Florentina Vișan la șaptezeci de ani

|ianuarie 31, 2018|Nr. 27, Omagiu „Florentina Vișan“, Revista de Traduceri Literare

Cu puțin timp în urmă, profesoara Florentina Vișan a împlinit șaptezeci de ani. Împreună cu mulți alții, am avut plăcerea să contribui la Festschrift-ul editat de Luminița Bălan și Mugur Zlotea și apărut în urmă cu cîteva zile la Editura Universității din București.

Dinu Luca

Dinu Luca

Rîndurile de față se doresc un altfel de omagiu pentru doamna Florentina Vișan, bazat pe aducere-aminte și, atît cît îmi stă în putință, pe citare de text. Călăuză în acest raport subiectiv și cu totul parțial despre drumul către în-măiestrire al Florentinei Vișan îmi este unul dintre cele mai cunoscute pasaje (2.4) din Analectele lui Confucius. Titlurile secțiunilor de mai jos îl reproduc pas cu pas, în traducerea, cum altfel?, a Florentinei Vișan.

„La 15 ani m-am așternut cu toată voința pe învățat.”

Nu aveam, desigur, cum s-o cunosc pe doamna Vișan pe cînd avea cincisprezece ani. Am vorbit însă de mai multe ori despre perioada de mai tîrziu, mai precis despre anii ei de studenție, despre profesori și colegi, ca și despre atmosfera și contextul în care se studia limba chineză în România în timpul Revoluției culturale. Am vorbit despre ce însemna să fii student la chineză pe atunci, despre manuale și despre conținutul lor, despre cum anume se învăța cu infinit mai puține resurse decît avea generația mea (dicționare, manuale, cursuri tipărite) și despre cîte și mai cîte. În mod sigur, fără ca cineva să se aștearnă cu „toată voința” pe învățat – să-și pună în mișcare, după cum comentează undeva sinologul Steven van Zoeren, întreaga inimă către un scop pe care nu-l cunoaște încă –, depășirea unor dificultăți atît de numeroase și variate ar fi fost cu neputință.

Nu cred că doamna Vișan s-a oprit sau se va opri vreodată din învățat.

„La 30, crezul meu era deja întemeiat.”

Sanshi er li sună formula de mai sus în chineză, cu li „a sta în poziție fermă”, după cum notează Florentina Vișan, sugerînd că te afli pe propriile-ți picioare, că ești gata să-ncepi propriul parcurs, că ești pregătit să pornești pe propriul drum. La început, de bună seamă, nu departe de umbra maestrului: trei dintre textele din anii ‘80 semnate de doamna Vișan se leagă de activitatea de traducător a profesoarei ei, Toni Radian (pe care, de altfel, a și omagiat-o recent în Revista de traduceri literare). Unul dintre aceste studii este o introducere la Ciudatele povestiri ale lui Liaozhai, pe care-mi amintesc că am descoperit-o în anii studenției, cu marea bucurie că se poate: că se poate să ți-l faci pe celălalt aproape, că se poate, parafrazînd titlul unui articol scris de Zhang Longxi (un cunoscut sinolog și comparatist), ca „teoriile occidentale și realitățile (literare) chineze” să se întîlnească în chip fericit, și, în fine, că se poate – și trebuie – să înrădăcinezi cercetarea sinologică în propriile viziuni culturale. Gîndindu-mă mai bine, cred că toată activitatea științifică a doamnei Vișan s-a construit în jurul acestor principii, iar mulți dintre cei care i-am fost studenți au urmat-o asumat și fără abatere în aceste direcții.

În aceiași ani ai întemeierii, Florentina Vișan a publicat mai multe texte despre poezie și despre teatru, precum și despre scriere și despre limbă. N-am citit toate aceste articole, dar țin minte că am petrecut un număr bun de după-amieze, în anul I sau II de facultate, într-una din sălile de lectură de la Litere, descoperind o parte dintre ele, la fel ca și multe alte contribuții ale profesorilor noștri de la engleză, franceză, română, literatură comparată… „Chinezăriile” își găseau bine locul alături de celelalte texte de calitate ale cercetării lingvistice, semiotice sau comparatiste românești. Mai tîrziu, am însoțit-o de cîteva ori pe doamna Vișan la diverse seminarii sau comunicări pe teme generale de semiotică și teorie literară, iar firescul cu care lucrurile se legau cu chineza cînd își exprima opiniile, fie în public, fie discutînd cu mine pe drumul de întoarcere, mă încînta la fel de tare cum o făcea felul în care își răspundeau textele profesorilor în publicațiile pe care le descopeream în sala de la Litere.

