Proza scurtă a scriitorului contemporan chinez Lao Ma poate conține chiar numai 300 de cuvinte și se înscrie într-un trend contemporan denumit „flash fiction” de către unii, dar nu este o competiție pentru cea mai scurtă variantă de „short fiction”, ci abordează mereu subiecte în profunzime. Temele scriitoruluiu chinez contemporan nu sunt absconse, cu toate că a studiat filosofia, ci sunt rupte din cotidian, din preocupările zilnice, așa cum și mărturisește autorul într-un interviu: ‘Majoritatea subiectelor sunt lucruri obișnuite, asupra căruia îndrept reflectorul sau clipe de tensiune din viața de zi cu zi din China. Nu sunt doar un observator, ci și un participant în povestirile mele; spun povești de viață pe care le trăiesc sau al căror martor am fost. Eșecurile umane pe care le satirizez nu sunt doar acelea găsite în alții, ci și în mine însumi”.
Lao Ma ne introduce într-o lume care adesea ni se pare magică, neobișnuită, chiar dacă izvorăște din viața omului obișnuit. Singura modalitate prin care reușește să învingă situațiile absurde este tratamentul cu umor, pentru că el însuși recunoaște: „Umorul este mai puternic decât solemnitatea. O națiune care nu poate râde de ea însăși va suferi de fudulie. În China de astăzi este evident faptul că sistemul nostru politic, economia noastră și lucrurile de zi cu zi trăiesc cu adevărat.” Și, totuși, în ciuda acestor mărturisiri, de fiecare dată prozele lui Lao Ma aprofundează o racilă umană sau o calitate aparte, el reușind să extragă din viața cotidiană, frenetică, un tip uman care este memorabil.
De curând au apărut două volume de proză scurtă din opera sa, Petrecere de unul singur și Fericire sută la sută – în traducerea din limba chineză a sinoloagei brașovene Maria Bălașa, cu ilustrații realizate special pentru texte de către artistul vizual Adrian Radu. Cărțile au apărut la editura RAWEX Coms, directoare Raluca Tudor. (Peter Sragher)
Lao Ma (Cal de muncă) – pseudonimul liteare a lui Ma Junjie s-a născut în anul 1962 în China. La începutul anilor 1980 a studiat filosofia la Beijing. Este membru al Asociației scriitorilor chinezi și membru al Comitetului special de ficțiune din cadrul acestei asociații. A predat literatura la prestigioasa Universitate Renmin din capitala Chinei, iar actualmente este profesor la „Academia Națională de Studii Administrative” din Beijing, unde deține funcțiile de vicepreședinte executiv și secretar de partid.
Începând cu anul 1990, publică sute de texte de proză scurtă, medie și lungă, precum și piese de teatru, în publicații literare precum „Yanhe”, „Octombrie”, „Scriitorul”, „Literatura poporului” ș.a.
Dintre scrierile sale amintim romanul Ai hai yo (Ei, hei, hai), ca și volumele de proză scurtă Shaxiao (Râs prostesc), Feichang caifang (Interviu special), Yigeren de juhui (Petrecere de unul singur), Rouruan de yituan (Un ghemotoc mic), Qiantaici (Subînțeles), Wo you yizhi qiang (Am o armă) și antologia de teatru Bahejin de kuanghuan (Carnavalul lui Bakhtin) etc. Îi sunt incluse peste o sută de în selecții precum Cele mai bune proze chinezești ale anului. Scrierile lui au fost traduse în peste douăzeci de limbi, printre care engleză, franceză, spaniolă, japoneză, rusă, vietnameză, coreană, arabă ș.a., au fost publicate și difuzate în peste treizeci de țări și au obținut numeroase premii în China și în străinătate. În calitate de reprezentant al scriitorilor chinezi, Ma Junjie a participat la numeroase târguri internaționale de carte în cadrul cărora a ținut discursuri importante.
⁂
Stepa
Stepa a rămas doar o idee, un concept.
Deşertul de acum e stepa intrată în legendă, unde odinioară zburau vulturii puternici şi de temut. Hidoşenia deşertului din zilele noastre a terfelit reputaţia stepei şi a înceţoşat amintirile oamenilor.
Unii speculează pe marginea conceptului de „stepă”. Aşa se face că în deşert au apărut iarba de nylon, florile de plastic şi iurtele mongole cu schelet de aliaj metalic. Dar bătrânul păstor descrie turiştilor – cu emoţie şi cu o tristeţe rece – priveliştea îmbelşugată de altădată, în care „se vedeau aici vaci şi oi prin iarba pieptănată de adierea vântului”.
