II. Maximum în Infinitezimal. Idei în dialog: texte teoretic-reflexive

0
16

Cum revista este realmente, în ansamblul ei, un eveniment publicistic, iar comentariul selectiv ar trunchia imaginea unității ei, propunem o – fie și rapidă – „răsfoire” integrală a articolelor, într-o relativă ordine a rubricilor.

Prima secțiune compactă, Trădări fondatoare, inițiază în volum suprema „trădare” a autorului, lectura interpretativă ipostaziată prin eseistică (Sebastian-vlad Popa, Singura proprietate; Fabiana Florescu, Limitele rostirii și trădarea textului; Simona Gabriela Noapteș, Înstrăinări. Gombrowicz, Esterházy, Bernhard) și cronică de carte (Diana Elena Oprea, Banul deposesiv. Patru romane de Bohumil Hrabal) și ilustrată – fără precizări / o minimă și necesară prezentare(!) – de textul semnat de Iuliana Dumitru, Scriitorul, trădător de mamă și de tată.

Singura proprietate de Sebastian-vlad Popa este textul emblematic al întregii secțiuni, nu prin plasare în fruntea acesteia, ci pentru faptul că reprezintă trădarea integrală, totala răsturnare a interpretărilor tradiționale, convenționale, comode ale textului shakespearian. Ipotezele autorului sunt seducătoare, cel puțin prin inedit, într-o dezbatere de semnificații atât de adânc înecată în locuri comune. Ei bine, autorul eseului ni le spulberă prin afirmații de tipul: „În realitate, nu există personaje «dulci» sau malversatori în literatura lui Shakespeare”; „Rezultă absența cu desăvârșire a răului în lumea shakespeariană.”

Ludic detașat de textul shakespearian (Regele Lear sau Hamlet), articolul este, de fapt, o implicită, interesantă și reușită definire a lecturii (și poate chiar o abordare a problemei limitelor acesteia) ca traducere infidelă a textului. Făcând abstracție de argumentațiile extraliterare, mai curând de filosofie a limbajului / de logică formală și istorică, străine literaturității textului, ne seduce ficționalizarea spumoasă, poanta finală a articolului: „Vorbise deja Shakespeare despre sentimentul patriotic, prin gura unui ucigaș de frate, Claudius, un Cain modern și deschizător de istorie. De ce îl exilează pe nebunul de Hamlet tocmai în Anglia, e întrebat Claudius. Pentru că «acolo toți sunt nebuni», răspunde poetul național.”

Înscris pe coordonatele viziunii de grup, textul Fabianei Florescu (Limitele rostirii și trădarea textului) este complementar celui anterior, ca analiză de text focalizată pe secvență biblică „sărutul lui Iuda”. Analiza textuală liberă se structurează pe comentariul colajului sugestiv de secvențe din Evanghelia lui Matei (26: 23; 26; 47; 54; 55), pe baza unui acord deplin cu substanța studiului lui René Girard Țapul ispășitor.

Având meritul de a fi asociat sugestivitatea reprezentării lingvistice cu aceea a discursului plastic, articolul ar fi câștigat în claritate dacă ar fi delimitat mai riguros planurile perspectivei (analitice și reprezentate; plastic și lingvistic) și, mai ales, dacă s-ar fi mânuit cu mai multă rigoare aparatul bibliografic.

Un incitant eseu asupra problemei identității în traducere (= lectură comparatistă) propune Simona Gabriela Noapteș în Înstrăinări. Gombrowicz, Esterházy, Bernhard. Studiul circumscrie un interesant set de trăsături definitorii pentru cultura central-europeană. Prima dintre ele, identificată în opera lui Gombrowicz, este „obsesia pentru formă și pentru tot ceea ce poate ea implica, până la ne-forma și la libertatea intrinsecă pe care o deține starea de început.”