Feeding the void, 200x125, acrylic and mastic on styrodur, 2015 © Rastislav Podhorský

Feeding the void, 200×125, acrylic and mastic on styrodur, 2015 © Rastislav Podhorský

Tot de atunci datează primele manuale universitare ale Florentinei Vișan. Mi-au folosit ca suport de studiu și au pus ordine în vălmășagul de cunoștințe care se năpusteau peste mințile noastre în fiecare zi. Prin anul II, mai săream din orele care începeau dimineața la 8 – nu de lene sau din plăcerea chiulului (cel puțin așa îmi amintesc!) și în niciun caz din antipatie față de vreun profesor, ci din simplă oboseală. Doamna Vișan ținea cursul teoretic de limbă – LCC sau „Limba chineză contemporană” – dimineața, parcă miercurea, și mi s-a întîmplat să lipsesc și de la el de cîteva ori. Ținea minte precis și mă certa apoi la seminar, lucru pe care niciun alt profesor nu-l făcea. Apoi îmi și demonstra de ce a lipsi de la LCC nu era la fel cu a lipsi de la cursurile mari – tot ce se găsea explicat în manual era însoțit în clasă de nenumărate alte exemple, nuanțe, completări, diferențe, toate greu de sesizat pe deplin prin simpla copiere a informației din caietele colegilor mai conștiincioși.

La aproape patruzeci de ani, cînd am cunoscut-o eu, Florentina Vișan nu doar stătea pe propriile picioare – mergea foarte, foarte repede și foarte, foarte sigur.

„La 40, de îndoieli m-am lepădat”

comentează Florentina Vișan în traducerea Analectelor, din care citez: „În original, bu huo („nu aveam îndoieli”), cu sensul de „știam legea”, „cunoșteam funcționarea Modelului.” Traducerea aceasta, la care am să revin, a apărut în 1995 la Humanitas și semnalează perfect felul în care doamna Vișan interiorizase „Modelul” culturii chineze – sau „Codul” ori „noima” acesteia, cum îi place să spună – în acest deceniu al devenirii în care, conform lui Confucius, nu mai e loc pentru eventualele poticneli ale începuturilor. Înainte de a discuta această echivalare mai pe larg, am să mă opresc la cea de dinaintea ei, intitulată Trepte de jad și apărută la Univers, în 1990. Am să fac direct referință la doar două poeme, neglijînd multe lucruri: de pildă, importanța „Introducerii” care precedă Treptele și se constituie într-un studiu elegant al felurilor în care poezia chineză clasică ne poate vorbi pe nenumărate voci și în nenumărate moduri; de asemenea, bogăția însăși a colecției de poeme, în care multiple voci individuale își păstrează specificitățile și direcțiile proprii; în fine, însemnătatea de a avea în limba română, pentru prima oară, o antologie atît de extinsă de texte clasice traduse direct din chineză – o realizare cu care niciun sinolog nu se poate de altfel lăuda nici înainte, nici de atunci încoace.

Primul poem la care am să zăbovesc – sau pe care, mai degrabă, doar am să-l reproduc aici – este unul dintre cele mai faimoase din literatura chineză („Ocol cu cerbi”). Scrie Wang Wei, în traducerea doamnei Vișan:

Munte pustiu. Nu se zărește nimeni.
Părelnic murmur undeva se-aude.
Lumina-ntoarsă în adînc pătrunde.
Pe mușchiul verde raza joacă-n unde.

Cinci semne într-un vers, douăzeci cu totul în catren: cum să păstrezi o spunere atît de economicoasă, redîndu-i în același timp infinita bogăție, în fața exuberanței gramaticale a românei? Cum să-i îngădui tăcerile și nespunerile, supunînd cititorul la același proces intensiv de integrare creatoare prin lectură la care îl forțează tradiția chineză? Cum să-i translezi sonoritățile în tipare suficient de familiare cît să-l apropie de sensibilitatea propriei culturi, dar și suficient de îndepărtate cît să nu-l banalizeze? Un răspuns, dar nu o rețetă – în buna tradiție a celebrilor meșteșugari daoiști ai lui Zhuangzi – vine observînd (citind, re-citind, împreună-citind, contra-citind) echivalări precum cea de mai sus.