Privirile insistente şi pe jumătate neîncrezătoare ale urmaşilor păstorilor, dar şi ale vizitatorilor străpung adânc inima bătrânului, iar el jură… luându-şi ca martori atâţia înaintaşi de seamă: absolut totul din cele spuse de el e adevărul adevărat, şi nu iluzie ori nălucire. El s-a născut şi trăieşte şi-acum în mijlocul ei, al stepei, iar şaua de lemn pentru cal, cu modele sculptate, e şi ea cât se poate de adevărată şi stă şi ea mărturie. Îi lucesc lacrimi în ochi, căci ţinutul natal din amintirile lui nu-i chiar aşa îndepărtat.
Când fiul păstorului a părăsit stepa, el a plecat conducând un tractor. Pe atunci, deşertul nu era aşa aprig ca acum, şi iarba verde se încăpăţâna încă să poarte o luptă disperată cu invadatorul. Lopeţi, târnăcoape, sape au pângărit stepa şi au umplut-o toată de tăieturi şi vânătăi. Huruitul motoarelor a zdrobit definitiv visele din deznădejdea ierburilor. Culturile alimentare au fost nevoite să-şi croiască o casă pe pământul domesticit prin mecanizare. Însă n-au dăinuit nici măcar o primăvară: aşa cum nici păstorii nu s-au obişnuit cu oraşul când s-au dus acolo, porumbul şi soia au fost blestemate să se stingă în stepă, fără urmaşi.
„Focul ce arde stepa nu poate distruge cu totul iarba, căci vântul de primăvară suflă din nou şi o readuce la viaţă.”[1] Păstorii încă au credinţa că în stepă se va produce un miracol. An după an au tot sperat, dar în stepă nu s-a mai arătat nicicând vreo urmă din verdele de odinioară.
Fiul păstorului s-a întors, după ce învăţase la şcolile cele înalte cum să aducă înapoi vremurile de altădată. El a jurat că le va arăta din nou consătenilor culoarea vitalităţii de odinioară. Dar după câţiva ani, a plecat din nou, abătut peste poate. A spus că nu se va mai întoarce acolo. Ţinutul lui de suflet e oriunde în altă parte, în locuri înverzite.
Oricum, generaţia următoare a păstorului n-a avut de ales şi a trebuit să renunţe la complexul psihologic al stepei. Iar când s-a reîntors totuşi, a adus cu sine o idee general-abstractă, respectiv un concept: pe acela de „stepă”. Acest concept spune că, dacă porţi verdele în inimă, atunci lumea ta chiar e o lume verde.
Când cineva îl întreabă: „Pe unde-ai mai fost şi ce-ai mai făcut în ultimii ani?”, urmaşul păstorului zâmbeşte timid, se uită în jur să nu mai fie altcineva şi răspunde: „Am făcut muncă ideologică.”
Pantofii roşii de piele
Să aibă pantofi roşii de piele a fost în familia mea visul a două generaţii.
Când eram mic, la ţară, oamenii o duceau tare greu, şi, cum toate familiile erau mereu strâmtorate, adulţii se încălţau cu tenişi din cârpă sau gumă (celor din gumă li se spunea „tenişii eliberării”)[2], iar pantofi de piele rar vedeai. Cât erai copil, primăvara, vara, toamna umblai tot timpul desculţ, alergai în picioarele goale, chiar şi la şcoală tot aşa te duceai, ca să înveţi carte. Abia iarna puteai încălţa nişte „tenişi ai eliberării”, înfundaţi cu iarbă uscată moale ori resturi de bumbac.
Primarul din sat însă avea o pereche de pantofi de piele, de culoare roşie. Se spunea că, în anul în care intrase în armată şi se dusese la război, ajunsese pe la Shanghai şi că de-acolo, de la Shanghai, îşi adusese pantofii cei roşii. Nimeni n-a putut dovedi vreodată dacă şi-i cumpărase ori îi furase.
Pantofii roşii de piele ai primarului luceau de-ţi luau ochii, iar el îi purta numai câteva zile pe an, primăvara, în cele câteva zile de la Sărbătoarea Primăverii[3], când se fac urări de Anul Nou.