La nivel uman, aceasta presupune – comentează autoarea – o deconstrucție a identității, reprezentarea gombrowicziană a omului formalizat, al cărui „punct de articulație […] este omul îndrăgostit de imaturitate”, care „păstrează libere capacitățile de transformare și de dezvoltare”, neîncadrându-se în parametrii convenționali, ci propunând dimensiuni umane inedite. Astfel, el este „creat de formă”, dar este și „producător de formă” și „degradat de formă”. „Îndrăgostit de imaturitate” este „creat de Inferioritate și Tinerețe”, ca expresie a evoluției și a progresului neîncetat. Proiecție ideală, el înseamnă „interuman”, „om pentru om”, „omul dinamizat de către oameni, înălțat mai puternic prin ei”.


Același refuz al limitării personalității la factorul unic și respingerea înregimentării sub stindardul identității le descoperă autoarea la Péter Esterházy. În creația acestuia, Simona Gabriela Noapteș observă că „personajul lui Esterházy își asumă o singură identitate, o identitate proteică, gata oricând să îmbrace haine ungurești sau austriece sau de orice altă naționalitate: călătorul”, cel care, după cum sublinia autorul, „călătorea la comandă, îl închiria câte un domn mai cu moț sau câte o țară mai uzată, iar el începea copilăria”. De fapt, conchide autoarea, el este „călătorul prin spațiu și istorie și vârste”.

Joc de afirmații și de negații, „căutare continuă” și „niciodată definitivă”, demersul identitar al conștiinței europene, relevă autoarea, se adâncește de la un autor la altul în forme tot mai tragic trădătoare de sine. Astfel, dacă prin Gombrowicz se refuză, de fapt, identitatea națională, iar Esterházy neagă tradiția, retezând prin călător tot ceea ce este stabil, rădăcinile, Bernhard anihilează familiarul, aproapele, familialul. Intens opresiv (patern „molestant” și matern „ipocrit, tiranic, de descendență imperială”), acesta generează „paricidul”. Ipostaziat ca „străin, însingurat”, cel conturat la Bernhard stabilește un dialog de substanță, am spune noi, cu paricidul gidean și solitarul, „străinul” existențialist, tocmai prin ceea ce remarca Simona Gabriela Noapteș, autosuficiența trăirii tragice a propriei „incompletitudini”.

Modulând distinct aceste coordonate comune, de fapt cei trei „înstrăinați” sunt finalmente – pentru autoarea acestui excelent eseu – emblematici ca traducători spirituali ai modernității de esență a culturii central-europene în universalitate.

O cu totul altă tonalitate, analitico-retrospectivă, ne propune Valentina Sandu-Dediu. Foarte aplicat și dens, eseul său (Refugiul în trecut și mitul autenticității) este consacrat textului muzical și lecturii lui interpretative. Pornind de la Festivalurile Enescu și trecând dincolo de ele, în context contemporan, autoarea propune sondaje avizate în istoria muzicii. Ea trece astfel, dincolo de „Hip: azi și ieri”, prin Reprimarea prezentului muzical, spre descoperirea autenticității și a fidelității în două „traduceri” muzicale distincte ale aceluiași discurs muzical. Concluzia eseului, pluralitatea autenticității și fidelității de sugestie a traducerilor interpretative este o concluzie ce poate fi fertil extrapolată și asupra transpunerii lingvistice, dacă citim „lector” în loc de „ascultător” și „scriitor” în loc de „compozitor”: „Dacă autenticitatea în interpretare se traduce, în cele din urmă, prin emoția provocată în ascultător, atunci o găsim cu siguranță dincolo de granițele curentelor și modelor interpretative, dincolo de (in)fidelități și (ne)respectarea intențiilor compozitorului.”

