Dimensiunea muzicală a sculpturii
„Ideea că sculptura este o artă atemporală este o prejudecată. Dimensiunea muzicală a sculpturii, în sensul desfășurării ei în timp, derivă din tridimensionalitatea ei. Sculptura nu se oferă privitorului într-un singur plan. Ca să o vezi, ești nevoit să o înconjori, să-i descoperi toate formele. Această multitudine de unghiuri de vedere devine timp. Spațiul tridimensional conferă sculpturii temporalitate. Diferența dintre sculptură și artele narative e însă alta: acestea din urmă sunt analitice, oferă fragmente de semnificație și te invită la o sinteză ce transgresează narativul, pe când sculptura oferă, dintru început, esențe din care poți recompune, desface «istorii»“.
O sculptură nu poate să răspundă la întrebarea «ce face». O sculptură nu face nimic, ea există prin forme. Ea este o esență din care poți extrage filoane pe care să le încarci cu propriile tale semnificații. O pasăre pusă în spațiu se deschide lecturii în chipuri multiple. Orientarea volumelor pe axa verticală, dinamica ascensională a planurilor sunt câteva indicii de lectură. Ele nu epuizează însă sensul. Aria lui nu este ferm circumscrisă. Sinteza mea formală oferă celui ce privește mai multe căi de acces spre semnificație – zbor, ascensiune, aspirație, victorie, libertate, o paradigmă ce-ți permite să-ți construiești, ca privitor, propria variantă de lectură.
Am dat totuși lucrărilor un titlu. Pe de o parte, constrângere spre un anume sens, pe de altă parte, punct de sprijin în interpretarea morfologiei formei.“
„Idealul meu ca sculptor este să ajung la acele forme pe care oricine, văzându-le, să poată exclama că le-ar fi putut face și el. Să atingi acea simplitate în care privitorul se poate identifica perfect cu obiectul făcut de tine e ceva fantastic și, dacă ar fi să râvnesc la ceva în creație, asta ar fi.”
Spontaneitatea în sculptură este falsă
„În ultima vreme, câmpul artelor vizuale s-a diversificat foarte mult, granițele dintre genurile de artă s-au estompat, raportul creație–creator–subiectivitate și-a schimbat conținutul semantic. Eu simt urgența unui timp care nu-mi mai dă răgazul unor ezitări, tatonări, experimente. De aceea, mi-am propus să mă opresc la explorarea expresivității formelor în cadrul sculpturii-obiect, organizând volumele în spațiu într-o ordine voită de mine, în funcție de conținutul de exprimat. Aceasta e limita și libertatea mea de creator.“
„«Spontaneitatea» în sculptură este falsă. Lupta cu materia, modelajul, efortul de stilizare și esențializare cere timp. O zi, o săptămână, un an… Ca să te poți menține în același registru, faci un efort psihologic substanțial. Acesta înlătură stările momentane, impulsurile imediate. E un exercițiu prin care te și modifici caracterial – devii mai așezat, mai rațional, mai egal în manifestări. Soluțiile pe care le dau sunt mai căutate, mai elaborate. Efemerul, nuanța, clipa aparțin acuarelistului, nu sculptorului. Sculptură tașistă, bunăoară, nu există.“
Futurismul și arta cinetică au recucerit mișcarea
„În tradiția clasică, sculptura este asimilată cu staticul. Puteai reda, cel mult, punctul de pornire ori pe cel terminal al unei mișcări.
