Shi – o poezie impersonalizată, formalizată. Dar, mai ales, poezie

0
16

Profesor la Catedra de Limba şi Literatura Chineză (ocupaţie care solicită enorm intelectual şi emoţional căci, departe de a fi beneficiarul unei suite de vacanţe dese şi lungi, cel care o practică este răspunzător, măcar parţial, de viitorul copilului altcuiva), cercetător-sinolog (lucru nu tocmai uşor, în condiţiile în care activitatea de bază este aceea de a pregăti săptămînă de săptămînă texte noi, ce urmează a fi discutate în clasă), responsabil, pentru o vreme, ca şef de catedră, cu problemele administrative ale Catedrei de Limbi Orientale (activitate care solicită foarte mult timp şi energie), Florentina Vişan este şi unul dintre puţinii traducători din limba chineză.

N-aş putea spune care dintre „meseriile” enumerate i-au făcut şi-i fac mai multă plăcere, dar, după cum mărturisea într-un interviu apărut într-un număr anterior al Revistei de traduceri literare, transpunerea textelor chinezești în limba română a constituit şi continuă să fie o provocare plăcută.

Dintre toate genurile literare, preferat, cel puţin declarativ, este cel liric, deşi, dacă luăm în considerare volumele de traduceri publicate, romanele sînt mult mai numeroase. Dar, pentru că acesta e domeniul cel mai incitant pentru Florentina Vişan şi pentru că a oferit publicului iubitor de poezie volumul Trepte de jad – antologie de poezie chineză clasică shi (Editura Univers, Bucureşti, 1990), vom încerca să aducem în discuţie cîteva dintre problemele pe care tîlcuirea poeziei chineze le pune traducătorului.

  1. Un prim obstacol, prezent şi în proză, este întruchipat de substratul cultural la care autorul face aluzie. Acesta poate fi un personaj (mitologic, istoric etc.), un detaliu vestimentar, un instrument muzical ş.a. Dificultatea traducerii lui este reprezentată, după opinia noastră, de necesitatea respectării rigorilor prozodice specifice poeziei chineze. În limba română, ca şi în engleză sau franceză, există versiuni realizate de tălmaci (persoane care, fără să ştie limba chineză, au transpus poeme chineze în limbile respective) care păstrează melodia şi redau atmosfera, explicînd un vers într-o strofă.
  2. Un al doilea obstacol este reprezentat de absenţa pronumelor personale. Poetul descrie peisaje care-i stârnesc anumite sentimente, dar nu precizează că el este cel care le trăieşte. Tot aşa, nici persoana iubită nu este clar denumită: ea este numai sugerată, printr-o umbră, un evantai, un clinchet cristalin… Aşa se face că poezia este complet impersonală, o înşiruire de imagini şi simţiri suspendate între cer şi pămînt.
  3. Unitatea de bază a versului clasic este silaba, care coincide cu semnul grafic şi cu sensul (cuvîntul). Versurile sînt scurte, formate din cinci silabe (pentametru, ca la Qu Yuan, primul mare poet chinez) sau lungi, alcătuite din şapte silabe (heptametru, ca în poemele fu din vremea dinastiei Han), grupate în catrene sau octave. Poezia nu era recitată, ci psalmodiată. În funcţie de acompaniamentul muzical şi de tematică, se disting mai multe tipuri de poezie: shi, fu, yuefu, ci, qu. Dintre cele cinci tipuri enumerate, poezia shi este cea mai veche, avîndu-şi originea în Cartea poemelor (诗经shījīng) şi, probabil, cea care a atins perfecţiunea (formalizarea maximă) în epoca Tang, cînd tonul se adaugă la metrica poeziei.
  4. O caracteristică a poeziei este absenţa a ceea ce chinezii numesc „cuvinte goale” sau „cuvinte de prisos”. În această categorie intră conjuncţiile, prepoziţiile, tot felul de particule care, în proză, marchează raporturile sintactice. Ca urmare, după ce că traducătorul aflat în faţa textului trebuie să descopere „cine” „cui” i se adresează, trebuie să intuiască şi raporturile sintactice, pentru a oferi o anumită „direcţie” lecturii, joc poetic pe care numai o limbă silabică și-l poate permite. Formalismul dus la extrem a făcut posibilă apariţia unor poeme care să poată fi citite atît pe verticală (de sus în jos şi de jos în sus), cît şi pe orizontală (de la stînga la dreapta şi de la dreapta la stînga).
  5. Regulile versificaţiei constituie o adevărată piatră de încercare. Cezura, cadenţa şi rima sînt obligatorii.