Rupând monotonia succesiunii de rubrici eseistice prin inedit, spontaneitate, diversitate de perspective, Întrebări despre traducere cuprinde răspunsurile unor traducători consacrați, membri ai uniunilor profesionale naționale de profil (Filiala București – Traduceri Literare a Uniunii Scriitorilor din România și Asociația Română a Traducătorilor Literari), la patru întrebări semnificative: „1. Care sunt marii traducători români? 2. Ce îi diferențiază pe traducătorii profesioniști de traducătorii scriitori? 3. Care credeți că sunt traducerile românești care constituie fenomene cu totul inedite de inovație / deschidere / catalizare în spectrul de expresivitate al limbii? 4. Considerați că s-ar cuveni ca marii traducători ai unei limbi să facă parte din istoria literară a limbii respective?”

Adevărat „joc cu mărgele de sticlă” – cum ar spune Hesse –, răspunsurile (re)prezintă, de fapt, un set de personalități în domeniu tocmai prin opiniile, opțiunile, afinitățile elective în universul traducerii.

Dincolo de opiniile pertinente, luările de poziție ale membrilor Uniunii Scriitorilor (Ioana Ieronim, George Volceanov, Peter Sragher, Sergiu Celac, Ioana Costa) oferă în subtext argumentele unei dezbateri rămase deschise, privind: mărcile traducerii profesioniste și calitățile specifice traducătorului profesionist, scriitorul ca traducător, condiția reală a traducerii (oglindă fidelă a textului sau „trădare” estetizantă) și statutul traducătorului (profesionist aplicat sau creator liber).

Universul scriitoricesc apare în revistă ca divizat în privința poziției față de condiția traducerii și statutul traducătorului. Astfel, Ioana Ieronim pune semnul egalității între traducere și „scrisul propriu”. În opinia sa, calitățile ideale, pe care ambele le presupun, le cantonează în sfera unui anume – mai curând – meșteșug artistic, bazat pe serii duale de atribute: „meserie și vocație”, „cunoaștere și intuiție”, „experiență și inspirație”.

La polul opus se situează, în această privință, poetul Peter Sragher, care constată în replică, rece, calculat, nemțește, exact contrariul. El își argumentează meticulos și justificat opțiunea. De altfel, intervievatul propune și un unghi inedit de abordare: poziția privilegiată a traducătorului profesionist față de text: „Traducătorii profesioniști au avantajul că nu sunt creatori ei înșiși și se pot dedica, cu talent și perseverență, muncii grele a traducerii literare. […] Scriitorii care se dedică traducerii sunt mereu tentați să imprime propriul stil traducerilor, ceea ce înseamnă că pot trăda mai degrabă palierele stilistice ale textului-sursă, făcându-l mai degrabă al lor, în mod conștient sau inconștient.” Preferința pentru traducătorul profesionist, în defavoarea scriitorului tălmăcitor, este împărtășită și de Sergiu Celac. Pentru eseist, „Marii scriitori sunt doar arareori și buni traducători, pentru că rezistă mai greu tentației de a imprima în text propria personalitate.”

Singulară în felul ei este problema traducerii textului clasicist, abordată de Ioana Costa. Universitara bucureșteancă sintetizează în răspunsul său atât reușitele remarcabile – ilustrate pe Odiseea, parțiale și puțin numeroase –, cât și dificultățile insurmontabile ale transpunerii versului antic, a hexametrului, în româna modernă.

Acoperind plaja de informații solicitate de cele patru întrebări de intervenția sa „în bloc”, reputata clasicistă atrage atenția asupra condiționărilor specifice impuse de textul clasic. Ea conchide că o reușită integrală în domeniu este cu necesitate un act creator. Deci traducerea de vers antic este „o operă de virtuozitate”, iar „autorul unei asemenea traduceri este, legitim, parte a istoriei literare”. Pentru traducerile în / din limbile moderne, răspunsul la problema dacă traducătorul trebuie să fie un scriitor sau un profesionist rămâne nebulos.