Sau precum cea de mai jos:

Soarele alb pe după munți se pierde.
Huanghe coboară să se verse-n mare.
Mai urcă înc-o treaptă foișorul,
De vrei ca mii de li într-o privire
Să poți cuprinde – largă depărtare.

Nu pentru măiestria traducerii reproduc acum textul – aceasta nu are nevoie să fie subliniată din nou –, și nici pentru că-mi amintesc seminarul în care l-am citit prima oară; o fac, mai degrabă, pentru maniera în care-mi pare că suprinde un fel de a fi pe care-l asociez cel mai mult în minte cu Florentina Vișan. Această dorință de a cuprinde intelectual încă un orizont și încă unul, această lăcomie a cunoașterii (în sensul cel mai bun cu putință) sau această pasiune a deschiderii neîngrădite în numele cărora urcușul, adesea îngrozitor de dificil și solicitant, al încă unei trepte se cuvine făcut cu stăruință neabătută – cred că o caracterizează mai mult decît orice.

În fine, Analectele. Am scris nu demult, tot aici, despre cît de important mi se pare că este să vedem corect rolul unor asemenea traduceri în cultura română – să le respectăm, să ni le aducem aproape, chiar să le iubim. Acum, am să mă opresc asupra unui alt aspect, cel legat de dificultatea de a echivala în română termenii fundamentali ai unei gîndiri – în acest caz, cea confucianistă – pentru care confirmarea propriei tradiții nu e cu putință (sau este posibilă numai limitat). De pildă, ce facem cu junzi, personajul ideal către care se îndreaptă învățăturile lui Confucius, „gentleman”-ul traducerilor englezești și „l’honnête homme” al celor franțuzești? Dar cu ren, dar cu yi, dar cu zhong și cu toate celelalte cuvinte fără a căror înțelegere de dinăuntru Confucius ne rămîne departe?

Florentina Vișan a răspuns tuturor acestor întrebări. Junzi, de pildă, a devenit „omul ales”, o formulare elegantă și complet liberă de bagaj cultural suplimentar. Mai multe exemple pot fi citate în acest sens, unul dintre cele care mi-a rămas pregnant în minte fiind echivalarea lui li prin „noimă”: sonoritatea termenului în combinații precum „noima cerului” sau „noima lucrurilor” este remarcabilă, centralitatea conceptului în diverse formule filozofice ale tradiției chineze (daoiste, budiste, neoconfucianiste) își găsește bun ecou în etimologia cuvîntului românesc, iar binoamele clasice – de pildă, wen și li, „suprafață” și „adîncime”, „noimă” și „semn” – se translează desăvîrșit și în limba noastră.

Încă două lucruri acum, cînd ne despărțim de vorbirile Maestrului. Primul, că, pentru Florentina Vișan, acesta „spune” – nu „a spus”, după cum insistă majoritatea traducerilor: formula cu care încep atît de multe dintre zicerile din Analecte, zi yue, este mereu „Maestrul spune” nu „Maestrul a spus”. „Spune”, de bună seamă, pentru că logosul lui e viu și totdeauna prezent pentru discipoli, care-l invocă pentru a-l aplica, a-l individualiza și a-i da urgență și semnificație de la generație la generație și de la fiecare nou maestru la fiecare nou discipol, de două mii cinci sute de ani încoace. Iar exemplaritatea unei asemenea vorbiri, caracterul ei memorabil și mereu prezent sunt subliniate și mai mult de felul în care sună textul Analectelor în întregul său în limba română: ca un cîntec. Sau ca un poem, o recitare, o litanie. Iată, de pildă, o asemenea armonie:

Maestrul spune: „Cel ale cărui porniri întrec învățătura e-un om necizelat, ce nu cunoaște măsura. Cel ce prin învățătură pornirile și-a stăpînit nu-i decît un cărturar instruit. Cel la care firea cu învățătura știu să se îmbine, acela-i ce se cheamă Omul ales sau Omul de bine.”

