Prezentare și traducere de George Volceanov
Mă tem că invitația pe care mi-a adresat-o Peter Sragher, de a scrie un scurt comentariu despre „dificultățile traducerii“ poemului În spatele frontului, nu-și va afla un răspuns pe măsură; sau, în niciun caz, nu unul la obiect. Iată și explicația: traducătorii de literatură maghiară ai zilelor noastre au la dispoziție instrumente de lucru mult mai bune decât cei din generațiile anterioare. În anii regimului comunist, cele mai „bune“ dicționare erau cele realizate de Béla Kelemen. Atât de bune erau, încât ziceai că ți-a pus Dumnezeu mâna în cap dacă aveai șanse să obții un xerox după dicționarul maghiar–român al lui Victor Cheresteșiu (eminent lexicograf și diplomat român din perioada interbelică), publicat în anii 1920. Astăzi dispunem de echivalentul maghiar al proiectului lexicografic dexonline, numit Arcanum. De asemenea, după 1990 au apărut și în Ungaria dicționare de argou (inimaginabile în vechiul regim). Primele au fost semnate de un eminent… anglist, Zoltán Kövecses, lingvist de talie mondială. Ulterior au apărut și dicționarele maghiare de slang on-line. Așadar, iată cum „dificultățile“ de odinioară s-au spulberat văzând cu ochii.
Locul lor l-a luat, în prezent, dialogul dintre traducător și autor. Când autorul este membru al minorității etnice și bun cunoscător al limbii române, el joacă și rolul de dicționar „viu“ la care recurge traducătorul – în momente de criză, să-i zicem, semantică. Când simțul limbii-sursă și explicațiile dicționarelor te lasă în ceață, apelezi la autor. Autorul devine, implicit, un agent implicat în configurarea sensurilor din limba-țintă. Nu atât co-traducător, cât consilier. Recent, Attila Sántha, un formidabil cunoscător al graiului secuiesc, dar și al limbii române, mi-a atras atenția, cu ocazia colaborării la volumul de poezie Ținându-se de câte-o creangă (Editura Tracus Arte, 2024), că, într-o poezie dedicată unuia dintre străbunicii săi, acesta nu purta „ciorapi“, ci „cioareci“. Și mai recent, traducând volumul de proze scurte Curent alternativ de Mátyás Szöllősi, am avut două-trei ezitări, care m-au determinat să-l contactez pe autorul budapestan. Cauza uneia dintre aceste ezitări era o ambiguitate involuntară, o scăpare a autorului. Colaborarea noastră a fost oglindită într-un interviu paralel realizat de Krisztina Ilyés în revista on-line Kultura.hu. din august 2025.
Îmi amintesc cu drag, cu nostalgie, de corespondența purtată între anii 1982 și 1984 cu regretatul László Bogdán, când lucram la traducerea volumului În căutarea unor locuri de filmare (Editura Kriterion, 1984). Întrebările mele erau atât de numeroase, iar răspunsurile lui Loți erau atât de detaliate și savuroase, încât s-a adunat un teanc gros de corespondență pe care bucuros l-aș dona unei edituri de limbă maghiară, pentru că ea este și oglindă a acelor vremuri, marcate de o viguroasă cenzură și autocenzură.
În spatele frontului are douăzeci și două de secțiuni; unele sunt scrise exclusiv în pentametri iambici; altele în vers liber, cu metrică variabilă; iar unele mixează cele două tipuri de prozodie. Absența rimelor și a unor forme prozodice fixe a facilitat procesul traducerii; am avut însă mare grijă să păstrez atmosfera specifică a fiecărei secțiuni, căci atmosfera, tonalitatea versurilor joacă un rol esențial în economia poemului. Evident, pe parcursul traducerii am ținut permanent legătura cu autorul. Au existat câteva întrebări legate de polisemia unor cuvinte (în secțiunea finală, e vorba de un „administrator“ sau un „om de serviciu“?), de lămurirea sensului unui regionalism, dacă se impune – sau nu – inserarea unor note de subsol. Una peste alta, lucrul la acest poem nu s-a înscris în seria unor texte ce pot servi drept exemple de trântă intelectuală cu dificultățile traducerii.
Volumul va apărea în toamna acestui an la Editura Eikon.
* * *
1.STRĂFULGERARE
Nu-i spun că are-un chip aidoma
cu cel al fostelor mele iubite,
că m-ar putea face să uit de ele,
cu frumusețea ei, dar n-are rost
să-i mai vorbesc de asta, că și-așa-mi
ghicește gândurile, cum și eu,
fără semnalele vreunui organ de simț,
îi simt prezența; ea, la fel, acum
îmi simte gândul fără ca vreodată
să-i fi vorbit despre-asta, să-i fi spus
ce mult îmi place și cât de frumoasă
și de ispititoare-mi pare, văd cum
i se ivește-n ochi străfulgerarea
uluitoare și năucitoare
născută din religie, din credință,
văd cum se uită pe furiș în jur;
când se convinge că-n preajmă nu-i nimeni
care-ar putea să ne zărească, ea
se-apropie, își dă pe spate capul
cu un gest îndrăzneț, apoi se-apleacă
spre mine, ’nchide ochii strâns de tot,
iar eu bat în retragere, mă zbat
între dorință și onoare, fac
un pas în lateral, tușesc jenat,
îmi dreg aiurea glasu’, -mi înfrânez
pornirea pătimașă, ca să știe,
să simtă: de-acum nu mai sunt acolo.
2.URME
Crezusem că știu toate speciile
de păsări, însă astăzi am văzut
pe-un ram o mică pasăre cântătoare
necunoscută – m-a binedispus.