În sat, nu era om să nu ştie această foarte bine cunoscută pereche de pantofi roşii de piele, iar, începând din anii ’50, perechea de pantofi de culoare ţipătoare avea să le apară, în fiecare an, la vreme de An Nou, în fiecare dintre casele lor. Primarul satului, îmbrăcat într-o pufoaică scurtă de bumbac de un verde crud, nici nouă, nici veche, înainta de fiecare dată greoi pe drum, cu cele două mâneci ale pufoaicei pleoştite bălăngănindu-se pe lângă el, fiindcă braţele nu-i încăpeau niciodată în ele.
Cu timpul, de cum apăreau prin sat pantofii roşii de piele, începeau să explodeze şi pocnitorile de Sărbătoarea Primăverii. Pantofii aceştia roşii de piele deveniseră aşadar, asemenea stihurilor paralele[4] şi lampioanelor, un simbol al Sărbătorii Primăverii. Încălţat cu perechea aceea de pantofi, primarul satului părea plin de viaţă şi avea şi un aer foarte oficial. În definitiv, era un om ce ştia multe, văzuse lumea, că doar îşi adusese pantofii de la Shanghai, iar, în afară de primar, nimeni din sat nu ştia, de fapt, în ce parte a satului ar veni Shanghaiul ăsta.
Pantofii roşii de piele i-au adus primarului glorie şi respect, dar şi necazuri şi nefericire. Când au fost mişcările „cele trei împotrivă” şi „cele cinci împotrivă”[5], unii s-au gândit că ar exista o legătură între pantofii cei roşii de piele şi situaţia sa economică, stilul său de viaţă, iar superiorii au creat o „grupă de învăţare” şi n-a mai primit perechea aceea de pantofi roşii de piele ce-i dădea prestanţă. Mult timp l-a durut sufletul pe primar din pricina asta şi e greu de redat în vorbe ce era la gura lui, când îi aminteai de aşa ceva. În anul acela, de Sărbătoarea Primăverii, nu s-a mai dus din casă-n casă, poate şi din pricină că nu mai avea pantofii roşii de piele. Cum însă mişcarea de îndreptare a trecut, primarului i-au fost înapoiaţi pantofii cei roşii de piele. Primarul satului nu-şi mai încăpea în piele de bucurie, iar de Sărbătoarea Primăverii toate căminele din sat au văzut din nou în picioarele primarului pantofii aceia de un roşu aprins. Peste alţi câţiva ani, grupa de lucru pentru „cele patru educări”[6], pornind tot de la pantofii roşii de piele, i-a căutat iarăşi nod în papură primarului şi, chiar dacă şi-a păstrat pantofii roşii de piele, în locul lui a fost pus altcineva. În anul acela, primarul satului iarăşi nu s-a mai dus cu uratul de Sărbătoarea Primăverii, că – se pare – nu prea mergea să ai pantofii roşii de piele, dar să nu mai ai funcţie.
Mult mai încoace, primarul satului a început iar să-şi încalţe pantofii roşii de piele şi, în veselia Sărbătorii Primăverii, să meargă din casă în casă prin sat. În faţă, oamenii i se adresau cu: domnul primar, bunic, unchi, frate mai mare, cumnat, dar pe la spate cu toţii îi ziceau „pantofi-roşii-de-piele”. „Pantofi-roşii- de-piele” a devenit astfel porecla primarului.
Tatăl meu, ca şi fratele meu mai mare tare şi-au dorit să vină o zi în care să încalţe o pereche de astfel de pantofi roşii de piele, care să însemne putere, funcţie şi respect laolaltă, însă dorinţa nu li s-a putut împlini defel.
Au trecut mai bine de patruzeci de ani de atunci, iar eu am plecat demult din satul acela. Amintirea perechii de pantofi roşii de piele, ce mi-a marcat adânc copilăria, s-a estompat treptat. Bătrânul primar al satului a părăsit, în urmă cu doi ani, lumea aceasta, iar, odată cu dispariţia lui – sau poate chiar înainte de asta –, s-a cam prăpădit şi perechea aceea de pantofi roşii de piele.
Acum câteva zile, un prieten din copilărie, venit în capitală în excursie, m-a căutat. Din prima clipă în care am dat ochii cu el, privirile mi-au fost atrase de pantofii lui roşii de piele nou-nouţi. „Te-ai făcut primar?” l-am întrebat instinctiv. „De unde ştii? Tocmai am preluat funcţia” mi-a zâmbit el încurcat. I-am zâmbit şi eu, în timp ce mă năpădeau amintirile din vremea copilăriei.
