Vă spun de pe acum că personajul principal al acestei cărți moare. Și nici măcar la final, ci la mijlocul cărții, dar apoi e din nou viu, în toate povestirile, în cele dinainte de a pleca și în cele de după aceea. Pentru că, așa cum spunea Gaustin, în trecut, timpul nu curge într-o singură direcție.
Când eram copil, alegeam din bibliotecă doar cărțile scrise la persoana întâi, astfel eram sigur că personajul principal nu moare.
În fine, această carte e scrisă la persoana întâi, deși adevăratul ei personaj principal piere. Supraviețuiesc doar povestitorii povestirilor, dar și ei mor într-o bună zi.
Supraviețuiesc doar povestirile.
Și grădina, pe care tatăl meu a sădit-o înainte de a se duce.
Cu siguranță, de aceea povestim. Ca să creăm încă un coridor paralel, în care lumea, toți din acest coridor se află la locurile lor, ca să deviem povestirea pe o altă brazdă, când situația devine periculoasă și moartea se apropie, așa cum grădinarul deviază cursul apei spre brazda următoare din grădină.
Aș fi vrut să existe în aceste pagini o lumină, o lumină blândă de după-amiază. Aceasta nu este o carte despre moarte, ci despre tristețea după viața care se stinge. Este o diferență. Tristețe după fagurele plin de miere, dar și după celulele goale ale acestui fagure, chiar mai puternică după acestea din urmă. Tristețe după acel fagure de care-și aduc aminte și lumânările din ceară, în timp ce ard în mâinile noastre.
Nu-ți fie teamă, cum spunea el.
*
Când s-a născut fiica mea, într-o iarnă acum șaptesprezece ani, părinții mei au lăsat orășelul lor din sud-estul Bulgariei și au venit cât mai repede, ca să vadă bebelușul. Au luat primul tren de după-amiază și au ajuns a doua zi dimineața. Au intrat, s-au spălat și au rămas în pragul camerei copilului. Călătoriseră toată noaptea cu cămilele lente ale trenurilor bulgărești, ca Magii. Și veniseră cu daruri, bineînțeles. Nu tocmai aur, smirnă și tămâie, deși mama își scosese din urechi cerceii de aur primiți de la mama ei și-i pusese într-o cutiuță, împreună cu o monedă de argint. Tata ținea în mână o sorcovă, pe care o cioplise din lemn de corn. Și atunci am înțeles că această scenă nu este întâmplătoare. Ea vine, așa cum ar fi spus Borges, ca să repete o altă scenă, o altă naștere. Și am mai înțeles un lucru, pe care probabil orice părinte îl înțelege – fiecare naștere este Nașterea. O mică Naștere în fiecare familie.
Părinții mei stăteau intimidați și fericiți în ușa camerei, copleșiți de respect în fața pruncului. Nu știu dacă acesta e cuvântul potrivit, dar era multă prețuire în atitudinea lor. Iar bebelușul era mic cât o gămălie, plângăcios și cu semne de icter pe piele. Ei s-au aplecat deasupra lui și au făcut un gest la care nu mă așteptam, au vrut să-i sărute mânuța. Într-o cultură patriarhală, cum e cea bulgărească, se obișnuiește tocmai invers: cel tânăr să sărute mâna celui în vârstă, tânărul e cel care se apleacă în semn de respect. Dar iată cum Nașterea schimbă totul. I-am văzut cum se apropie temători, ca și cum s-ar închina în fața cuiva venit dintr-o altă lume. (Acum, fie vorba între noi, cu adevărat venea dintr-o altă lume. Călătorise nouă luni ca să ajungă aici.)
Niciodată nu-i văzusem pe părinții mei în această postură. Ei au fost mereu cei mai buni oameni pe care i-am cunoscut vreodată, dar cu noi nu s-au purtat niciodată așa politicos, nu prea ne-au menajat, nici răsfățat, darămite să ne sărute mânuțele. Copiii socialismului erau iubiți fără prea multe ritualuri, niște puștani enervanți care trebuiau să știe unde le e locul.
