Oamenii din spatele cărților

0
284

N-am mai tradus de foarte multă vreme, și nici n-am mai scris. Mai consemnam când și când, cu mare bucurie, realizările confraților. M-am cufundat în automatismele curente și nu mi-am mai găsit timp pentru mici bucurii. Cred că nici acum nu aș fi scris, dacă, în articolele dintr-un număr recent al Revistei de traduceri literare, nu s-ar fi adus în discuție rolul oamenilor „neștiuți” din spatele cărților.

La începutul anilor ʼ90, la încheierea primelor ediții ale „Salonului Internațional de carte Bookfest”, printre premiile acordate, figura unul ce revenea editurii cu cele mai elegante producții. Se aveau în vedere câteva criterii, cum ar fi: proporția dimensiunilor, textura și nuanța hârtiei, forma și dimensiunea literelor, nuanța de negru folosită, coperta și supracoperta, paginarea, corectitudinea gramaticală… După opinia mea, era o formă de a aprecia echipa de truditori din spatele autorului, dintre care unii apar în descrierea CIP a Bibliotecii Naționale (în cazul cărților publicate în România), în vreme ce alții rămân necunoscuți publicului.

S-a renunțat repede la acest premiu, dar munca echipei redacționale nu s-a schimbat. Unul dintre oamenii cu rol fundamental în apariția unei lucrări este redactorul de carte, așa-numitul „cap limpede”. El este primul cititor al unui text, original sau traducere, și, totodată, el este cel care dă aviz pozitiv (de publicare) sau negativ (de respingere). Criteriile de evaluare sunt multiple și, în cadrul colegiului redacțional, opiniile sunt prezentate în amănunt, de multe ori în scris, mai ales când se propune respingerea unei lucrări. După ce manuscrisul primește acordul de publicare, începe truda redactorului. Cel puțin așa știu eu.

Din păcate pentru mine, în ultima vreme, am fost pusă în ipostaza stranie de a afla, pe de o parte, ce se întâmplă când redactorul nu-și face treaba, iar, pe de altă parte, la ce se ajunge când, pasionat de subiect, își depășește statutul. Cu ambele situații m-am confruntat în cazul aceleiași traduceri.

Așa cum am precizat mai sus, n-am tradus de multă vreme. S-a întâmplat să fiu solicitată de o editură să fac o traducere. Când te cheamă editura, nu refuzi. Am fost la sediu, am discutat, am propus o carte pe care o aveam și o citisem, propunerea a fost acceptată și m-am pus pe treabă. Cartea, în franceză, cuprinde două părți: o introducere substanțială în domeniu, cu explicarea unora dintre conceptele chinezești (cele legate de temă) și o traducere în franceză a unui poem chinez de nouăzeci și nouă de strofe din secolul al XI-lea. Lucrarea, publicată de Les Éditions du Cerf, colecția „Patrimoines – taoïsme”, nu are casetă redacțională, ceea ce nu înseamnă că textul nu a fost văzut de nimeni înainte de apariție. Dar, oare, cum l-a citit redactorul de n-a observat că, la numerotarea strofelor, s-a sărit de la 6 la 8, dar numărul final este tot 99? Eu am sesizat această problemă abia când am tradus textul. De-a lungul poemului, nu se repetă nici o cifră. Asta înseamnă că, în traducerea franceză, a fost omisă o strofă. Ca să traduc textul integral, trebuia s-o „descopăr”. Norocul meu că mai știu chineză și că pe internet se găsesc multe texte în limba clasică! M-am pus pe căutat și am găsit trei sau patru site-uri, nu mai știu exact, din care unul avea numai primele șaptesprezece strofe, considerate autentice, iar vreo două nu mă lăsau să descarc materialul. În nici un caz, nu am găsit Canonul daoist (Daozang), sursa traducerii în franceză. Ar fi fost, cred, imposibil, căci Canonul daoist cuprinde peste cinci mii de texte, unele chiar în două-trei variante, în funcție de perioada în care au fost incluse. Diferențele dintre variante nu sunt semnificative, dar… am luat strofă cu strofă textul chinezesc și traducerea în franceză până am ajuns la cea care lipsea. După aceea, m-am străduit să dau fiecărui grafem sensul pe care l-ar fi primit în franceză. Dacă redactorul ar fi semnalat această scăpare… Au fost și altele, dar, pentru a le sesiza, trebuia să știe chineză și să facă ceea ce eu am făcut: să verifice transliterarea pronunției tuturor semnelor înscrise în „Indexul de termeni chinezești”.

Cu totul alta a fost atitudinea redactorului român. Pasionat de subiect, a intrat în text și a făcut atât de multe modificări, încât, atunci când mi-a trimis materialul spre avizare, nu mi-am recunoscut traducerea. Știu foarte bine că, dacă o lucrare nu îndeplinește „standardele” editorului, ea poate fi respinsă, fie că este carte de autor sau traducere. Munca mea nu era refuzată, ci numai corectată. Văzând numărul și diversitatea intervențiilor, i-am propus redactorului să contrasemneze traducerea, căci eu nu mai puteam semna textul pe care-l aveam pe ecranul calculatorului. M-a refuzat categoric, jucând, potrivit analizei tranzacționale, rolul copilului neajutorat care știe că a greșit, dar vrea să scape nepedepsit, spunându-mi că așa a înțeles să-și facă treaba.