Despre cum stau lucrurile
Am scris un material intitulat „Despre cum stau lucrurile” şi l-am pregătit, ca să-l trimit prin poştă la redacţia unui ziar din Beijing.
Mi-a luat o întreagă săptămână să-l scriu. Ceea ce scrii superiorilor şi mass-mediei trebuie să fie obiectiv şi real, nu poţi scrie orice minuni. Iar, pentru asta, am făcut pregătiri complete. Înainte de a mă aşeza să scriu, am verificat de mai multe ori tot felul de date şi exemple, am făcut corectură la cuvântările conducerii şi documentele superiorilor pe care le-am citat. Abia după ce m-am asigurat că totul e pregătit fără greşeală, am printat materialul, l-am băgat într-un plic mare tip Manila (de carton gros) şi l-am trimis ziarului.
Să scriu acest articol „Despre cum stau lucrurile” a fost de la cap la coadă numai acţiunea mea, n-a fost nicidecum o treabă organizată ori o sarcină dată mie de şefi. Am considerat că un cadru obişnuit de la bază are răspunderea şi datoria de a prezenta forurilor superioare şi mass-mediei fenomenele reale care se petrec în preajma noastră, fenomene care merită o atenţie deosebită şi cărora trebuie să li se dea importanţă. Iniţial, voiam să trimit acest material liderilor centrali, dar apoi m-am mai gândit şi mi s-a părut nepotrivit, ei fiind prea ocupaţi cu treburi mult mai însemnate, pentru că într-o ţară atât de mare în fiecare moment şi în fiecare zi se întâmplă atâtea lucruri importante! Ceea ce voiam să prezint eu era prea nesemnificativ faţă de aceste lucruri importante şi nu aveam nicidecum de gând să-i deranjez, să le răpesc din timpul preţios. În plus, materialul era scris dezlânat, foarte mărunt, fără o retorică şi frazare deosebite, aşa că depăşea 50.000 de caractere, fiind pe cât de dezlânat pe atât de neglijent. Dar asta e: dacă nu-s în stare să-l finisez şi şlefuiesc, n-am decât să-l trimit aşa la ziar. Dacă marii ziarişti şi editori de la ziar îşi vor face timp să-l răsfoiască şi să arunce o privire la ce-am scris, eu voi fi extrem de mulţumit. Nu speram să-l publice nici întreg, nici vreun extras din el. Ah, da. Mai e ceva ce trebuie să declar la modul serios: materialul scris de mine nu e cine ştie ce plângere din categoria scrisorilor de acuzare sau scrisorilor anonime. Îndrăznesc chiar a spune că lucrurile din materialul acesta sunt la fel de adevărate ca şi numele meu. Aşa că, la sfârşitul materialului scris, am semnat cu numele meu real şi am scris adresa poştală a expeditorului.
În ruptul capului nu m-aş fi gândit la ce a urmat.
După două luni, am primit ziarul, trimis de redacţia din Beijing. Materialul meu „Despre cum stau lucrurile” era, în mod neaşteptat, publicat în suplimentul ziarului, plus că era dat în serial-foileton pe parcursul a o jumătate de lună.
M-am speriat de n-am mai putut. Nu doar că numele îmi era tipărit în ziar ca autor, dar toate persoanele şi numele care apăreau în materialul trimis de mine nu fuseseră prelucrate tehnic şi apăreau etalate public. Dar şi mai nedumerit şi stupefiat am fost când am văzut că ziarul luase materialul trimis de mine drept nuvelă, una ceva mai lungă, şi-l publicase la rubrica „Lecturi recomandate”.
Aşa că am devenit – într-un mod inexplicabil şi pe nepusă masă – scriitor, şi încă un „scriitor în vogă”.
Redacţia m-a sunat, ca să stabilim să scriu despre cum creez şi mi-a cerut să facem un interviu exclusiv, de mare întindere. Deoarece după publicare „nuvela” stârnise mare vâlvă în rândul cititorilor, aceştia voiau să afle mai multe detalii personale din viaţa autorului.
