Pe Mioara, pe Dan, pe Roxana și pe Daniel i-am cunoscut în ceea ce, în sinea mea, continui să numesc „epoca de glorie” a începuturilor. Când, fiind puțini, și chiar întâlnindu-ne rar, ne știam și ne urmăream, țineam unul la altul, eram solidari, iar Ambasada Portugaliei ne dădea atenție.
Mioara era veselă și împlinită, sigură pe ea și pe capacitățile ei.
Pe urmă, a început drumul Calvarului ei. Ne-am văzut inițial mai mult. Locuia cu părinții, care o ajutau cât puteau în marea lor durere. Mioarei i se părea – mărturisesc că mie mai puțin – că puștiul se bucura când mă vedea. Mă ruga să vin, să povestesc, să vorbesc, fiindcă el ascultă. O făceam cu plăcere pentru ea, cu o teribilă strângere de inimă pentru tot restul.
După aceea, viața ne-a despărțit. Eu îmi păstram independența, nu prea aveam ocazia să ne intersectăm. Mioara – în ce mă privește, cel puțin – se închidea tot mai mult într-o carapace. Dar traducerile ei, magistrale, se succedau și-mi parveneau, cu dedicații afectuoase.
Din umbra marii ei lipse de fericire, îi ridicase lui Saramago monumentul pe care-l merita și în țara noastră, și care – într-o măsură covârșitoare – ei i se datorează.
Mult timp, n-am mai știut nimic despre ea. Am revăzut-o acum câțiva ani, cu prilejul unui doctorat la care intervenția ei a fost remarcabilă. Parcă revenise de undeva, de departe, acea Mioară de la început. Ne-am reînnoit telefoanele, mail-urile.
Apoi, din nou, o lungă plajă de tăcere.
În 2015, cu ocazia vizitei președintelui Cavaco Silva, s-a așezat lângă mine în amfiteatrul BCU. Știam că ambasadoarea noastră din Brazilia încercase s-o găsească – și prin mine –, ca să-i facă o propunere interesantă de colaborare, la care Mioara nu dăduse niciun răspuns. Am insistat atunci, conform promisiunii pe care i-o făcusem ambasadoarei, dar m-am lovit de opacitatea unui zid. Nici măcar n-a vrut să-mi dea noul număr de telefon sau adresa de mail. „Am să-ți scriu eu…”
Nu mi-a scris.
Nu știu în ce relații era cu colegii de la catedră.
Din punctul meu de vedere, Mioara a fost o rană vie, care refuza să se lase îngrijită.
Ne rămân traducerile ei minunate, ne rămâne Saramago pe care ea ni l-a dăruit.
În rest, sper să se odihnească în pace și împăcată.