Timpurile noi au rupt această convenție. Futurismul și arta cinetică au recucerit mișcarea. Și pe mine m-a incitat această problematică. În afara câtorva lucrări cinetice făcute prin anii 70 (C.137, C.119, C.121, C.102, C.106, C.104)[1], m-a fascinat tema dansului. Am dispus volumele orizontal, ca și cum ele ar fi împinse de forța centrifugă a rotației. Aceeași soluție am aplicat-o în lucrările pe tema vârtejului (C.200, C.201, C.267, C.373).“
Fac sculptură, locuiesc în sculptură, simt, iubesc, gândesc prin sculptură de peste patruzeci și cinci de ani. Mă definesc prin ea. Cuvintele s-au retras, vorbesc puțin. În locul cuvintelor – obiecte. Fără să-mi fi dat seama, ele s-au adunat într-o operă. Operă crescută din câteva idei modelatoare. Operă puțin cunoscută. Sau necunoscută în integritatea ei. Și totuși… Lucrurile s-au adunat. Ele descriu traseul unei vieți. Al unui destin. Al unei credințe. Ele mă descriu – un autoportret prin lucrări. Lectura lui – o invitație în lumea mea. (28 iulie 2000)
„Dante, imaginând-o pe Beatrice, a creat prototipul femeii-totem: idealizată până la pierderea contururilor carnale – și totuși obiect de cult, idol îndepărtat și râvnit. Interesantă provocare pentru sculptor: să dai formă materială imaterialității.“
Cuvintele s-au retras, vorbesc puțin
„Între genurile literare, cea mai apropiată de sculptură este poezia. Cum poezia lasă la o parte narativitatea, așa și sculptura trebuie să se debaraseze de elementele auxiliare, care nu concură la ideea esențială. Această economie artistică a formelor este, de fapt, cheia artei majore. Niciodată nu trebuie să faci într-o lucrare tot ce știi. Trebuie să rămâi la esențe și să cauți lucrurile curate, pure. De aceea, sculptura nu poate să abordeze orice teme, nu poate fi foarte ilustrativă.“
„În 1979, Nichita Stănescu publica Operele imperfecte, Sorin Dumitrescu îi ilustra Lecția despre cub, iar la Bienala «Dante» de la Ravenna eu expuneam, paralel, un Univers dantesc în cheia formală a cubului, ce deschidea ciclul Monadelor. Azi, un prieten îmi aduce o carte despre «Muzeul cubului» (Köln: Wienand, 1990) sau un album din 1999 al unui sculptor, Licini, ce exersează soluții asemănătoare, iar între lucrările lui Chillida regăsesc preocupări ce m-au frământat ani…
Sunt convins că ideile, formele «plutesc» în aer, spre a fi captate de sensibilități înrudite.
La vernisajul expoziției mele de la Lugoj, în 1986, criticul Coriolan Babeți mi-a revelat apropierea de Nichita.“
Amprenta religioasă m-a urmărit toată viața
„Primele mele contacte cu arta s-au petrecut în mediu religios. Originar dintr-o familie catolică, am avut contact, prin educație, cu Biserica. Lucrurile s-au complicat ulterior: regimul a desființat școlile catolice și m-am trezit brusc, fără explicație, în plină campanie ateistă. Ceea ce nu se mai putea exterioriza lucra, subteran, la formarea personalității mele. Amprenta religioasă m-a urmărit până astăzi, chiar fără a o conștientiza: la prima mea expoziție de artă în Germania (era în 1972), complet abstractă ca rezolvare formală, un critic a declarat sentențios: lucrările sunt religioase! Puritatea formei, căldura, credința încorporate l-au făcut, probabil, să le definească astfel.
Din osmoza dintre un fond religios transpus într-o formă modern-abstractă s-a născut biserica de la Orșova. Cu Hans Fackelmann, arhitectul care a primit comanda bisericii, prieten și colaborator excelent, am lucrat mai mulți ani. Forma bisericii se năștea în mâinile mele, ca o sculptură: ideea de înălțare, prin trepte, de pe relieful fațadelor, raportul luminii cu volumele, totul a fost simțit, gândit, prelucrat în atelierul meu și transpus în calcule și schițe de arhitectură… Pentru mine, biserica rămâne o Operă închegată într-un sens al credinței.“
„Cu biserica de la Dumbrăvița a fost altfel… Hansi Fackelmann a proiectat biserica, după care am venit eu cu «obiecte»: pe fațadă un Crist de beton, înăuntru, altarul, Maria cu Pruncul, tabernacolul, baptisteriul, tot ce era obiect. Rezultatul este altfel față de Orșova. Obiectele mele sunt mai bine individualizate, dar nu mai există impresia aceea de «unic» și indivizibil de la Orșova. Obiectele sunt «puse» în spațiu, nu mai fac corp comun cu forma bisericii.“
„Cu relieful Mariei cu Pruncul am împlinit, în sfârșit, prima mea comandă de sculptor: ea venea din partea mamei, care m-a îndemnat să-i fac o Marie, pe când am început să învăț sculptura. După mulți ani, comanda ei se împlinea. Macheta Mariei de la Biserica din Dumbrăvița este, și astăzi, în casa din Sf. Gheorghe.