*
Oamenii își închipuie că în aceste ultime zile de viață se spun cele mai înțelepte cuvinte, se transmit învățături, porunci, se discută despre esența lucrurilor… Dar durerea spulberă totul. Nu poți chibzui deștept, clar și blând despre lume printre scutece, plasturi, pastile, hemoragii pe cearșaf. Uneori, mă gândesc că durerea, durerea fizică cea mai concretă, e trimisă pentru a ușura despărțirea de această lume. Ca să nu te gândești la ce poate fi mai îngrozitor în aceste ore îngrozitoare. Sarcina concretă constă în a face față acelei apăsări, strânsori, junghiului din inima osului (se spune că în acest stadiu al bolii cu metastaze la oase durerea este una dintre cele mai insuportabile), în a toci puțin acest tăiș. Și-atunci omul să-și spună: dacă mă doare așa, mai bine să mor acum, pe dată. Fizica durerii eliberează de acel gol apăsător care strivește și de acel nimic metafizic al morții, în fața căruia ești pus.
Tatăl meu nu se văita, strângea din dinți, încerca să nu ne deranjeze. Când fratele meu sau mătușa mea îl sunau și-l întrebau cum se simte, răspundea invariabil, chiar dacă vocea îi era tot mai slabă: Păi, ce să vă zic, sunt bine, stau în pat și mă uit la televizor.
*
Tatăl meu a murit și Tatăl meu moare sunt două propoziții foarte diferite. Prima reprezintă un fapt, o concluzie, o încheiere, a doua, un roman. O poveste lungă, presărată cu speranțe și deznădejdi, care se alimentează și se ațâță reciproc. Oxigenul uneia întreține permanent focul celeilalte.
Moartea este și o problemă lingvistică. Cuvântul „mor“ e scurt și percutant. Are acel „r“ al unui ultim horcăit, iar accentul pe „o“ înfige cuiul, nemailăsând niciun loc speranței.
Încă evităm cuvântul. Vorbesc în fiecare zi cu fratele meu. De ani de zile nu ne-am sunat atât de des. Trebuie să ne gândim ce să facem atunci când… La ce firmă de pompe funebre să apelăm… Cine vine să constate… asta… Ce urmează după ce…
Ultima dată când fratele meu a venit să-l vadă a fost cu două zile înainte de sfârșit. Ieșisem să cumpăr scutece. Când m-am întors, l-am văzut pe fratele meu culcat lângă el, așa cum făceam și eu, ca să rezolvăm integrame sau să-i citesc. Există un fel de solidaritate firească, venită din interior, în a te întinde lângă cel bolnav, în a te racorda la lumea lui orizontală. Să părăsești poziția verticală a omului sănătos, care privește mereu de sus (fiecare privire de sus e mai mult sau mai puțin dominatoare) și să te cobori la nivelul celui întins în pat, să împarți cu el lipsa verticalității de care a fost privat deja. Și să fii cu el acolo unde se simte deja suflarea grea a morții. Ne puneam lângă tata ca niște străjeri, ca să-i arătăm morții că nu i-l dăm încă. Sau s-o inducem în eroare, dacă se poate, că aici nu se află un om pentru ea, pur și simplu, noi stăm întinși în pat și vorbim. Încercam să mă conving că există un transfer de viață invizibil din corpul celui viu în corpul celui muribund.
*
Îl văd cum merge prin grădină, se oprește în dreptul pomilor și zice ceva, sieși sau acestora. E-mbrăcat în geaca mea roșie veche, aceea cu care rătăceam prin toate după-amiezile lumii, geaca mea uzată de atâtea călătorii. Acum îmbracă spatele lui tata, cel care nu a călătorit nicăieri în ultimii cincizeci de ani. Merge încet prin curte, blugii îi atârnă pe picioarele vlăguite de bătrânețe, se oprește, se odihnește, își continuă drumul până la gard ca să vadă de ce întârzie lalelele anul acesta, apoi își scoate șapca, aceea pe care am purtat-o la Berlin, tatăl meu, cel care lua la purtat gecile noastre, blugii noștri, străinătățurile noastre, tinerețea noastră… Merg în urma lui, fără să mă vadă, mi-e frică să nu cadă, îl privesc din spate și mi se pare că merg în urma mea. Și nu mă grăbesc, precum lalelele.
