intrau, absolut toți și de fiecare dată, în jocul nostru — , iar ea a dedicat cele două ore lecturii amănunțite a textului și mai ales direcțiilor în care acesta putea fi dus. A fost amețitor.

Era perioada în care tocmai publicase Treptele de jad, la nu multă vreme după ce apăruse în traducere românească și Vid și plin, cartea lui François Cheng. În „Introducerea” de la Trepte, Cheng este citat pentru modelul pe mai multe nivele pe care îl propune cu privire la lectura textului poetic chinez. Firește că numele sinologului francez apărut în discuție, poate în clasă sau poate printre rotocoalele de fum care învăluiau holul din fața cabinetului în pauze. La scurtă vreme, doamna Vișan ne-a împrumutat L’écriture poétique chinoise a aceluiași Cheng și a găsit cîte un rest de seminar să citească cu noi un shi sau altul sau să ne poarte pe drumuri daoiste pornind de la cîte un pasaj din Vid și plin. Mai bine de un deceniu mai tîrziu, doamna Vișan semna traducerea unei monumentale Istorii a gîndirii chineze, opera fiicei lui François Cheng —ea însăși un renumit sinolog —, Anne.

Traducerea aceasta a fost ea însăși precedată de cîteva, în primul rînd de cea a Analectelor. Ar fi, cred, de-a dreptul necuviincios dacă m-aș apuca acum să spun cît de mult a însemnat apariția acestei traduceri; toți sinologii și toți cei interesați de cultura chineză știu acest lucru foarte bine. Aș face însă două observații, una mai scurtă și una mai lungă. Aș remarca, în primul rînd, că mă bucur la modul cel mai serios că textul a apărut în ediție cartonată: exemplarul meu s-ar fi tocit altminteri demult, și nu exagerez deloc cînd spun asta. L-am citit și citat frecvent și am și scanat pagini întregi pentru lucrul cu studenții.

Cealaltă observație privește un schimb de emailuri pe care l-am avut acum aproape zece ani cu un domn care, recomandat de un prieten comun, mă ruga să arunc un ochi peste o traducere a unui text general despre confucianism. În afară de cîteva observații minore, i-am sugerat să apeleze la traducerea doamnei Vișan din Analecte în loc să retraducă dintr-o terță limbă și, eventual, să își roage redactorul să îl ajute în acest sens. Acesta a refuzat categoric, ceea ce pe domnul în cauză l-a pus într-o poziție incomodă, iar pe mine m-a mîhnit mult. Într-un ultim mesaj — tocmai l-am recitit, încă se găsește în Inbox — afirmam un lucru pe care îl cred și astăzi cu toată tăria: traducerile din chineză în română sînt puține și trebuie tratate cu toată prețuirea care li se cuvine. Iar cea pe care ar trebui să o primească traducerea Analectelor — sau cea din Liezi, realizată de doamna Vișan alături de Irina Ivașcu, sau Xunzi, tradus de Luminița Bălan, sau Zhuangzi, co-tradus de Luminița alături de Tatiana Segal, sau… — e de nemăsurat.

Cu regretul de a nu rememora aici nenumărate conversații fermecătoare și multiple aventuri intelectuale comune, mă voi mai referi doar la două lucruri. În primul rînd, îmi amintesc cu multă recunoștință extraordinara generozitate intelectuală a Florentinei Vișan: îmi aduc aminte că, la scurtă vreme după ce începusem să mă ocup de Wenxin diaolong ca subiect al lucrării mele de doctorat, m-am trezit într-o bună zi cu ea punîndu-mi pe catedră cîteva volume în chineză și multe-multe bucățele de hîrtie pe care se găseau înghesuite nume, referințe, chiar și cîteva notițe cu idei bine articulate sau conexiuni care de-abia se schițau. Nu-i cerusem nimic din toate astea și, acasă, parcurgînd totul cu atenție, am rămas fără glas multă vreme. Aș putea să dau multe alte exemple în același sens.

De asemenea, aș vrea să subliniez felul în care doamna Vișan a știut ani de zile să coaguleze lucrurile și să le imprime o direcție, și în Secție, și în Catedră (al cărei șef a și fost multă vreme). Faptul că timpurile dificile nu au lăsat urme mai apăsate, că studenții au continuat să învețe suficientă limbă și cultură chineză chiar după dispariția masivă a cursurilor din programă, și că Secția nu a devenit o simplă școală de limbă, ci a rămas instituția esențială a sinologiei românești — înțeleasă ca disciplină occidentală care se ocupă de studiul lumii chineze — are mult de-a face cu Florentina Vișan.