În aceste ritmuri, îndoiala de care maeștrii „se leapădă” după patruzeci de ani într-adevăr nu-și găsește sălaș.

„La 50, Datul Cerului am aflat.”

Ce produce un sinolog cînd „intră în (deplin) acordaj”, cum îi place doamnei Vișan să spună, cu rosturile lumii? Trei noi cursuri universitare de lingvistică chineză; două traduceri, în colaborare, ale unor importante studii occidentale despre cultura și filozofia chineză; o co-traducere, din chineză, a unuia dintre textele majore ale gîndirii daoiste, Liezi; texte despre reduplicare în chineză și despre Gao Xingjian, despre imagine în tradiția clasică chineză și despre Zhuangzi și limbă, despre iubire, peisaj, predarea limbilor orientale și substantivele bivalente din chineză, sau despre filozoful Liang Shuming și hermeneuticile comparate. În spatele tuturor, enorm de multă muncă, dublată de susținută activitate de predare, numeroase conferințe și comunicări și multă și adîncă implicare în administrație, lucruri pe care, desigur, listele de publicații nu le pot cuprinde, dar pentru a căror intensitate cei de alături pot oricînd depune mărturie.

Dintre toate acestea, am să mă refer aici doar la cîteva dintre conferințele la care am participat alături de Florentina Vișan. Acestea au fost multe în anii 2000, iar majoritatea rămân, în memoria mea afectivă, formidabile exerciții de comunicare. Descriindu-le cu un cuvînt, le-aș numi „pasionale” – dacă epitetul poate fi vreodată adecvat aplicat unor comunicări științifice. Felul de a prezenta al doamnei Vișan e unul dintre motivele pentru care totuși folosesc acest adjectiv: vorbele ei se rostogoleau (o fac și azi) repede și în multe direcții, obligîndu-te să stai concentrat, să fii cu ea în fiecare clipă, mereu acolo, fără pauză, să mergi înainte și înapoi și împrejur și apoi să o iei de la capăt.

Weight, 29x21, pencil on paper, 2011 © Rastislav Podhorský

Weight, 29×21, pencil on paper, 2011 © Rastislav Podhorský

Asemenea rostiri rămîn mereu vii și personale și în forma publicată. Iată un pasaj dintr-una – „Zhuang Zi’s Point of View about Language” – care mi se pare relevant, și prin ce spune, și prin cum spune, pentru aspectul pe care vreau să-l ilustrez:

[Zhuangzi] allows the existence of an open side for the “implicative.” Its nurturing avoids homogeneity, gives free rein to “the free excursion.” It is not a system of ideas that is being built in the book, but an “organism” that prompts the reader to plunge in his own coherence and thus manages to reinstate the reader’s relationship of experience with things. Reading Zhuangzi’s book takes us “on the River Hao,” experiencing the “happiness of the fish.”

Textul acesta a fost spus mai întîi în română într-o seară friguroasă de noiembrie la începutul anilor 2000, în cadrul unei conferințe a Secției dedicate re-citirii lui Zhuangzi – nu lecturii lămuritoare (și disciplinatoare), așadar, ci lecturii care se detașează de cea/cele de dinaintea ei (și este mai degrabă eliberatoare). În acea seară, ne-am aflat cu toții, o vreme, în sus pe rîul Hao – mai aproape de înțelegerea aceea vie și imediată a lucrurilor despre care Zhuangzi vorbește cu Hui Shi și despre care doamna Vișan vorbea (și pe care o întruchipa) cu noi.

Aș putea să continui, invocînd, în același sens, alte cîteva articole publicate în acei ani. În loc de aceasta, am să subliniez doar că, în spatele varietății care caracterizează cercetarea doamnei Vișan în această perioadă, se regăsește mereu o unitate intrinsecă – o unitate a spunerii, a prea-spunerii, a șuvoiului de vorbe care se revarsă în interacțiunile cu ceilalți și apoi se închid (dacă se închid) în textul tipărit.

Ce înseamnă, așadar, să fi aflat Datul Cerului? Parafrazîndu-l pe Alan Watts (și pe Laozi), aș zice că să fii în curs/flux mai degrabă decît să ții un simplu discurs despre el și nu să urmezi șuvoiul fără șovăire, ci să fii în el – să înoți în bulboana lui Zhuangzi, cum spunea doamna Vișan într-un interviu despre traducere.