Câteva luni la rând n-am putut dormi bine. M-am ascuns acasă la un prieten, stând ca pe ghimpi şi neputând face nimic. Prietenul, crezând că am omorât pe cineva şi că mă ascund de pedeapsă, temându-se că va fi şi el implicat, a chemat poliţia fără să-mi spună. Poliţia a venit cu sirena şuierând, n-a stat la discuţii, m-a încătuşat şi m-a luat. Din fericire, trăim într-o societate guvernată de lege, iar majoritatea oamenilor fac lucrurile într-un cadru legal. Poliţiştii, chiar dacă iniţial mi-au luat explicaţiile drept aiureli, poveşti de adormit copiii, şicane la adresa organelor statului şi insinuări la adresa IQ-ului personalului din securitatea publică, au sfârşit prin a accepta explicaţiile foarte aprinse pe care le-am dat. Şi nu doar că mi-au dat drumul, dar, înainte să plec, m-au invitat să le las şi un autograf pe raportul de anchetă.
Această „nuvelă”, intitulată „Despre cum stau lucrurile” a fost preluată de mai multe ziare şi reviste şi, în cele din urmă, a fost selectată pentru premiul Cea mai bună nuvelă a anului din acel an. În tot acest timp, n-am îndrăznit deloc să mă întorc acasă, aşa că stau şi acum în casa unei rude îndepărtate. Nu îndrăznesc să mă duc la nicio „ceremonie solemnă de înmânare a premiului”, fiindcă nu vreau să mai isc vreo nouă belea. Când discut la telefon cu soţia despre greşeala asta, mi-o asum pe de-a întregul. O rog să mă ierte şi să nu le spună copiilor adevărul.
Nevastă-mea a îndurat o perioadă mari presiuni pentru mine, a trebuit să dea ochii cu ziarişti şi critici care erau asemenea unor muşte, şi, neavând încotro, a tras nişte minciuni de genul: „Are ceva contagios şi nu poate da interviuri” sau „Când era mic a suferit o arsură la faţă, aşa că nu dă fotografii” etc., iar, în cele din urmă, a curmat intenţiile exagerate ale presei. Generozitatea şi curajul soţiei mele în această situaţie m-au făcut să-i fiu recunoscător. Cel mai mult în viaţă i-au displăcut „scriitorii”, fiindcă nu înţeleg de ce, dar în adâncul inimii ei, scriitorii sunt totuna cu tagma ticăloşilor şi pungaşilor. Aşa că-i transmit prin cunoscuţi: „Aşteaptă să treacă asta şi mă fac om, n-am să mai scriu mizerii de genul «Despre cum stau lucrurile».”
Am o armă de foc
Un locotenent-colonel de la departamentul zonal al forţelor armate discută cu mine la mine în birou: „Arma aceea a ta las-o în grija noastră!”
„Armă? Ce armă?” am făcut eu ochii mari şi l-am ţintuit cu privirea extrem de surprins.
„Pistol, tip 54.”[7] Cum stătea rezemat de fotoliu, se înclină în faţă şi-şi scutură scurt scrumul ţigării în scrumieră.
„Glumeşti, de unde să am eu pistol? Adevărat sau de jucărie?” am râs eu încordat şi m-am ridicat de pe scaunul din faţa lui deschizându-mi larg braţele.
„Serios, chiar ai un pistol. Noi ţi l-am eliberat.” şi locotenent-colonelul îşi scutură iarăşi scrumul, însă ţigara îi căzu pe măsuţa de ceai. O luă în grabă, se scutură pe pantaloni, iar scânteile le dădu pe podea.
„Aah, e clar că e o glumă… şi… când mi-aţi eliberat voi armă?” crezui eu că tipul ăsta cu epoleţi de locotenent- colonel pe umăr tocmai încearcă o farsă.
„Anul trecut ţi-am eliberat-o” îmi spuse el liniştit şi sigur de sine.
„Anul trecut? Cum să-mi eliberaţi voi armă mie, un om de rând?” mă arătai eu derutat.
„Nu sunteţi un om de rând, sunteţi cadru de conducere şi, în plus, sunteţi responsabil cu munca de pregătire militară a subordonaţilor în cadrul miliţiei populare”, folosi dinadins locotenent-colonelul pluralul de politeţe în adresare.
„Sunt doar şef la o companie de construcţii, nu sunt şi soldat, de ce aş deţine armă?”, sperai eu că totuşi va pricepe.
„Aşa e, dumneavoastră nu trebuie să deţineţi personal armă, de aceea o şi administrăm noi pentru dumneavoastră”, îmi explică el candid.
„Dar, cum eu n-am armă, nu există nici problema administrării ei de către voi”, îi replicai eu.
