Mioara Caragea a fost pentru mine atît de mult timp o prezență reconfortantă, încît absența ei continuă să mi se pară neverosimilă. Din momentul în care am cunoscut-o, în 1975, ca studentă în prima serie a – pe atunci – recent createi Secții de portugheză de la Universitate, și pînă în momentul în care a predat ea însăși literatura portugheză la aceeași secție în calitate de conferențiar doctor (2015) s-au scurs o carieră didactică și o viață de om. Această carieră, din multe puncte de vedere strălucită, s-a dublat de vocația imperativă a traducerii. Opera cîtorva dintre marii scriitori portughezi, începînd cu Eça de Queiroz, a luat forma românească datorită Mioarei Caragea.
Însă José Saramago a rămas, la ea, pe primul loc. Încă de cînd acesta se afirma în mod spectaculos ca prozator și pînă la Premiul Nobel ori la romanele scrise după primirea premiului, Saramago a devenit familiar cititorilor români prin intermediul vocii traducătoarei. I-a oferit lui Saramago o limbă română pe cît de exactă, pe atît de subtilă. Varianta Mioarei Caragea face concurență originalului. Prin dispariția traducătoarei sale, laureatul Nobel portughez moare, pentru cititorul din țara noastră, a doua oară.(Mihai Zamfir)
⁂
M-am trezit învăluit într-o pace adîncă și blîndă. Era o gară tihnită și curată, cu pereții acoperiți de trandafiri cățărători, și alți trandafiri crescînd în tufe bogate într-o grădină unde un eleșteu mititel acoperit de mătasea-broaștei dormita sub două mimoze în floare care umpleau aerul de miresme. Un băiețandru palid, cu o haină de culoarea mierii, împungea pămîntul cu un băț, contemplînd gînditor trenul. Lîngă grilajul grădinii, o bătrînă, ghemuită în spatele coșului plin de ouă, număra în poale cîteva monede de aramă. Pe acoperiș erau puși la uscat cîțiva dovleci. Deasupra strălucea blînd cerul de un albastru adînc și bogat după care ochii mei jinduiau de atîta vreme.
L-am zgîlțîit pe Jacinto cu putere:
— Trezește-te, omule, ești în țara ta!
El își scoase picioarele de sub raglanul meu, își mîngîie mustața și se apropie fără
grabă de geamul deschis, ca să facă cunoștință cu patria sa:
— Asta e Portugalia, hm?… Miroase frumos.
— Bineînțeles că miroase frumos, animalule!
Clopoțelul scoase un clinchet languros. Trenul alunecă alene mai departe, ca și cum s-ar fi plimbat pentru propria-i plăcere pe cele două panglici de oțel, fluierînd și bucurîndu-se de frumusețea pămîntului și cerului.
Prințul meu își deschise larg brațele, dezolat:
— Fără o cămașă, fără o perie, fără un strop de apă de colonie!… Intru în Portugalia imund!
— O să stăm mai mult la Régua. Avem timp să-l chemăm pe Grilo, să luăm tot ce ne trebuie… Privește rîul!
Trenul gonea pe panta unui munte, printre stînci care coborau abrupt pînă la terasele largi, cultivate cu viță-de-vie. În vale, pe un tăpșan, se zărea o casă nobilă, odihnitoare și opulentă, cu o capelă micuță, văruită în alb, într-o livadă bătrînă de portocali. Pe rîul unde apa tulbure curgea lin, fără să se sfărîme de stînci, cobora cu pînzele umflate o barcă leneșă, plină de butoaie. Mai departe, alte terase, de un verde palid de rezedă, cu măslinii striviți parcă de statura impunătoare a munților, urcau pînă aproape de piscurile care se desenau, albe și însorite, pe albastrul bogat și luminos al cerului. Jacinto își mîngîia șuvițele pleoștite ale mustății:
— Duro, hm?… E interesant, are măreție. Dar acum m-a apucat o foame, Zé Fernandes!
— Și pe mine.
Am desfăcut coșul lui don Esteban, din care se ivi un grandios festin cu jambon, miel, potîrnichi și alte cărnuri reci, cărora cele două nobile sticle aurii de Amontillado și celelalte două cu vin de Rioja le împrumutau căldura soarelui andaluz. În timp ce mîncam jambonul, Jacinto se căi amarnic pentru greșeala sa. Cum a putut să lase Tormesul, un conac istoric, așa părăsit și pustiu? Cît era de minunat să urci la munte într-o zi atît de plăcută și luminoasă și să găsești casa înzestrată cu toate cele de trebuință, civilizată… I-am amintit, ca să-l încurajez, că, după lucrările făcute de Silvério și cu atîtea lăzi trimise de la Paris, Tormesul trebuia să fie acum confortabil chiar și pentru un Epicur. Oh! Dar Jacinto voia un palat perfect, un 202 în pustie!… Acestea fiind spuse, am atacat potîrnichile. Scoteam dopul unei sticle de Amontillado cînd trenul intră pe furiș într-o gară. Era Régua. Prințul meu lăsă imediat cuțitul din mînă ca să-l cheme pe Grilo și să-i ceară valizele unde se aflau toate cele trebuincioase curățeniei trupurilor noastre.
— Așteaptă Jacinto! Avem timp destul. Trenul stă aici o oră… Poți mînca liniștit.
Să nu stricăm masa asta atît de bună, mutînd valize… Grilo o să apară fără întîrziere.
Și chiar am tras perdelele, fiindcă afară un călugăr foarte înalt, cu un rest de țigară lipit de buze, se oprise și arunca priviri indiscrete banchetului nostru. Totuși, cînd am terminat potîrnichile, iar Jacinto, încrezător, despachetă un cașcaval olandez, văzînd că Grilo și Anatole întîrziau să apară, am dat fuga la ușă, îngrijorat, ca să-i zoresc pe servitorii indolenți… În aceeași clipă însă, trenul se urni din loc, alunecînd cu aceeași liniște vicleană. Ce necaz pe Prințul meu:
— Am rămas iar fără un pieptene, fără o perie… Și eu, care voiam să-mi schimb cămașa! Din vina ta, Zé Fernandes!