*
Într-o altă după-amiază, tata s-a pornit să dea cu lac pe parchetul din sufragerie, a citit cum se procedează din cartea Gospodarul casei. Și-a pus pe față o mască de gaze veche, făcuse rost de ea de pe undeva ca să se protejeze de mirosul puternic. Era luna iulie, era dezbrăcat până la brâu, ca un minotaur, și, în același timp, ca un soldat în mizerie. Deodată s-a auzit soneria, tata, fără să-și dea seama, așa cum era, a deschis ușa. Poștărița a scos un țipăt și a luat-o la goană pe scări. Un vecin de la un apartament alăturat a ieșit repede pe palier și l-a întrebat speriat dacă cumva s-a dat vreo alarmă.
Îl văd pe tata cu masca de gaze pe față, nemișcat în cadrul ușii, încă o imagine, o povestire din caravana vieții lui.
*
Grădinărit și moarte. Mi se pare că am putea considera grădinăritul ca pe ceva îndreptat, de la bun început, împotriva morții. În acest loc mereu pui ceva în pământ și aștepți ca după un timp minunea să se întâmple și acel ceva să iasă la suprafață, diferit de sămânța pe care ai sădit-o, verde și drept, cu frunze și flori, cu fructe, deosebit de ea, dar și conținând-o și repetând-o, trup din trupul lui (limba gândește mai ales în metafore din lumea animală). Sunt de părere că ideea reînvierii e o idee de factură botanică. De aici a venit latura concretă a alegoriei, aici a fost punctul de pornire. Toate plantele, pe care noi le considerăm drept etapă anterioară în evoluție, cunosc, de fapt, o minune în plus, au o superputere în plus față de noi. Ele știu cum să moară astfel ca să se întoarcă din nou la viață.
Ce se-ntâmplă cu grădina din fața casei când grădinarul nu mai e… Cireșele se vor coace și vor cădea, merele vor da în pârg și apoi vor cădea, perele, prunele… Iarba va începe să crească pe alee. Plantele din grădină vor continua să răsară și în lipsa grădinarului, ce a fost sădit de el va încolți, va lega, dar și cele sălbatice vor începe să-și facă loc, iar cu timpul iarba va cuceri totul. Poate că nu atât de repede, dar acesta e mersul lucrurilor – trupurile se răcesc, grădinile se umplu de buruieni, copiii rămân orfani. Și, cu toate acestea, într-un anume sens, în ciuda grădinarului muritor, grădina este nemuritoare. Poate, de acum încolo, nu va mai fi exact o grădină. La alcătuirea grădinii au loc niște manevre complicate, se poartă războaie și se încheie tratate de pace cu natura, până la un punct ești cu ea, îi folosești zălogul, pământul și fertilitatea, iar în același timp porți o a doua bătălie, pentru limitarea și cultivarea ei. Aceste buruieni nu au ce căuta, aceste tufe pot rămâne, trandafirii, da, dar după o tăiere drastică.
*
Este mai greu să scrii despre tați. Poate pentru că în copilărie continuă să existe un cordon ombilical invizibil care te ține legat de mamă, ea e peste tot în jurul tău, ea îți pregătește masa, ea te îngrijește când ești bolnav, ea pune mâna pe fruntea ta, ea este aerul în care înoți. Tatăl este acel lucru mai puțin transparent, neclar, întunecat, uneori de speriat, adesea plecat, agățat de cilindrul subțire al țigării, el plutește în alte ape și prin alți nori.
Literatura universală, iar cea bulgară nu face excepție, preamărește mama și compune amare scrisori kafkiene către tată.
Odată, un coleg de școală, întrebat unde lucrează tatăl lui, a răspuns – la fabrica de scatoalce. Au urmat câteva secunde în care profesoara a asimilat informația ca fiind demnă de crezare și a deschis carnetul ca să-și noteze ceva. În acea perioadă, toți tații lucrau în fabrici de tot felul – de porțelan, de cauciuc, de cărămizi, de ce să nu existe și una de palme. Profesoara și-a dat seama cu întârziere despre ce e vorba, a lansat o privire severă spre clasă, iar noi ne-am tăvălit pe jos de râs.