„Aveţi armă, aşa e prevăzut.” După care spuse exact aceste cuvinte: „Funcţia şi munca dumneavoastră de răspundere, ambele impun să aveţi armă. Aceasta e regula şi sunteţi tratat ca atare. Printre lucrătorii de la compania dumneavoastră sunt cu siguranţă subordonaţi care trebuie să facă pregătire militară, de aceea dumneavoastră trebuie să aveţi armă. Oare am fost clar?”
„Aţi fost clar, numai că eu n-am înţeles bine”, am răspuns eu cu faţa toată roşie de îngrijorare.
„Problema e că n-am văzut niciodată aşa-zisa ta armă, pricepi?”
„Aşa e. Pricep. Indiferent dacă aţi văzut sau nu acea armă, dumneavoastră, de fapt, sunteţi în posesia acelei arme. Pistol, tip 54. Acum, noi vă solicităm să ne-o predaţi nouă, ca s-o administrăm, iar acest lucru este stabilit clar în metodele de administrare a armelor, vă rog să vă conformaţi.” Locotenent- colonelul se ridică de pe fotoliu, privindu-mă cu seriozitate.
„E absurd. Eu chiar n-am armă, puteţi să percheziţionaţi în amănunţime, oricine ştie că sunt ilegale colecţionarea şi deţinerea privată a armelor de foc, deci cum aş putea deţine ori colecţiona arme de foc?” am răcnit, iritat, către el.
„E corect ce aţi spus. Tocmai pentru că nu se poate să deţineţi armă de foc, departamentul pentru administrarea armelor de foc din cadrul departamentului nostru zonal al forţelor armate vrea să facă o unificare a administrării”, s-a menţinut în continuare locotenent-colonelul tare pe poziţie.
„Dar eu n-am armă, oare nu-nţelegi ce-ţi spun?” am sărit eu în sus.
„Nu eu n-am înţeles vorbele dumneavoastră, ci dumneavoastră n-aţi înţeles vorbele mele. Teoretic vorbind, dumneavoastră chiar aveţi o armă de foc, pistol tip 54. Cum el însă nu poate fi purtat de dumneavoastră şi trebuie administrat centralizat de noi, e nevoie să fie depozitat la arsenalul indicat de forurile superioare”, îmi spuse cu multă răbdare locotenent- colonelul.
„Stai un pic, lasă-mă să-mi ordonez gândurile. Datorită funcţiei şi muncii mele, se pare că trebuie să am o armă de foc…”
„Nu se pare, ci chiar aveţi un pistol”, mă întrerupse el.
„Bine, păi atunci consideră că am”, am dat eu din mână a acceptare.
„Nu se consideră că aveţi, chiar aveţi”, mă întrerupse iar locotenent-colonelul.
„Bine, am să accept ce-mi spuneţi! Aşadar, chiar am o armă de foc, de care totuşi eu n-am auzit niciodată şi nici n-am văzut-o vreodată, iar azi tu vii special să iei acest pistol tip 54 care e clar că nu există şi vrei să-l administrezi în locul meu, asta e?” mă minunai eu tot.
„Cam aşa ceva, aşa e”, răspunse locotenent-colonelul cu un zâmbet forţat.
„Păi atunci ia-l”, îmi desfăcui eu braţele cu lehamite.
„Nu merge aşa. Lucrurile toate trebuie făcute într-o ordine şi, mai ales că e vorba de o treabă aşa de importantă ca administrarea de arme, cu atât mai mult nu trebuie făcute de mântuială”, spuse el pe un ton solemn.
„Bun! Care e ordinea?” Strig o dată tare: „Armă de foc”, iar tu după asta răspunzi: „O administrăm noi sau cum?”, am spus eu la un pas de a-mi pierde minţile.
„Nu e aşa simplu, nu e joacă de copii”, spuse locotenent-colonelul scoţând din buzunar o hârtie. „Aceasta e procură de administrare a armei de foc, vă rog s-o semnaţi.”
„Bun, o semnez”, şi am ales din suportul de creioane de pe birou un pix cu gel pentru semnat documente.
„Mai e ceva. Astea sunt două confirmări de primire.” Locotenent-colonelul mai scoase alte două foi subţiri şi mi le întinse.
„Astea ce mai sunt?” mă uitai eu la el nedumerit.
„Pentru cheltuieli de administrare. Una pentru cheltuieli restante de anul trecut, cealaltă pentru avans, pe doi ani.”
