Unde ne sunt redactorii?

Ofer spre lectură câteva mostre de limbă română, așa cum apar în volumul I din trilogia Aurul maorilor de Sarah Lark, tradus din germană de Graal Soft SRL și apărut în 2016. Acțiunea se petrece în secolul al XIX-lea. Cu verzale negre sunt propunerile / corecturile / nelămuririle mele, ca simplu cititor, fără să cunosc originalul.

• Lizzie expiră / RĂSUFLĂ ușurată (206)
• — Am recunoscut că am stat de pază la o spargere a puiului meu, mărturisi ea. Dumnezeule, cât de proastă puteam fi pe atunci, dar îmi spuneam că, uite, el face acum o avere. În locul ei, / ÎN LOC DE ASTA l-a împușcat pe unu’ (202)
• Sean se agăță de mâna lui Kathleen și Colin de gâtul ei. Femeia fusese cuprinsă de frică încă înainte de a fi trecut de prima treime a drumului, cu atât mai mult cu cât Ian nu se străduise deloc să-i facă puțin curaj. Abia atunci când ea se împiedică, pe o porțiune periculoasă, el luă scăunelul lui Colin și o prinse de unul dintre catâri – PE CINE? PE FEMEIE? (197)
• — Nu se poate să stea acolo, dacă se mișcă o să cadă chestia aia și el o să se prăbușească – MI-E GREU SĂ CRED CĂ ÎN PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI AL XIX-LEA EXISTA CUVÂNTUL „chestia”! (197)
• — Ce i-a trecut oare prin cap lui bărbată-tu atunci când i-a vândut… mârțoaga? se enervă mereu / DIN NOU morăreasa (190)
• Toate funcționau mai bine cu măgari, cai și catâri, decât cu bovine sau vite / BOI SAU VACI (189)
• Velvet nu scoase / SCHIȚĂ niciun zâmbet (181)
• Cu părul ăsta tuns arăt ca o găină jupuită / JUMULITĂ (181)
• Un înger nu aterizează / POPOSEȘTE pe un vapor-închisoare (172)
• Kathleen roși / SE APRINSE LA FAȚĂ și fu cuprinsă de disperare (171)
• ­— Dar nu te-ai gândit să cumperi, poate, pământ într-o altă / ÎN ALTĂ parte? În spatele munților? / DINCOLO DE MUNȚI (169).
• El tranzacționa / VINDEA deja primul cal (164) – SECOLUL XIX!
• Marinarii își încercară norocul, pentru a extinde / VARIA meniul. (158)
• Stelele străluceau mult mai puternic ca / DECÂT la Londra (155)
• — Nu te-ai săturat de bărbați? Deci POATE CĂ SENSUL ÎN ORIGINAL ESTE „ASCULTĂ”, eu nu mă uit la niciun mădular dacă nu trebuie să îl fac –  ADICĂ? SĂ FAC AMOR? (146)
• Probabil că avea aproximativ vârsta lui Kathleen, deci undeva pe la douăzeci de ani / ÎN JUR DE DOUĂZECI DE ANI (216)
• Să ne spunem pe prenume / PE NUMELE MIC (221)
• Pomii de eucalipt / EUCALIPȚII (225)
• Claire… nu avea niciuna dintre abilitățile care erau necesare pentru Kathleen de la sine înțeles – ADICĂ? și vitale în această țară. (245)
• El ironiza de „șaua ciudată” –  POATE „IRONIZA ȘAUA CIUDATĂ” a mătușii. (247)
• Kathleen ajută cu noțiuni de specialitate – ! când se iviră complicații (251)
• Ei începuseră să își ajute cu aceștia [catâri] mai micii lor vecini, atunci când aceștia plăteau un preț rezonabil / EI ÎNCEPUSERĂ SĂ-ȘI AJUTE CU ACEȘTIA VECINII CU FERME MAI MICI, DACĂ ERAU DISPUȘI SĂ PLĂTEASCĂ UN PREȚ REZONABIL (511)
• Își impregnase în memorie locul / LOCUL I SE IMPREGNASE ÎN MEMORIE

Sunt doar câteva exemple de română pocită din acest roman care urmărește destinul unor irlandezi în Noua Zeelandă în secolul al XIX-lea.

„Traducătorul” Graal Soft SRL este o firmă care are un program de traducere din germană în română, oferind o „versiune” brută a textului, iar niște angajați prelucrează tot ceea ce înseamnă gramatică, forme flexionare, acord de gen, conjugări și declinări în limba română…, adică ceea ce nu se găsește într-un dicționar bilingv și nu poate fi „închipuit” de un computer. Aici nu intră finețurile stilistice ale unei traduceri, sinonimiile necesare pentru a evita repetiții supărătoare, evitarea cacofoniilor, interpretarea textului original, oferită de un traducător „în carne și oase” care poate fi considerat traducător de literatură – adică ceea ce face ca o traducere literară să devină literatură.