„La 60 de ani, ceea ce auzeam, de eram încunoștințat, înțelegeam.”

Sau, la șaizeci de ani, perfecta potrivire cu șuvoiul de care vorbeam mai sus – fluență, curgere, adecvare în flux. Anii prelegerilor despre confucianism, în care corespondențele, ecourile, continuitățile și nenumăratele nuanțe ale unei tradiții vechi de milenii sînt discutate în raport cu trecutul și, deopotrivă, cu prezentul imediat, precum și cu China, Asia de est și diverse formule occidentale. Anii, de asemenea, ai interesului crescut pentru literatura contemporană, în primul rînd Mo Yan, concretizat și în traducerea romanului Broaște. Am să mă opresc o clipă la această ultimă activitate, mai ales pentru că Florentina Vișan declara în același interviu la care mă refeream mai sus cum avea cîndva convingerea că nu e traducătoare de proză. Am să reproduc mai jos un pasaj din Broaște, care semnalează la fel de bine ca oricare altul că lucrurile nu stau deloc așa:

După ce fiara o mușcase pe Wang-Fiericică, ne așteptam să vedem iar un spectacol, dar Wang-Picior nu altoi deloc măgarul. Luă doar o mînă de var nestins dintr-o grămadă de lîngă drum și îi obloji fetiței capul rănit, apoi o duse în brațe acasă. Nu-și bătuse măgarul, în schimb pe nevastă-sa o croise cu biciul și-i dăduse și lui fii-su un picior. Noi nu mai conteneam să înfierăm ticăloșia măgarului turbat. Era slab-mort, deasupra ochilor avea cîte o adîncitură de puteai să pui oul de găină la clocit. Privirea-i era tristă de ziceai că acuși o să izbucnească în plîns. Nu puteam pricepe cum un animal atît de slab poate exploda cu o asemenea forță. Pe cînd ne apropiam de el tot dezbătînd problema, Wang-Picior se opri din descărcat și ne fulgeră cu privirea, încît, speriați, începurăm să dăm încet-încet înapoi. Pe cînd mormanul de cărbune descărcat în fața școlii se înălța tot mai mult, cărbunele din căruță scădea treptat. Fără să vrem, la unison, am început să adulmecăm, căci nările ne erau asaltate de un miros ciudat și parfumat. Semăna cu rășina arsă sau cu cartofii copți. Mirosul ne conduse privirea la grămada de cărbune strălucitor. Wang-Picior legă calul, înhămă măgarul și căruța și părăsi curtea școlii. Dar noi nu ne-am mai luat ca altădată după căruță, cînd, sfidînd pericolul de a fi pocniți peste scăfîrlie cu biciul, încercam să ne aruncăm înăuntru.

În același interviu, Florentina Vișan consideră că a tradus o singură secțiune din Broaște ca pe o „curgere de apă”; îmi permit să o contrazic apăsat și categoric – totul se rostogolește rotund și frumos în vorbele de mai sus, pe făgașurile lui Mo Yan româna Florentinei Vișan înscriindu-se cu firescul traducerilor de calitate. Rezist, de altminteri, cu greu tentației de a reproduce același pasaj în echivalarea celui mai cunoscut traducător al lui Mo Yan într-o limbă occidentală: dacă aș face-o, n-aș reuși decît să subliniez încă o dată cît de lină e această curgere de apă românească a lui Mo Yan.

„La 70, fără să încalc Regula, dorințele inimii mi le urmam.”

Nu știu ce dorește inima Florentinei Vișan la șaptezeci de ani – poate, la fel ca discipolul Dian, vrea să se bucure de armonia estetică deplină rezultată din contopirea actului cultural cu frumusețea naturală a lucrurilor (Analecte, 11.26) sau poate dorește să „renunțe la cuvinte”, împărtășind cunoaștere dincolo de cuprinderea acestora (17.19).

La ceas aniversar, și în gînd, de bună seamă, cu toți cei care i-au fost învățăcei în aproape patruzeci de ani de carieră universitară, îi urez să-și împlinească toate dorințele inimii, în deplină bucurie liberă (xiaoyao you).

La mulți ani, doamnă profesoară!

Share this Post:

Lasă un răspuns