Deloc profesoral, chiar cu o ușoară tentă umoristică, disputa este tranșată, prin nuanțarea opțiunii, de George Volceanov: „Nu văd absolut nicio diferență. Grete Tartler, un exemplu tipic de complex de superioritate, crede că doar traducătorii scriitori sunt capabili să înnobileze literatura română cu traduceri de calitate. Fals! Există scriitori care traduc mizerabil, dar nu generalizez. Unii o fac la cel mai înalt nivel.“

Doorframe, 29,7x21, pencil on paper, 2010 © Rastislav Podhorský
Doorframe, 29,7×21, pencil on paper, 2010 © Rastislav Podhorský

Argumentându-și răspunsurile, profesorul George Volceanov și poetul Peter Sragher sugerează alte două probleme majore ale traducerii. Astfel, răspunsul lui G. Volceanov la întrebarea 3 pune implicit problema traducerilor actuale din literatura pentru copii și tineret, prin citarea marilor nume care au tălmăcit cândva lecturile generației sale: Frida Papadache, Petre Solomon, Ticu Archip, Dan Botta, Romulus Vulpescu, Dan Duțescu. Peter Sragher sugerează schimbarea stării actuale de lucruri privind condiția traducerii, prin realizarea unei istorii a traducerii românești (răspunsul la întrebarea 3). Totodată, el atrage dezamăgit atenția că istoria și critica literare (în comentarii și analize, ca și editorii la lansări) „se rezumă la discutarea autorului, mult mai puțin la discutarea valențelor traducerii literare, […] ca și cum Sfântul Duh ar fi realizat traducerea.”

De altfel, ca președinte al Filialei bucureștene de Traducători Literari a Uniunii Scriitorilor, poetul evidențiază și invită la participarea la cuvenitele acte de dreptate față de traducători înfăptuite prin Revista de traduceri literare a Uniunii Scriitorilor din România și prin „Colocviile de Traduceri Literare ale aceleiași instituții, în care se scoate în evidență și se discută pe larg ceea ce fac traducătorii literari din țară și chiar din străinătate.”

Răspunsurile membrilor Asociației Române a Traducătorilor Literari (Mariana Bărbulescu, Iulia Gorzo, Vali Florescu, Alex Moldovan, Bogdan-Alexandru Stănescu) se remarcă printr-o semnificativă coeziune de idei. Astfel, toți respondenții își afirmă preferința pentru textele contemporane și se propun chiar liste de titluri (Iulia Gorzo) și de traducători (Iulia Gorzo și Vali Florescu). În formule distincte, intervievații își afirmă adeziunea la ideea includerii traducătorilor în istoria literaturii („chiar dacă-s undeva mai în colț” – Iulia Gorzo; „fac parte din cultura țării în a cărei limbă traduc, sunt pilonii fără de care ea nu ar putea exista” – Vali Florescu; „Fără doar și poate. Dar […], anexați respectivei istorii, ar duce la noi totul în derizoriu” – Alex Moldovan.

În sine posibile subiecte de dezvoltat sunt răspunsurile de profunzime ale Iuliei Gorzo și ale lui Bogdan-Alexandru Stănescu la întrebările 2 și, respectiv, 4. Astfel, Iulia Gorzo respinge dihotomia traducător profesionist – scriitor, în numele exigentului imperativ al profesionalismului, necesar în ambele cazuri („Asta pentru că sper că și traducătorii scriitori sunt profesioniști”).

Replicându-i inedit, peste timp, lui Kogălniceanu – „traducțiunile fac o literatură” (și știm că așa e) –, Bogdan-Alexandru Stănescu motivează pertinent și dintr-un unghi de vedere rar abordat opțiunea sa la întrebarea 4. De fapt, B.-Al. Stănescu sugerează implicit că formația noastră literară universală se datorează traducerilor. Perspectiva răspunsului ne pune problema dacă nu s-ar impune și anumite studii privind receptarea autorilor traduși și comentarea eventualului impact al versiunilor distincte asupra interpretărilor din diferite epoci. „În măsura în care, de fapt, traducțiunile fac o literatură (și știm că așa e), da, cred că acel capitol li se cuvine cu vârf și îndesat.”