Îmi amintesc de o traducere de la aceeași editură, tot din germană, pe care am primit-o, în urmă cu vreo cincisprezece ani, în manuscris, semnată de o persoană care absolvise germana – așa mi s-a spus. Autorul nu era german, era polonez, dar editura dorea să facă traducerea după varianta germană, probabil fiindcă nu dispunea de un traducător din polonă convenabil ca preț. Or, un traducător aflat la început de drum nu putea avea pretenții financiare mai mari decât sumele modice oferite de RAO. Am fost rugată să-mi spun părerea (gratuit, țin să menționez), punându-mi-se la dispoziție și originalul. Mi-am pierdut o săptămână din viață colaționând și retraducând primele zece pagini (într-atât de execrabilă era traducerea!), după care am înapoiat întregul material redactorului care-mi ceruse părerea, sfătuindu-l să-și găsească un traducător din polonă sau măcar unul de mai bună calitate din germană! Dincolo de faptul că traducătorul – sau traducătoarea, nu mai țin minte – nu se ostenise să deschidă dicționarul, „lipind” cuvintele pe foaie după ureche ori „inspirație”, el / ea n-avea habar de gramatica germană!

Ei bine, cu Graalul ăsta (ce ironie – numele firmei!), Editura RAO a scăpat de problema financiară de a plăti traducători de limbă germană sau de limbă engleză. Graal apare și în cazul traducerii, tot din germană, a unui volum de Basme ale lui Hermann Hesse (2014), a unui roman de Ken Follett, Bani de hârtie, din engleză – și presupun că și în cazul altor volume RAO din ultima vreme.  Asta poate după sumele plătite lui Cornel Stoenescu, pentru altă trilogie Sarah Lark, tipărită mai demult, sau Marianei Bărbulescu, pentru Cele mai frumoase povestiri de Hermann Hesse (2014). Iar cititorul nu contează, poate să citească orice, nu-i așa?, după ce a dat banul.

(O observație: nici pe volumele menționate deja, nici pe altele de la RAO, apărute în ultimii ani sau mai demult, nu este menționat numele vreunui redactor. E ca și când această meserie nu există în nomenclatorul editurii. Te pomenești?!)

Exemplele de limbă română pe care le-am înșiruit la început sunt, vai!, doar câteva dintre, poate, sutele găsite în cele 743 de pagini ale primului volum al trilogiei. Ok, nu ne interesează cititorul, dar nu contează, pentru patron, prestigiul unei edituri care a pus mâna pe mulți dintre cei mai importanți scriitori clasici și contemporani și care făcea vânzări serioase (înainte de pandemie), cel puțin după ce se vedea la târguri, standuri pline de cumpărători?! Dacă i-am întreba de vânzări, evident s-ar da după cireș și s-ar văicări de acolo: ce cheltuieli, ce costuri cu producția!… Cum să mai plătească și niște traducători de literatură?! Dar cu redactorii și corectorii ce au? Cum poți scoate un asemenea volum cu sute de erori și orori stilistice și nu numai?

(Îmi vine totuși să cred că, în cazul menționat mai sus, Sarah Lark a scăpat cu totul printre degetele editurii și s-a strecurat pe ușa din dos, ca să zic așa! În ultima lună, mi-am lăsat treburile deoparte și am citit mai multe volume apărute la RAO, traduse fie de Graal, fie „prin Lingua Connection” [sic!], fie de traducători menționați cu prenume și nume. Dincolo de lipsa totală a capului-limpede și, nu rareori, a unui corector, niciuna dintre traduceri nu are problemele care abundă în tălmăcirea din Sarah Lark.)

Am auzit de multe ori părerea că redactorii sunt răi. Ei au neobrăzarea să-ți atragă atenția în privința imperfecțiunilor tale, ca autor, să te cenzureze, să taie și să modifice, să ceară completări ori lămuriri – cu alte cuvinte, se bagă în produsul tău minunat și perfect, terfelindu-l, mânjindu-l, umilindu-l, și, odată cu el, și pe tine, ca părinte al creației artistice respective. Părerea nu e nouă, am auzit-o și am trăit-o pe pielea mea și înainte de 1990, când redactorul era adesea confundat cu cenzorul, care cu adevărat tăia și spânzura; sau era acuzat că nu depune destule eforturi pentru apărarea creatorului și a operei sale. Redactorul era ciuca bătăilor, figura de cauciuc care încasa toți pumnii verbali ai artiștilor.