Ce a făcut? Mai nimic. Voi da numai câteva exemple. A înlocuit termenul „trăsătură”, prin care sunt denumite elementele componente ale grafemului, cu „linie”, dând comentariul: „este termenul standard și în colecție și între practicanți. Oricum, în română «trăsătură» provoacă și confuzie…”. Nu știu dacă a învățat limba chineză cu vreun profesor sau dacă este autodidact, dar profesorii mei, fondatorii școlii de sinologie din România, au folosit numai vocabula „trăsătură”. Mai mult, în alte cărți publicate la aceeași editură – este adevărat, cu ceva ani în urmă –, am folosit de nenumărate ori acest cuvânt, fără să afirme cineva că există un alt „termen standard” sau să-mi dea vreun ghid de termeni standardizați. Acesta nu este un caz izolat. Pot da nenumărate exemple de cuvinte înlocuite cu sinonime care-i sunau mai bine redactorului, dar, după opinia mea, terne, în cele mai multe cazuri fără nici un fel de comentariu.

Modificările se situează și la un alt nivel, respectiv inserții de grafeme. Unele sunt făcute direct în text, altele – în note, cu explicarea semnului respectiv. În „Indexul de termeni chinezești” de la sfârșitul cărții, toate acestea există. Deci, dacă autorul dorea, putea foarte bine să le introducă în text. Pe de altă parte, la prima apariție a sintagmei „cele zece mii de lucruri”, în chineză wanwu 万物, redactorul face o remarcă descumpănitoare: „propun comentariu pentru wanwu 万物; poate nu toți cititorii știu…” După opinia mea, cititorul care știe hieroglife, pentru care redactorul a introdus suplimentar semne, a aflat și de înțelesul expresiei „cele zece mii de lucruri”, iar novicele, dacă este interesat, va fi incitat să caute. N-am înțeles cui consideră redactorul că se adresează cartea: începătorului sau celui care știe câte ceva.

O situația hilară este dată de comentariul „Dăm o notă aici cu diandao vs. jiandao al autoarei?” Se face referire la o greșeală de transliterație pe care, așa cum menționam mai sus, am sesizat-o când am lucrat „Indexul” și am operat-o în toată cartea, iar redactorul francez putea s-o semnaleze numai dacă știa chineză. Ceea ce m-a amuzat a fost indicativul prezent, persoana întâi plural. La cine se referă „dăm”? Eu, dacă doream să arăt neglijența autorului, inseram o notă fără să fiu invitată; redactorul, când a dorit, a inclus grafeme în text și în note de subsol fără să fie îndemnat și fără să se consulte cu cineva. Și atunci mă întreb retoric ce rost avea comentariul?

Culmea a fost atinsă de un alt comentariu, al cărui rost nu l-am înțeles: „îmi pare rău, nu pot fi de acord cu autoarea”. În primul rând, nu țin minte să-i fi cerut cineva părerea referitor la vreo afirmație din carte. În al doilea rând, dacă nu era de acord, putea să refuze traducerea – și poate încă respinge publicarea cărții. Nu-i târziu! În sfârșit, sunt convinsă – exagerez, desigur – că nici traducătorul cărții Mein Kampf, nici editorul ei nu împărtășesc opiniile autorului. Însă cine dorește să demonteze opiniile cuiva trebuie să le cunoască măcar prin intermediul unor traduceri, nu „din auzite” și să-și împărtășească în scris opiniile. Zeci de articole și cărți sunt rezultatul unor polemici!

Nu scriam atât de mult despre trista mea experiență dacă, în textul primit de la editură, modificările efectuate de redactor utilizând sistemul track (anglicism adus de sistemul de lucru la calculator) n-ar fi fost deja operate. Nu așa am fost eu învățată că lucrează redactorii.

Primele traduceri le-am făcut la îndemnul unui redactor, Idel Segall (nici o legătură de rudenie, numai o ușoară asemănare de nume). Din păcate, ne-a părăsit de ceva ani, dar cred că și-a lăsat o amprentă foarte puternică în cultura română.

Nu știu prea multe despre omul Idel Segall. În afară de faptul că era un munte de cunoaștere, un monument de modestie și absolvent de filosofie (informație aflată după plecarea lui dintre noi), nu știu nimic.