Trădarea textuală de tip eseistic interpretativ constituie și tema celei mai unitare secțiuni, Traduceri fondatoare, tocmai prin concentrarea și dezvoltarea acesteia printr-un fel de masă rotundă. Subiectul rubricii pare a fi tocmai condiția / problemele specifice, în diacronie: Ev Mediu (Andreea Apostu, Traducerea medievală – o tandră trădare); Renaștere (George Volceanov, Shakespeare: trădat și trădător); modernitate (Antoaneta Olteanu, Traduceri (in)fidele); contemporaneitate – și remarcăm simetria secțiunii, care debutează cu Permanenta traducere (transpunere a textului lui António Lobo Antunes Introducere pentru noi toți și comentariu de Dinu Flămând) și se încheie cu articolul lui Doru Mareș Trady / trendy.

În acest context, Traducerea medievală – o tandră trădare este un articol ce evidențiază deopotrivă documentarea istorică și comparatistă consistentă, dar și ordinea și rigoarea formulărilor, care conferă concizie și claritate în idei. Acestea nu exclud un anumit farmec al textului și nu reprimă parfumul de epocă, savurarea scrierii vechi. Expunerea judicioasă de idei se structurează mai curând ca o demonstrație convingătoare. Câteva considerente majore asupra literaturității timpului îi explică vocația „trădării”, a „traducerii” perpetue la nivelul reprezentării scrise și iconografice.

Aici, este interesantă și inedită mai întâi contextualizarea temporală, văzută de autoare ca liberă de deșertăciunea modernității. Ea este evocată în termenii unui fel de cronotopie alternativă. Cu finețe, eseista remarcă și ilustrează copios că replica medievală a timpului trecut față de (post- sau post-post-?) modernitatea în curs este realizată complex. La nivelul exterior-cultural, ea este reflexul conceptelor de translatio studii, translatio religionis et artis. Pentru discursul artistic, ea se concretizează prin ignorarea ideii de originalitate a textului („scrupul eminamente modern”), prin absența conștiinței estetice scriitoricești, a autoriatului / proprietății artistice, care, de fapt, consacra „trădarea ca act literar” („preluare și transformare a surselor fără menționarea imixtiunii în textul original, nu tulbură conștiințele medievale”).

Form(ul)e de dinamică spirituală consecutivă celei culturale de la est la vest (translatio militiae et imperii), aceste coordonate ale textului medieval explică relația singulară cu literatura antică, apropriată într-un mod specific, prin traducerea convertită în creație, pe coordonatele actuale în epocă: „Textul original era doar un punct de plecare, transferul eposurilor în limba vernaculară, în acest caz în franceza medievală, fiind și o transpunere în imaginarul întregii culturi franceze medievale – o transpunere așadar deopotrivă textuală și contextuală.”

Ilustrativă pentru subiectivitatea afectivă a tonalității și extrem de fertilă în sugestii pentru cercetătorul epocii este concluzia remarcabilului studiu semnat de Andreea Apostu: „Trădarea surselor, hibridizarea lor prin adaptarea la spiritul epocii au condus în cele din urmă la un repertoriu eteroclit, propice creației și glossei nesfârșite: întregul Ev Mediu este un vast demers de tandră trădare și rescriere a textelor și înțelepciunii antice.”

Traduceri (in)fidele de Antoaneta Olteanu abordează problema relației dintre libertatea / creativitatea traducătorului și constrângerile autorului, ca o ecuație cu trei necunoscute. Aici, al treilea termen, arareori avut în vedere în studiile de gen, este lectorul. De aceea, dincolo de observațiile pertinente privind exigențele unei traduceri literare de ținută, reținem considerațiile privind cititorul ca receptor și, am spune, public-țintă aleatoriu, dar esențial. Astfel, pentru traducătoarea Antoaneta Olteanu tocmai publicul este supremul evaluator (care sesizează „concordanța, adecvarea stilistică, fluența textului”), dar și promotorul real al traducătorului și al satisfacției acestuia pentru munca depusă („Un cititor care, în urma traducerii tale, descoperă un scriitor, lumea lui, un stil nou – este lozul cel mare […]. După aceea, vine și recunoașterea.”)