Și totuși, fără ei nu se putea. Locul lor era bine stabilit în nomenclatorul oricărei instituții care avea materiale de redactat – artistice sau de altă natură. Cineva trebuia să răspundă – ca să aibă și „superiorii” în cine să dea, în caz de nereușită! Săracul redactor, făcut sandvici.

Probabil că mulți autori au răsuflat ușurați după decembrie 1989, sperând în desființarea odioasei instituții a redactorului de carte. Și mulți au profitat în acea perioadă de avântul pieței de carte, ca să-și producă operele fără să-i mai „cenzureze” cineva – nici în privința conținutului, nici în cea a formei. Cât despre calitatea traducerilor din aceeași perioadă, ce să mai vorbim! Din păcate, calitatea traducerilor – o temă dureroasă și vastă la noi – nu reprezintă o prioritate pentru multe edituri. Însă, din fericire, multe alte edituri nu au renunțat la redactori, deși criza celor buni, școliți, cu adevărată știință de carte, este tot mai accentuată.

Eu, una, nu sunt infailibilă ca traducător. Nici pe departe. M-am obișnuit să traduc destul de repede la prima mână, lăsând nelucrate fraze, paragrafe de care nu sunt mulțumită, cuvinte de al căror sens nu sunt pe deplin lămurită, topici nefericite, sinonimii necesare, le las, merg mai departe… „Traduc” de mână (cu excepția articolelor ori a textelor de mici dimensiuni, pe care le traduc direct în computer). Am nevoie de lentoarea scrisului pentru ca gândul să rumege. Computerul e prea rapid, mă ajută, mai nou, doar când scriu eu însămi.

Uneori, mă întorc la un paragraf sau la o frază după un somn bun. Dar aștept să pun pe computer ca să redactez, după ce voi fi ajuns la sfârșitul cărții și am tot tabloul în față, apoi printez și citesc pe foaie, apoi introduc corecturi și recitesc, tot pe foaie printată. Două, trei asemenea cicluri. Apoi, cu ceea ce-mi rămâne nelămurit – ici-colo câte o expresie, o notă de subsol, un sens –, trimit traducerea redactorului de carte, rugându-l (rugând-o, de cele mai multe ori, dar deh, folosesc masculinul de dicționar) să-mi trimită redactarea și exprimându-mi speranța că nu mi-au scăpat prea multe neobservate. Ceea ce poate să însemne și scăpare de literă, virgulă, adică ceea ce ține de corectură. Pe materialul trimis de redactor înapoi, încep din nou să lucrez – accept, nu accept, mă pune pe gânduri, caut din nou, propun altă variantă…

Cu alte cuvinte, am nevoie de redactor, pentru că am nevoie de cititorul neutru, care să mă tragă de mânecă. Am nevoie de acest gen de colaborare, de discuții cot la cot sau prin pagini trimise prin curier, bilețele lipite și comentarii pe bilete mari, prin email sau prin telefon. Consider că formăm o echipă, așa cum formez – la propriu sau la figurat – o echipă cu autorul, când traduc.

La FIGURAT este „contopirea” empatică / telepatică pe care trebuie s-o realizez cu autorul pe care nu-l cunosc, altfel nu pot vedea, auzi, simți, trăi ceea ce trăiesc, simt, aud, văd personajele ieșite din imaginația lui. Trebuie să pot să-mi imaginez și eu, să văd cu ochii minții spațiul, locul, mediul, universul în care se desfășoară acțiunea, să aud tot ce se spune, tot ce se aude „acolo”. Să înțeleg TOTUL așa cum a înțeles scriitorul când a scris.

La PROPRIU este colaborarea cu autorul, când îl cunosc și pot să-i cer concursul în înțelegerea textului. Am avut de trei ori ocazia unei asemenea extraordinare colaborări. Cu doi dintre ei, discuțiile pe coerențe și sensuri au avut loc față în față – fie la București, fie în țara „de origine”. Cu al treilea, a fost o corespondență de zeci de scrisori, iar observațiile MELE i-au ridicat LUI semne de întrebare privitor la competența redactorului LUI de carte (ulterior și l-a schimbat, nemaifiind mulțumit de efortul pe care acesta îl depunea în redactarea romanelor lui! – dixi!)

Desigur că sper să existe și un corector bun, căruia nu-i vor scăpa scăpările mele ori ale redactorului, corectorul fiind ultima verigă.

Nu toate colaborările mele au fost „fericite”. În două cazuri, redactările mele pe șpalt AU FOST IGNORATE cu bună știință – și nu din neglijență! – de redactorii în mâinile cărora am depus șpaltul respectiv. În ambele cazuri, am descoperit acest lucru după apariția traducerilor. Nu dau nume. În alt caz, redactorul nu și-a băgat nici măcar nasul, cu atât mai puțin pixul, nici măcar pentru a lăsa fără subliniere ceea ce eu subliniasem, anume pentru a discuta. Nici pardon, nici vorba aia, cum se zicea pe vremuri. A, ba da, a anunțat că totul este atât de bine, încât n-a operat decât niște virgule.