Disconfort

Disconfortul din titlu nu e legat cîtuși de puțin, mă grăbesc să spun, de sinologia românească. El privește mai degrabă faptul că, scriind aceste rînduri, mă văd obligat să las deoparte evenimente, contexte și mai ales persoane. Nu am apucat să spun, iată, mai nimic despre ceilalți doi profesori ai mei — domnul Mariș și doamna Hogea — și nici despre Ren laoshi. De la fiecare am învățat mult, și tolba cu amintiri, care mai de care, e plină de lucruri minunate. Nu am menționat-o decît în treacăt pe Luminița Bălan, de care mă leagă o prietenie veche parcă de cînd lumea: nu cred că cineva poate avea un coleg mai bun de catedră şi un profesor mai implicat decît Luminița. În fine, pe Mugur Zlotea și pe Paula Pascaru, cei mai tineri profesori din cadrul Secției, nu i-am pomenit chiar deloc: știu însă bine, chiar de la distanță, că felul în care își lasă amprenta asupra vieții academice este absolut remarcabil.

Cel mai mare disconfort mi-l produce însă faptul că nu pot să vorbesc pe îndelete despre generațiile de studenți pe care le-a format Secția de chineză. A fost o vreme cînd studenții erau atît de puțini, încît ajungeai să-i cunoști — și ei să te cunoască — mai mult decît bine. Și Mugur, și Paula, cărora le-am fost profesor, cred că ar fi de acord cu afirmația asta. Mai tîrziu, cînd numărul studenților a crescut, iar multe cursuri și seminarii, la fel ca și lucrările de licență de zeci de pagini (adesea un bun prilej de colaborare) au dispărut, comunicarea a devenit mai dificilă. Studenții au rămas însă ceea ce au fost întotdeauna — partea esențială a instituției universitare. Ei și entuziasmul lor au făcut posibile nenumărate lucruri și pentru sinologia instituțională românească.

Pentru că am adus vorba de studenți, și din nou cu gîndul de a nu încheia secțiunea pe un ton prea serios, aș mai spune doar că, deși nu știu exact unde se desfășoară astăzi „holistica” celor de la chineză, o parte dintre ore (mă asigură Mugur) continuă să se țină în micul cabinet de la etajul doi al clădirii din Pitar Moș. Asta îmi amintește că istoria acestui loc încă așteaptă să fie scrisă și că, de bună seamă, ar fi multe de spus. Aș putea contribui și eu cu o povestioară despre un tînăr profesor care, așezat într-o zi pe un scaun în mijlocul studenților, după cum îi era obiceiul, atîta s-a bălăngănit, că a căzut la pămînt, evident tocmai pe cînd dădea o doctă explicație la o oră de civilizație; ar mai fi și alte episoade care și-ar găsi bine locul într-o asemenea istorie, dar cred totuși că e preferabil să las viitorimea să aprofundeze asemenea aspecte.

Doar cîteva vorbe despre viitor

În 2006, împreună cu Florentina Vișan și Luminița Bălan, am co-editat un volum de Studii de sinologie. Textul care încheie Studiile se intitulează „Cincizeci de ani de sinologie instituționala în România”, iar în el doamna Vișan trece în revistă cele întîmplate în activitatea secției între 1956 și anul jubiliar. Sînt douăsprezece pagini dense, pe care le-am recitit recent cu gîndul mai ales la ce s-a întîmplat din 2006 încoace. Fără să am nici pe departe datele complete, îmi vin în minte numeroasele traduceri, susținuta prezență publică a membrilor Secției, interesul masiv pentru limba și cultura chineză în rîndul tinerilor, publicațiile academice, prezența internațională… Mi se pare, fără niciun fel de exagerare, că sinologia românească a izbutit extraordinar de multe lucruri în ultimii zece ani — și mai ales că ritmicitatea acestor reușite s-a accentuat. Nu cred că greșesc cînd spun că ceva legat de sinologie pare că se întîmplă mai tot timpul în viața intelectuală de la noi, iar asta semnalează bine cît de vie și de dinamică este această știință în țara noastră. În fond, la șaizeci de ani, sinologia românească chiar este foarte, foarte tînără.

Dacă e să-i fac o urare aniversară, cred că i-aș dori în primul rînd să se diversifice și mai mult decît a făcut-o deja. Spre deosebire de acum zece ani, chineza nu mai e demult, pentru nimeni, o „secție mică”; mai mult, limba și cultura chineză se studiază acum în alte cîteva centre universitare din țară, unde generații de studenți sînt formate de alți profesori decît cei ai Secției de chineză din cadrul Universității din București; nenumărate drumuri noi și interesante îmi pare că se pot deschide în acest nou context. Mi-aș dori mult ca o parte dintre ele să fi început deja să fie parcurse pînă la cea de-a șaptezecea aniversare.

La sfîrșit, pornind de la o remarcă a doamnei Vișan din articolul pomenit mai sus cu privire la specificul cercetării sinologice românești ca îmbinare între metode de cercetare occidentale și viziuni proprii spațiului chinez, încă o urare: fie ca acest specific să fie cunoscut mai bine! Sînt convins că, din continuarea internaționalizării, din sporirea contactelor, din lărgirea accesului la discursurile contemporane ale sinologiei, școala românească nu poate avea decît de cîștigat. Iar cu cît își va face mai apăsat auzită vocea, spunînd (despre) China în felurile care îi sînt proprii, nu va face decît să se întărească.