În viziunea autoarei, respectând atât spiritul, cât și litera operei-sursă, traducerea trebuie să fie opusă deopotrivă literaturizării, dar și excesivei colocvializări (tendință actuală remarcată de autoare și exemplificată prin trimiterea la versiunea americană a romanului Anna Karenina).

Extrem de pertinente și clar formulate, ideile eseistei constituie un repertoriu al reperelor traducerii literare corecte și statuează o relație afectivă între traducător și operă (prin fidelitatea față de opera-sursă): „dacă nu este vorba, în ultimă instanță, de o relație de iubire între traducător și autorul pe care îl traduce, procesul de transpunere și rezultatul lui nu pot avea rezultatele scontate […]”; „stilul scriitorului trebuie păstrat, evident, adaptat posibilităților stilistice ale limbii-țintă, dar nu degradat din poziția lui pentru facilitatea lecturii”; „prin profesionalizare, un traducător se distanțează oarecum de fiecare autor pe care-l traduce, privind cu simpatie și responsabilitate noua sarcină pe care o primește.”

Credincios dublei sale posturi, de creator și de traducător, Dinu Flămând pune în scenă, în debutul rubricii Traduceri fondatoare, o interesantă inserție, un text (dintre traducerile sale – Introducere pentru noi toți de António Lobo Antunes) în text (eseistic propriu – Permanenta traducere).

Din textul propriu, reținem, drept concluzie la o experiență substanțială de traducător, gustul amar al relativității traducerii și teoriei acesteia, și deci al neputinței abordării tehnice și transpunerii dintr-o limbă în alta. „Acum îmi vine tot mai mult să cred nu doar că nimic nu se poate transmite, dar și că nici nu s-ar putea scrie cine știe ce despre «arta» traducerii.”

Remarcabilă tocmai prin concizie și completitudine ni se pare și sinteza factorilor contextuali care explică, la noi, condiția contemporană a traducerii: „…vreau să subliniez un aspect care ne situează în momentul actual al literelor românești. Nivelul tot mai precar al învățământului bazic, dar și lejeritatea cu care personaje mediatice agramate ies în spațiul public, devenind astfel avangarda anacolutului, au puterea nefastă de a generaliza nu doar o limbă română săracă semantic și rudimentar articulată, dar și un anumit dispreț, incredibil în condițiile noastre, pentru exprimarea nuanțată, corectă și… îngrijită.”

Insertul semnat de António Lobo Antunes, Introducere pentru noi toți, ilustrează și argumentează aceste considerații, prin textul caracterizat de traducător ca fiind „de o uluitoare profunzime, emoționant, ca tot ceea ce scrie acest inspirat portughez”.

Eseul lui Doru Mareș Trady / trendy încheie rubrica. Ludic și alunecând de la unul dintre domeniile de referință ale autorului la celălalt, de la teatru la literatură, articolul afirmă condiția de creator a traducătorului, introducându-l într-o serie inedită. „Deformație profesională ori nu, senzația mea este că există două meserii gemene: regia de teatru și traducerea de literatură. În ambele, adevăratul act de fidelitate este infidelitatea.” În consecință, Doru Mareș se și ne amuză, dându-ne de gândit despre o altă relație dintre textul scenic și traducere, care instituie un fel de lanț al trădării criminale față de sursă. Pentru teatru, el presupune triada de factori traducător–regizor–spectator. Menținându-și esența, în literatură ea devine diadă, prin cumulul de funcții ale traducătorului, convertit în „regizor” de text literar. Doru Mareș își exemplifică punctul de vedere convingător prin mari „trădări”, reușite în ambele domenii: „Astfel, spectacolul Năpasta este de Radu Afrim după Caragiale […]. Operațiunea traducătorului de literatură nu e nici ea alta. Și, când e sclipitoare, putem vorbi, de exemplu, despre Ulise de M. Ivănescu, după Joyce.

Lasă un răspuns