Și așa a apărut cartea.

Nu dau nume.

Dintre cei cu care am colaborat ideal (din punctul meu de vedere, desigur, n-am îndrăznit să le cer punctul de vedere) – Raluca Popescu, Dan Croitoru, Mirela Acsente, Aurel Buiciuc, Iustina Croitoru, Mona Antohi, Andreea Răsuceanu… iertare celor pe care i-am omis fără voie în acest moment.

Bineînțeles că „scapă”. E povestea aceea a lui Alexandru George, în care editorul-corector a vrut să scoată o ediție perfectă a Iliadei și a muncit o viață întreagă, până când totul a fost pus la punct. A trimis la tipografie șpaltul corectat și răs-corectat, a apărut cartea, iar redactorul-corector (ajuns la senectute) a deschis-o fericit. Pe prima pagină, la primul cânt, la primul rând, la primul cuvânt… în loc de CÂNTĂ, ZEIȚĂ, MÂNIA… apărea: MÂNTĂ, ZEIȚĂ…

Am pățit-o și eu la, culmea, o re-editare a unui volum de Coetzee, primul paragraf… Dar cea mai „pățită” scăpare e aceea din Evanghelia după Fiu[l] (l-ul dintre parantezele drepte a fost acceptat abia la ediția a II-a!!) de Norman Mailer. Am lucrat cu Aurel Buiciuc din greu pe dactilograma de la prima ediție. I-am dat traducerea și tatălui meu s-o citească, el cunoscând foarte bine Biblia. Am citit și corectat de câteva ori totul. Apare cartea… comentarii, lansare… Trec anii, și primesc un telefon de la un prieten din Germania care a citit cartea și-mi atrage atenția că mesele din Templu nu erau de EBONITĂ. Care ebonită? întreb eu. Uită-te la pagina 111, zice. Mă reped, deschid cartea smulsă din raft și mi se-nmoaie picioarele – Isus răsturna, în revolta lui, mese de EBONITĂ – ebony, de fapt „abanos”. Niciun semn de întrebare din partea niciunuia dintre cei care au citit cartea – iar mie, care am tradus-o și răscitit-o, cu atât mai puțin. Inadmisibil!

Am fost și eu redactor, am lucrat cu autori și traducători. Știu din proprie experiență ce înseamnă SĂ NU POȚI colabora cu autorul / traducătorul. Și unul, și celălalt țin cu dinții de fiecare cuvânt pe care îl pun în text. Înțeleg. Și eu țin cu dinții, atunci când sunt convinsă că am dreptate. Dar nimeni nu este infailibil! Poate că e o chestiune de a ști să abordezi autorul. Traducătorilor le propuneam variante, în calitate de redactor / cititor-cap-limpede-neutru – depindea de ei să accepte ori nu. Autorilor (autori de texte de specialitate sau scriitori) le semnalam observațiile unui cititor „neavizat” în cazul textelor de specialitate, deci care trebuie să înțeleagă o formulare sau alta, ori, rareori, observații stilistice în cazul textelor literare (doar elemente ieșite din comun m-ar fi împins să le atrag atenția că ceva nu e în regulă). Când lucrezi cu texte literare scurte, e mai simplu decât la zecile, sutele de pagini ale unui roman. Acolo apar probleme la care un redactor TREBUIE să fie foarte atent. Firele narative, situațiile, personajele pot uneori să-i scape scriitorului din mână.

Însă, indiferent de lungimea textului, de „paternitatea” acestuia, un lucru e limpede – autorul, fie scriitor, fie traducător, răspunde, în cele din urmă, de ceea ce a produs, prin urmare el și numai el are dreptul final de a decide asupra observațiilor, schimbărilor sugerate de un redactor, indiferent dacă acesta din urmă are dreptate sau nu. E bine însă ca autorul să nu se cramponeze de ceva ce este VĂDIT GREȘIT, aiurea, pe lângă, eșuat. Și nici redactorul nu are întotdeauna dreptate! Nici el nu este infailibil, dar are capul-limpede, cum se spune în „meserie”.

Autorul se bizuie pe traducător să realizeze o traducere care să atragă publicul cititor din altă țară. Ca traducător, mă bizui pe „echipa cu care lucrez” – autor, redactor, corector. Iar ca redactor, când am fost, mi-am pus nădejdea în autor sau traducător să-mi dea cât mai puține bătăi de cap.

Cel care sancționează la capătul lanțului trofic este cititorul. Dar e bine să nu te prea bizui pe el.