Am pus repede Serviciul Financiar să predea banii locotenent-colonelului. Iar de atunci sunt şi eu om cu armă de foc.
Filosofie
„Numai proştii şi tâmpiţii studiază filosofie, pentru că filosofia te face om inteligent. Oamenii inteligenţi sunt dintru început inteligenţi, aşa că n-au nevoie de ea. Când tâmpiţii vor să devină inteligenţi, abia atunci au nevoie să studieze filosofie. Bun, de mâine voi fi la pensie, iar azi vă predau ultimul meu curs de filosofie.” N-aveai cum şti dacă este emoţie, o pauză pentru a-şi sublinia spusele ori sentimentalism, nostalgie, oricum profesorul a spus acestea cu o voce tremurândă, în timp ce-şi scotea batista (ce părea a fi mai degrabă şosetă) şi-şi ştergea ochii – mai exact, cu o mână şi-a scos ochelarii, iar cu cealaltă, în care ţinea chestia ce părea batistă ori şosetă, şi-a tamponat uşor zona ochilor.
Care e numele profesorului noi nu ştiam defel, dar nici nu contează, colegii îi spuneau, de regulă, profesorul Du, însă în mod sigur nu se numea aşa. Predase o perioadă îndelungată cursul de Anti-Dühring, aşa că băieţii au găsit potrivit să considere că şi el se numeşte Du, probabil chiar Du Lin. Cum spuneam, nici nu e important cum se numea, deoarece, filosofic vorbind, calitatea profesorului e clar că nu constă, la urma urmei, în a se numi Zhao, Qian ori Sun, Li, e de ajuns, de fapt, să-i spui profesor, iar să-l strigi profesorul Du e deja prea mult. Cinstit vorbind, filosofia învăţată până atunci era destul de superficială pentru a ne permite să facem diferenţa între a-i spune profesorul Du ori mentorul. Există însă şi unii care nu sunt aşa fraieri şi naivi ca mine să-şi facă probleme în legătură cu nişte cuvinte ca acestea, de adresare, şi care, indiferent cui i-ar vorbi, emit un „Hei” de mare sinteză şi extremă abstracţie, aplicabil pentru apelarea oricui.
Profesorul Du, când era mic, păştea vacile, iar partidul şi guvernul l-au scos din staulul vitelor şi l-au dus în amfiteatrul de filosofie.
Când a auzit prima dată despre conceptul de filosofie, tocmai făcuse şaptesprezece ani. Aşa cum avea să-şi amintească mai apoi, primul curs de filosofie pe care l-a audiat l-a răvăşit complet, iar propoziţia „lumea este materială” auzită acolo l-a dus în pragul schizofreniei. Zile şi nopţi nu i s-a mai lipit pleoapă de pleoapă, a făcut liste, teancuri groase de hârtii, cu lucrurile pe care le credea el materiale, iar că pământul este material, casa este materială, furca de gunoi, pişatul de câine, eleşteul, plopii, grajdul, beţişoarele pentru mâncat, masa, kangul[8], pupilele, toate sunt materiale a priceput, dar că aerul e material în ruptul capului n-a putut înţelege. Când era vorba despre lucruri ce nu pot fi văzute cu ochiul liber, treburile se înceţoşau. Cum nu putea număra toate felurile de lucruri bizare ştiute, i s-a părut că spusa „lumea e materială” nu prea are susţinere. A slăbit vreo treizeci de jini[9] când a fost să strângă dovezi că această propoziţie e adevărată.
Ulterior, profesorul lui a mai spus şi o altă propoziţie: „Calul alb nu e cal”[10], adică un cal alb nu e cal, la care, chiar au încurcat-o, de-a dreptul, patru dintre studenţii din grupa aceea, care au înnebunit, mai mult sau mai puţin. Unul dintre ei a fost domnul profesor Du. El păscuse vaci, ce-i drept, dar calul e totuşi un fel de rudă a vacii, iar cai albi văzuse mulţi. Cum să nu fie caii albi cai? Când profesorul lui şi-a exprimat intenţia de a-i da consultaţii individuale, l-a atenţionat pe acesta că mai bine-şi ţine gura ori spune că şi caii albi sunt cai, că altfel el pur şi simplu moare – cum să nu fie cai caii albi.