Fabrica de scatoalce nu doar că exista, ci lucra la turație maximă. Se fabricau palme pe bandă rulantă. Dau drumul la producția de palme, suna în mod regulat avertismentul adresat nouă, atâta îți trebuie să faci ceva ce nu ai voie. De obicei, acolo lucrau tații noștri, ei înșiși erau fabricile de palme, dar nici mamele nu făceau excepție. Nici profesorii. Oricum, acest tratament începuse cu mult înaintea noastră. Se zice că în Regulamentul Școlii de la Gabrovo, din anul 1884, scria: „La învățătură se primesc copii crescuți și obișnuiți cu bătaia“.
*
Din nou acele puseuri subite de tristețe declanșate de obiecte mărunte și concrete.
Mandarina pe care o iau și deodată îmi amintesc că acesta a fost ultimul fruct din care cu mare chin a luat o bucățică, înainte de a înceta să mai mănânce defel. Nici mandarina nu mai e pur și simplu o mandarină.
Uneori, uit că s-a dus, și acesta devine un moment fericit, dau să-l sun, și abia atunci mă lovește.
Îmi dau seama că la televizor continuă să se difuzeze aceleași reclame – cele care-i plăceau și cele care-l enervau. (Nemurirea insuportabilă a publicității.)
Am păstrat ultimele numere ale ziarelor pe care i le-am cumpărat. Ca să știu ce lume a lăsat. Un război în Europa, încă unul, ceva mai jos, în Palestina, la noi scandalul pro și contra dărâmării Monumentului armatei sovietice, alte certuri, revolte… Ca să știu pe ce lume ne-a lăsat.
Se scurg ultimele zile din decembrie. O senzație ascuțită de absență spre șapte seara. Peste două zile, e un nou an. Sărbătorile sunt greu de suportat într-o perioadă de doliu. Pe ecranul televizorului se succedă reclame despre adunări între oameni dragi și apropiați, moși Crăciuni zâmbitori îi îmbrățișează pe copii, toată familia s-a adunat în sufragerie, iar tatăl taie felii subțiri dintr-un ghiudem interminabil. Sărbători fericite și vesele, îmi urează vânzătorul din magazinul de unde-mi fac, de obicei, cumpărăturile.
*
Dacă aveam cui, sigur aș fi trimis acest mesaj astăzi:
Tatăl meu a plecat. Nu știu ce să fac.
Nu știu ce să fac cu zilele și nopțile, mai ales cu după-amiezile nu știu ce să fac, acolo s-a cuibărit tristețea ca o pisică, care nu mișcă, stă și se uită la mine; ca un bivol care s-a trântit în mijlocul camerei și nu ai cum să-l ocolești.
Nu știu ce să fac cu verile, ele erau atât de legate de el și de mama, cu casa și grădina, nu știu ce să fac cu toate amintirile care ies la suprafață, cu trecutul nu știu ce să fac, nici cu zilele care vin.
Nu știu ce să fac cu mama mea, care nu știe ce să facă cu hainele tatei și continuă să le spele în fiecare săptămână.
Nu știu ce să fac cu câinele Djako, care încă-l așteaptă și-l va aștepta până la sfârșit.
Nu știu ce să fac cu toată neștiința mea despre ce se face într-o grădină, când se dau cu var pomii, când se plantează ceva, când altceva, la ce adâncime și cât de des se udă.
Nu știu ce să fac cu toate întrebările care se vor ivi de acum încolo.
Nu știu ce să fac cu poveștile, despre care nu l-am întrebat și care au rămas nepovestite.
Nu știu ce să fac cu uneltele din magazie și cu tot felul de borcane din beci.
Nu știu ce să fac cu rândurile pe care le scriu, care, de fapt, sunt pentru el, dar și pentru mine și pentru toți tații pe urmele cărora ne străduim să pășim.
Nu știu ce să fac de ziua lui de naștere, se sărbătoresc aceste zile și după moarte? Sau acum e o altă dată, care o anulează pe cea a nașterii – data morții lui? Nu știu ce să fac de Crăciun, de Paște, de toate sărbătorile ce vor veni și în toate după-amiezile ce vor urma.