Iată un titlu incitant sub aspect statistic, pornind de la investigația mea doctorală, care a avut drept scop certificarea faptului că, la exact cincizeci de ani de la moarte, poetul nostru național a fost tradus în limba arabă.
În 1939 a fost comemorată o jumătate de secol de când a apus Luceafărul poeziei românești. În acel an, evenimentele culturale s-au ținut lanț, iar punctul culminant a fost marcat de ședința festivă a Academiei Române, la care a participat regele Carol II, care a și rostit discursul inaugural (8 iunie 1939). Viața culturală a României acelor ani era foarte activă, în pofida animozităților ideologice în care intelectualii erau atrași. Pe marile teme și proiecte culturale, pe evenimentele definitorii care întruneau adeziuni (uneori doar formale) și unanimități se putea constata însă o anumită solidaritate. Semicentenarul morții lui Mihai Eminescu a fost un astfel de moment. Iar ședința solemnă a Academiei Române a reunit nume dintre cele mai sonore ale inteligenței românești a epocii, parte dintre ele regăsindu-se și în volumul omagial al revistei Convorbiri literare (LXII, nr. 6‑7‑8‑9, iunie–septembrie, 1939).
Depășind 1.200 de pagini, seria de mai multe numere succesive cuprindea semnături referențiale ale culturii române: N. Iorga, Constantin Rădulescu‑Motru, Ion Petrovici, Ştefan Şoimescu, Leca Morariu, Ioan Lupaş, I. E. Torouţiu (inițiatorul și animatorul proiectului), principesa Martha Bibescu, Ion Găvănescul, Constantin Manolache, Teodor Al. Munteanu, Radu Gyr, Aron Cotruş, Grigore Trancu‑Iaşi, Dr. Constantin Bacaloglu, George Murnu și mulți alții. Alături de contribuțiile românești, au fost semnalate și nume consacrate ale culturii mondiale: Ramiro Ortiz, Ladislau Gáldi, Emil Zegadlovici, Marcello Camilucci, Ivan Krasko, Gino Lupi, Jindra Husková Flajshansova și alții. Printre acei „și alții“ se regăsește un nume necunoscut, cel al lui Emil Murakade.
Poposit din Damascul natal la București în 1933 cu o bursă de studii la Facultatea de Teologie, tânărul creștin arab a dovedit o deosebită apetență pentru învățarea limbii române. Cunoștea, ce-i drept, franceza, țara sa fiind la acea vreme încă sub dominația Hexagonului, însă și-a însușit atât de repede și atât de bine limba română, încât, în numai trei ani, a putut să scrie propriile poezii, dar și să înceapă să traducă – iarăși o premieră în România – pagini din opera lirică a lui Jubran Khalil Jubran, binecunoscut poet arab creștin.
Jubran Khalil Jubran a fost, de departe, cel mai sonor și îndrăgit nume al melosului levantin din prima jumătate a secolului al XX-lea. Mutat din tinerețe, alături de mamă și surori, în S.U.A, scriitorul originar din Țara Cedrilor a cucerit rapid lumea culturală euro-americană cu farmecul neegalat al poeziei sapiențiale, dar și cu lucrările de artă plastică. Poeme ca Profetul au avut parte de recunoaștere planetară, iar faptul că Jubran Khalil a scris deopotrivă în arabă și în engleză l-a făcut cu atât mai cunoscut în lumea literară și în cea a ideilor filozofice dar, nu mai puțin important, și în cercurile care visau o adevărată renaștere identitară arabă. Proaspăt eliberate de sub dominația otomană, țările arabe aveau acum de înfruntat formatele coloniale ceva mai „blânde“ ale europenilor. Însă dorința de emancipare era uriașă, iar poetul libanez a fost un element-cheie al acestei renașteri (în arabă, النهضة, al-Nahḍa).
Sirianul Emil Murakade împărtășea aspirațiile generației sale, de aceea s-a simțit atras atât de Jubran Khalil Jubran, cât și de Mihai Eminescu. Pe ambii i-a tradus în premieră: pe Jubran din arabă în română începând cu anul 1936 (revista Gândirea), pe Eminescu din română în arabă în anul 1939 (revista Convorbiri literare). Asupra acestei din urmă secvențe literare mai puțin știute voi poposi în cele ce urmează.
La pagina 1267 a revistei mai sus amintite (Convorbiri literare nr. LXXII din 1939), cititorul român s-a putut întâlni cu un text „exotic“, purtând titlul Salatul dac. Lilşaer al rumani al aabkari al‑failasuf wal mujahed al‑wattani Mihail Eminescu. În traducere, aceste cuvinte înseamnă Rugăciunea unui dac. A poetului român – geniu, filosof şi luptător naţionalist Mihai Eminescu. Astfel și-a intitulat – naiv și exaltat – studentul teolog Emil Murakade traducerea, găsind de cuviință ca în prezentarea lapidară pe care i-a schițat-o-o lui Mihai Eminescu să precizeze și elementele de luptă națională, în vogă pe atunci, și în care traducătorul se regăsea. În rest, alegerea literară rămâne taina traducătorului: de ce tocmai Rugăciunea unui dac? Știm cu toții că este o poezie care nu neagă divinitatea; dimpotrivă, îi recunoaște puterea absolută. Însă ceea ce personajul (dacul) refuză este tocmai darul existenței. Suferința a devenit atât de adâncă, încât cel în cauză nu mai dorește nici măcar compasiunea semenilor: cere să fie hulit, izgonit, lipsit de orice urmă existențială și de orice formă de pomenire. Nu moartea este ținta lui, fiindcă și moartea păstrează ceva din cel care a fost, ci neființa deplină — întoarcerea în tăcerea, în neantul de dinaintea creației… Și atunci? De ce un student teolog arab alege tocmai această poezie al cărui înțeles filozofic numai creștin nu este? Dimpotrivă, este ceea ce întreaga teologie dogmatică respinge categoric: neantul, neființa, nimicul, hăul inexistenței. Misterul alegerii planează încă… Emil Murakade a efectuat și transcrierea în alfabet latin a tălmăcirii lui, în așa fel încât cititorul își poate face o idee asupra sonorității particulare a limbii arabe citind cele două pagini de revistă (pp. 1275-1276). În rest, ideea editorului de a publica poezia eminesciană cu caractere arabe este excelentă, din cel puțin două motive: prezintă o mostră de scriere orientală frumos caligrafiată, cu toată mireasma estetică a Orientului, și îi conferă lui Eminescu o necesară infuzie de universalitate, de deschidere lingvistică. Meritul lui Murakade este evident, el angajându-se în fața unui public elevat să traducă o poezie eminesciană dificilă. Ceea ce denotă că traducătorul însuși, pentru a o traduce – poetic și ideatic – în litera și în spiritul originale, știa foarte bine limba română. În aceasta constă meritul său incontestabil: acela de a se fi îndrăgostit de o limbă pe care a respectat-o și a slujit-o, mai apoi, toată viața – inclusiv în partea a doua a biografiei sale siriene. Cu abnegație și discreție, cu pasiune și acuratețe.