Indiferent de lungimea versului, cezura cade înainte de ultimele trei silabe.

În versul pentametric, cadenţa este dată de două grupuri de cîte două silabe şi una izolată.

Făcînd parte din metrica poetică, tonurile au fost clasate în două categorii: ton drept, tonul 1 (notat în exemplu cu d) şi tonuri oblice, toate celelalte (notate în exemplu cu o). Versurile aveau o cadenţă tonală fixă. Un exemplu ar fi:

o o cezură o d d
d d cezură o o d (rimă)
d d cezură d o o
o o cezură o d d (rimă)

Potrivit cadenţei, înaintea cezurii versurile trebuiau să contrasteze: unu cu doi, trei cu patru. Rima era totdeauna pe ton drept. De regulă, rimau versurile 2 şi 4. În stadiul de formalizare supremă, puteau rima versurile 1, 2, 4 şi silaba dinaintea cezurii din versul 3.

Mens pepper, 180x129, oil, pigmend and rubber on styrodur, 2015 © Rastislav Podhorský
Mens pepper, 180×129, oil, pigmend and rubber on styrodur, 2015 © Rastislav Podhorský
  1. În sfîrşit, paralelismul este un obstacol la fel de greu de depăşit, ca şi laconismul determinat de lipsa cuvintelor de legătură. Paralelismul se manifestă la mai multe niveluri şi în diferite moduri. Astfel, există paralelism morfologic: sub un substantiv se va afla un substantiv, sub un verb – un alt verb. Există totodată un paralelism sintactic: subiect sub subiect, predicat sub predicat… În fine, cel mai fascinant este paralelismul semantic: culoare sub culoare, fenomen natural sub fenomen natural, sentiment sub sentiment…

Ca modalitate de formulare, paralelismul se exprimă prin sinonime, ceea ce presupune o fină cunoaştere a limbii, dar, mai ales, prin antonime extrase din substratul cultural tradiţional, cum ar fi: munte / apă, cer / pămînt… Şi astfel, se ajunge din nou la primul obstacol pe care trebuie să-l depăşească traducătorul de poezie clasică chineză.

Cu precizarea că, de-a lungul timpului, prin evoluţia firească a limbii, pronunţia din zilele noastre este departe de cea din vremea în care versurile shi au fost scrise – şi, ca urmare, prozodia nu mai e strict respectată –, invit cititorii să descopere farmecul cîtorva dintre poeziile traduse de Florentina Vişan şi publicate în Trepte de jad – antologie de poezie chineză clasică shi.

李 白 lĭ bái (701–766)

Gînd în noapte
Privind din pat. În faţă-a lunii rază.
Pămînt ca nins de brumă scînteiază.
De ridic capul, luna o văd clară.
De-l plec, dorul de-acasă mă-nfioară.
靜 夜 思
jìng yè sī
床 前 明 月 光
chuáng qián míng yùe guāng
疑 是地 上 霜
yí shì dì shàng shuāng
舉 頭 望 明 月
jǔ tóu wàng míng yùe
低 頭 思 故 鄉
dī tóu sī gù xiāng

王维 wáng wéi (701–761)

În munte
De prin desiş, pe culme, se-arată stînci albite,
Pe rece cer, cu roşu semn – frunze răsleţite.
Pe cărărui prin munte. Deşi nu a plouat,
Azurul bolţii haina cu totul mi-a udat.
山中
shān zhōng
荆溪白石出
jīng xī bái shí chū
天寒红叶稀
tiān hán hóng yè xī
山 路元无雨
shān lù yuán wú yǔ
空 翠 湿 人 衣
kōng cuì shī rén yī

柳宗元 Liǔ Zōngyuán (773–819)

Zăpadă pe fluviu
O mie de munţi fără zboruri de păsări
Zece mii de cărări paşii nu le-au călcat
O barcă solitară. Înveşmîntat în trestii,
Bătrînul pescuieşte în rîul îngheţat.
江雪
jiāng xuě
千山鸟飞绝,
Qiān shān niǎo fēi jué
万 径 人 踪 灭.
Wàn jìng rén zōng miè
孤 舟蓑 笠 翁
Gū zhōu suō lì wēng,
独 钓 寒 江 雪
Dú diào hán jiāng xuě.

Lasă un răspuns