Ce a făcut? A fost redactor la Editura Științifică și Enciclopedică. Aici a inițiat și îngrijit o colecție (pe vremea aceea numită „serie”) intitulată „Bibliotheca orientalis”, care se distingeau atât prin conținut, cât și prin eleganță. Toate, cu o singură excepție – Yuan Ke, Miturile Chinei antice, traducere din limba chineză de Toni Radian, 1987 –, aveau supracoperta sau/și coperta albe. La vedere, pe supracopertă sau copertă, în partea superioară a unei „rame” negre, scris cu litere groase, trona titlul. În partea de jos, un simbol legat de cultura căreia îi aparține textul (yin-yang este pe cărțile chinezești) și, în roșu, denumirea seriei. În două frize interioare, în dreapta și stânga, erau înscrise expresii emblematice, unele extrase chiar din conținutul cărții. Pe coperta a doua, după „expunerea de motive” figura „crezul” colecției: să publice „cele mai caracteristice și mai reprezentative texte ale filosofiilor și culturilor afro-asiatice, texte însoțite de studii și bogat adnotate.”

Prima lucrare, Filosofia indiană în texte (studiu introductiv, traducere, notițe introductive și note de Sergiu Al-George), a văzut lumina tiparului în 1971, avant la lettre (a se vedea coperta 3), iar ultima – Lao zi, Cartea despre Tao și virtuțile sale, traducere din limba chineză veche, introducere, comentariu și note de Șerban Toader – în 1999, unde numele părintelui colecției apare în chenar negru. În aproape treizeci de ani de existență a colecției care ne-a adus mai aproape gândirea, cultura și limba indiană, egipteană, asiro-babiloniană, feniciană, arabă, chineză, ebraică, printre semnatarii cărților, în afară de cei amintiți, s-au numărat: Theofil Simensky, Constantin Daniel, Athanase Negoiță, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Ioan Alexandru, Cicerone Poghirc, Radu Bercea și lista continuă. Pe aceeași copertă a treia era mereu anunțată o carte ce urma a fi scrisă de Idel Segall, Rolul filosofiei orientale în formarea concepției europene moderne, dar care nu a apărut niciodată.

Despre colecție, aș vrea să mai precizez că „echipa” a rămas neschimbată cât a existat „Bibliotheca orientalis”: supracoperta și coperta au fost realizate de V. Socoliuc.

Așa cum am precizat, acest redactor de excepție m-a îndemnat să traduc. Publicasem câteva traduceri de poezie, dar… mă oprisem. Se gândise ca, la sfârșitul cărții Miturile Chinei antice, să adauge „Opinii despre mitologia chineză”, exprimate, desigur de europeni. M-a trimis în biblioteci, m-a învățat să-mi caut sursele, să le notez corect, să verific de cel puțin două ori textul scris înainte de a-l preda. Din păcate, pentru această învățătură îmi găsesc tot mai puțin timp.

Ce făcea el? Mergea la biblioteci și verifica referințele. Nu controla pe nimeni; trebuia să fie sigur că nu a fost omis nici un element. Nu știa toate limbile culturilor pe care le promova. Și atunci? Frecventa orele unor profesori precum Cicerone Poghirc sau Amita Bhose. A fost și la orele mele de chineză la Universitatea Populară. Așa a învățat destul cât să poată discuta cu autorii și traducătorii lucrările în profunzime. Nu a schimbat niciodată nici o virgulă fără acordul autorului. Pe vremea aceea (mă refer la începuturi), se scria de mână, se dădea textul la dactilografiat, se recitea materialul (sau se dădea direct redactorului să „repare” el greșelile de ortografie), se citea încă o dată lucrarea văzută de redactor, se scoteau șpalturile, se citeau șpalturile și, în sfârșit, se dădea „bun de tipar”. Cei „norocoși”, care aveau mașină de scris, „săreau” o etapă. Corectura redactorului – dar și a autorului – se făcea pe marginea foii, în creion, pentru ca autorul să poată șterge ușor lucrurile cu care nu era de acord. Iar bietul redactor se străduia să-i explice că ar fi mai bine dacă…, sau ar fi mai indicat să… Mă bufnește râsul numai gândindu-mă cât de deranjat ar fi de o expresie de genul „aceasta este politica editurii”. Mă refer la ortografierea diferită a numelui învățătorului, Buddha, și a învățăturii sale – budism.

Ce-am mai învățat? Că orice se poate repara și în ultimul moment. Chiar dacă textul a intrat în tipografie și mai trebuie adăugată sau ștearsă o virgulă, nu-i imposibil. Se supărau zețarii, se supărau tipografii, dar prea îi ruga frumos ca să-l refuze.

De ce l-am evocat pe Idel Segall? Pentru că, uneori, mi-e dor de fermitatea lui blândă (nu-i o contradicție în termeni), pentru că, în urmă cu mai bine de-o lună, într-un dialog pe facebook, l-am evocat împreună cu un excepțional profesor și traducător, excelent arabist și minunat om, George Grigore, pentru că, atunci când constat că munca mea este disprețuită, am nevoie să mă întorc la repere fundamentale ca să pot merge mai departe și, mai ales, pentru că oamenii din spatele cărților, profesioniști de excepție în marea majoritate a cazurilor, sunt foarte rar amintiți.

Lasă un răspuns