Și-o clipă am simțit că-s iar copil
și-mi este arătat un lucru nou.
Mă-ndoi de șale în grădină, smulg
ce-i nefolositor și ofilit,
tai tot ce-i de prisos; înfig aracii
pentru fasole, roșii, pe alocuri prind
de sârmele întinse între stâlpi
mlădițele de viță; m-am trezit
azi-dimineață cu un soare splendid,
cred c-o să fie vreme însorită
până pe seară, nu sunt nori pe cer,
adie în frunziș un vânticel,
parcă alunecă pe valuri verzi
spre via de pe deal. Încet-încet,
aeru-și pierde prospețimea
pe care o simțeam ieri, după ploaie –
și, pân’ la urmă, încărcat de aburi
din râu, din mlaștină, din pârâiașe,
se schimbă, -ngreunat de umezeală,
în nori și cade iarăși pe pământ
răsunător, ropotitor, iar noi
ne bucurăm de ploaia torențială,
cică-i aur curat în luna mai.
Din locul ăsta din grădină se vede cel mai bine
ce casă falnică mi-am construit.
De-aia i-am dat camera cea mai mare
prietenului meu. El și cu Sara
nu aveau unde locui; iar mie
casa îmi este și așa prea mare.
Din stradă se zărește doar o latură
a casei în formă de L, însă dinspre grădină
se vede că veranda de pe laturi
înconjoară grădina, iar cea scurtă
se frânge-n dreptul acoperișului mai scund
al bucătăriei de vară, dincolo de care
se-ntinde grădina de zarzavat
și, -n spate, până-n Calea Rozelor,
livada. Pe-atunci, altfel îmi vedeam
eu viitorul. Câte s-au întâmplat
de-atunci! Mai ales lucruri neplăcute.
Dar n-am de gând să vi le relatez,
să nu se creadă c-am fost părăsit
de Dumnezeu.
Mărturisesc, poate exagerez un pic
când mă cuprinde bucuria-n fața
oricărei frumuseți sau fapte bune
cât de mărunte, căci ele sunt recognoscibile
și separabile, palpabile în fața
ororii gata-gata să erupă.
Mă mulțumesc acum și cu puținul.
Cândva credeam că astăzi or să zburde
pe-aici copii, iar eu, capul familiei,
plin de răbdare, am să stau să le
explic ce fel și cum e viața asta,
pe când, proptindu-se de balustradă,
soția mea s-ar odihni ori s-ar gândi
la ce-i poftește inima.
N-a fost să fie-așa.
Că sufăr sau că uit de toate astea
e tot un drac.
Totuși, nu mi-e ușor deloc s-aleg
în ce direcție s-o apuc.
Ce-ndepărtat pare, de-aici, războiul.
Eu, pe moment, nu văd nimic din el și sper
ca lucrurile să rămână-așa, îi simt
doar semnele, doar urmele și doar îmi imaginez
sângele și prăpădul. (…)
5.PĂRUL BERENICEI
Nicicând nu am crezut că va veni
o vară ce abia aștept să treacă.
Aștept să treacă, fiindcă vremea caldă,
uscată-i propice războiului. Deși
ce mult îmi place împlinirea ce-i
urmează primăverii! Dacă seara privesc
spre cer, văd Lebăda, sub ea e Vulturul,
iar mai la est e Lira; cele mai strălucitoare
puncte ale acestor constelații
formează Marele Triunghi al Verii.
În emisfera nordică îl vede
oricine. – Oricine e interesat
de-așa ceva. Mult mai spre răsărit, dincolo de
Balaur, de Câinii de vânătoare și Boar,
e constelația Părul Berenicei, numită
astfel după soția faraonului egiptean
Ptolemeu al III-lea. Berenice
și-a oferit pletele lungi, superbe,
zeiței Afrodita, să-și vadă
soțul întors triumfător acasă
de la război. Oricum, dar să se-ntoarcă.
Zeița i-a primit ofranda și
a strămutat-o sus, în cer. Iar faraonul
s-a-ntors acasă încărcat de glorie.
Frumos e părul Sarei, uneori
și-l prinde-n coc, pe creștet, cu un truc
din ăla femeiesc, și-atunci chiar că-i
leită Berenice, – așa cum mi-o
închipui. Alteori, ea și-l desface,
să-i fluture în vânt și-atunci
îi șfichiuiește spatele, iar câte-un zuluf
îi intră-n ochi. Nu-i negru, ci șaten.
Mai nou, vrea să și-l tundă. Nu-i spun, dar
știu: n-are niciun rost.
Cei declarați ca dispăruți,
mai mult ca sigur, sunt de-acuma morți.
*György Szondy-Adorján (n. 1971, Miercurea Ciuc) este autorul mai multor volume de poezie bine primite de critica literară și publicul hungarofon din România și Ungaria. Este absolvent al Colegiului de Învățământ Pedagogic „Eszterházy Károly“ din Eger, specializarea engleză. A renunțat la activitatea didactică în anul 2001, iar începând cu anul 2018 la orice altă ocupație, dedicându-se exclusiv scrisului. Pe lângă versuri, a publicat și nuvele și piese de teatru. Activitatea literară i-a fost recompensată cu mai multe premii și distincții. Fragmentele de mai jos fac parte dintr-un amplu poem compus pe coordonatele monologului dramatic, formulă poetică gândită de Robert Browning la jumătatea secolului al XIX-lea. Eul liric, un bărbat cu dizabilități lăsat la vatră în timpul Primului Război Mondial, este sfâșiat lăuntric de iubirea nemărturisită pentru soția celui mai bun prieten al său, dispărut pe front. Volumul va apărea în toamna acestui an la Editura Eikon.