Profesorul Du dimpreună cu ceilalţi trei colegi de grupă cu acelaşi punct de vedere aparte au stat un an acasă, continuând la balamuc să reflecteze. Profesorul Du avea o înţelepciune nativă, aşa că, după un an, pe nepusă masă s-a luminat complet şi, de atunci, s-a îndrăgostit de filosofie. Ceilalţi trei colegi însă au rămas confuzi de tot, iar după anul de pauză s-au retras de la facultate şi s-au întors acasă la muncile câmpului. Profesorul Du s-a întors la cursuri, a terminat facultatea şi a şi rămas la catedră să predea.
Cursurile profesorului Du nu erau de nivel scăzut, atâta doar că studenţii obişnuiţi se manifestau ca şi cum nu le-ar înţelege. În plus, la acel început de an, nimeni nu voia să asculte cursuri teoretice fără cap şi coadă, voiau cu toţii să înveţe câte ceva în meserii pentru viaţă, de genul artă culinară, contabilitate, modalităţi şi metode de numărat bancnote. Aşa că era greu de predat cursul de filosofie. Dacă la început de curs nu s-ar fi făcut prezenţa, profesorul şi-ar fi ţinut cursul numai pentru bănci şi scaune; şi dacă nu se lua măsura de siguranţă de a se încuia uşa principală, după strigarea prezenţei studenţii ar fi zbughit-o pe uşă imediat. Chiar şi aşa, unii studenţi îşi riscau viaţa sărind pe geam, şi nu puţini au fost care s-au ales din asta cu oase rupte şi răni diverse.
Iar cei rămaşi în sală nici ei nu ascultau cursul. Sus, la catedră, profesorul vorbea de zor, dar cei de jos, din faţa lui, erau într-o continuă forfotă, ca la piaţă, în toată sala. Doar o minoritate de studenţi bine-crescuţi şi educaţi, fie citeau cărţi cu benzi desenate, fie dormeau adânc şi nu deranjau niciodată cursul profesorului. Profesorul Du şi-a stors creierii cum să facă să-i aducă pe studenţi la cursul de filosofie. Încercând în toate felurile să atragă atenţia studenţilor, şi-a îmbunătăţit fără încetare metodele de predare. Uneori, venea cu un gong, pe care îl lovea când şi când pe neaşteptate, a folosit şi plăcuţe de bambus pentru ţinut ritmul[11] şi tobe mici. Şi-a pus la bătaie, timp de un an de zile, tot timpul liber, adică toate zilele libere şi sărbătorile: a lucrat şi a pus pe muzică principiile filosofice, ca să le cânte studenţilor, şi aşa a tot cântat pe melodii arhicunoscute, a cântat pe muzică de belcanto, a recitat în dialectul din estul Beijingului acompaniindu-se la tobă mare[12], a cântat pe melodii din opera de Hebei[13], pe melodii din opera de Henan[14], a cântat pe ritm de operă[15] chiar şi operă de Shaanxi[16]. Ba chiar, de câteva ori, pentru a sublinia anumite subiecte importante, a imitat şi lătratul de Lü de Shandong, a chiuit câine şi a făcut tot felul de grimase.
Exact nu se ştie dacă filosofia are o problemă, ori creierul omului modern n-o apreciază, cert este că, deşi profesorul Du a făcut aproape totul pentru ducerea mai departe a cauzei filosofiei, punându-şi în joc demnitatea, personalitatea şi viaţa, totuşi rezultatele au întârziat constant să se arate, căci aproape tuturor le-a fost complet indiferentă filosofia.
Dar acum gata – profesorul Du a ieşit la pensie. Filosofia i-a îmbogăţit, dar şi pustiit întreaga viaţă, punându-i laolaltă, în mod antitetic, bogăţia interioară şi slăbiciunea exterioară. Şi-a luat şi-un câine. Totdeauna, pe înserat, când îşi ia zborul bufniţa Minervei[17], poate fi văzut la plimbare împreună cu câinele. Are un câine cumplit de urât, şchiop de-un picior, pe care-l târăşte după el, e plin de râie pe tot corpul şi care tot timpul aleargă în toate părţile, dând să fugă de la stăpânul de care nu ascultă. Profesorul Du ţine strâns în mână lesa prinsă de gâtul câinelui, se stropşeşte la el tot timpul şi-l strigă pe nume.
Profesorul Du i-a dat câinelui un nume tare haios: „Filosofie”.
you should learn romanian. oerwise, it is difficult to answer your interest.