Un gând pentru Mioara

0
17

Pe Mioara, pe Dan, pe Roxana și pe Daniel i-am cunoscut în ceea ce, în sinea mea, continui să numesc „epoca de glorie” a începuturilor. Când, fiind puțini, și chiar întâlnindu-ne rar, ne știam și ne urmăream, țineam unul la altul, eram solidari, iar Ambasada Portugaliei ne dădea atenție.

Mioara era veselă și împlinită, sigură pe ea și pe capacitățile ei.

Micaela Ghițescu
Micaela Ghițescu

Pe urmă, a început drumul Calvarului ei. Ne-am văzut inițial mai mult. Locuia cu părinții, care o ajutau cât puteau în marea lor durere. Mioarei i se părea – mărturisesc că mie mai puțin – că puștiul se bucura când mă vedea. Mă ruga să vin, să povestesc, să vorbesc, fiindcă el ascultă. O făceam cu plăcere pentru ea, cu o teribilă strângere de inimă pentru tot restul.

După aceea, viața ne-a despărțit. Eu îmi păstram independența, nu prea aveam ocazia să ne intersectăm. Mioara – în ce mă privește, cel puțin – se închidea tot mai mult într-o carapace. Dar traducerile ei, magistrale, se succedau și-mi parveneau, cu dedicații afectuoase.

Din umbra marii ei lipse de fericire, îi ridicase lui Saramago monumentul pe care-l merita și în țara noastră, și care – într-o măsură covârșitoare – ei i se datorează.

Mult timp, n-am mai știut nimic despre ea. Am revăzut-o acum câțiva ani, cu prilejul unui doctorat la care intervenția ei a fost remarcabilă. Parcă revenise de undeva, de departe, acea Mioară de la început. Ne-am reînnoit telefoanele, mail-urile.

Apoi, din nou, o lungă plajă de tăcere.

În 2015, cu ocazia vizitei președintelui Cavaco Silva, s-a așezat lângă mine în amfiteatrul BCU. Știam că ambasadoarea noastră din Brazilia încercase s-o găsească – și prin mine –, ca să-i facă o propunere interesantă de colaborare, la care Mioara nu dăduse niciun răspuns. Am insistat atunci, conform promisiunii pe care i-o făcusem ambasadoarei, dar m-am lovit de opacitatea unui zid. Nici măcar n-a vrut să-mi dea noul număr de telefon sau adresa de mail. „Am să-ți scriu eu…”

Nu mi-a scris.

Nu știu în ce relații era cu colegii de la catedră.

Din punctul meu de vedere, Mioara a fost o rană vie, care refuza să se lase îngrijită.

Ne rămân traducerile ei minunate, ne rămâne Saramago pe care ea ni l-a dăruit.

În rest, sper să se odihnească în pace și împăcată.

Lasă un răspuns