„Următoarea comandă religioasă: «Drumul Crucii» pentru biserica din Sf. Gheorghe. Colaborarea m-a marcat într-un mod foarte personal, întrucât totul se făcea în cvasiclandestinitate (anii 1986–1988, cei mai duri ai regimului comunist). Starea de culpabilitate pe care mi-o inducea, ambiguitatea situației
Am înțeles că orice om are un drum al durerii
au făcut ca, odată cu preluarea comenzii în faza de documentare, să fac un infarct. Am întrerupt munca aproape o jumătate de an. Schițele pentru «Drumul Crucii» au fost primele lucrări realizate după boală. Subiectul cristic s-a infuzat de multe trăiri personale; am găsit valențele etern umane ale calvarului pe care și eu l-am asumat ca o experiență decisivă. Lucrarea a devenit puțin autobiografică. Am înțeles că fiecare om are un drum al durerii, asimilabil cu simbolicul drum al Golgotei, punctat de întâlniri benefice sau căderi succesive, de prezența constantă a credinței, de dispariția / îngroparea temporară, urmată de înălțare și transferul experienței către urmași.
Raportul cădere–înălțare, sacrificiu–resurecție m-a urmărit constant. Îl regăsesc și în alte lucrări: relieful cu Arhanghelul Mihail, printr-o compoziție în care Răul este în cădere, iar Binele, reprezentat prin Mihail, învinge, sau în altarul bisericii de la Sf. Gheorghe, unde am exploatat aceeași compoziție a căderii și înălțării, pentru a-l reprezenta pe Sf. Gerardus, căzut, omenește, pentru a se reînălța prin credință.“
„Totul a fost realizat în clandestinitate. Oficial, nu s-a putut scrie despre acest subiect, lucrările nu au fost reproduse, nu au fost consemnate în cărți. În cataloagele pe care le-am tipărit, mi-am putut permite doar formula echivocă «ansamblu monumental». «Biserică» era un cuvânt prohibit. Ceea ce azi mi se pare aproape incredibil – atunci era o realitate riscantă.”
„Încerc să-mi explic de unde vin cele două drumuri paralele în artă care m-au însoțit: abstractul, ca variantă clasică a artei moderne, paralel cu figurativul… Răspunsul stă, cred, în atașamentul meu funciar față de tradiție, în respectul pentru trecut, pe de o parte, alături de propensiunea, firească oricărui artist, de a fi contemporan cu epoca sa. Destinul meu de «balanță» mă face, încă o dată, să cumpănesc.”
În societatea românească s-a trezit nevoia de marcare a identității
„Portretul, ca gen sculptural specific, nu și-a epuizat resursele de semnificare. După anii lungi de programatică depersonalizare, societatea românească s-a trezit cu nevoia de a-și marca identitatea, de a se fixa în jurul unui nucleu structurant – o personalitate, un loc, un eveniment.
Am fost solicitat, în ultimii zece ani (1990–2000, n.m. S.J.), să realizez mai multe busturi monumentale: Bartók, Celibidache, Sándor Bölöni Farkas, Joseph von Eichendorf, Cristian Șerban, Bólyai, Kriza, Franyó, Pompiliu Nicolau, Traian Sălăgean, Ágoston Trefort, Kuno Klebelsberg, Ion I. C. Brătianu, Regele Ferdinand I Întregitorul.
Pentru un portret de exterior, provocarea este complexă, întrucât rezolvarea sculpturală trebuie să țină cont de două exigențe: pe de o parte, să se mențină în datele apropierii de modelul uman – trăsături fizionomice, caracter –, iar, pe de altă parte, să sugereze adevărul mai profund al personalității portretizate, respectiv să extragă simbolic atitudinea, în ceea ce aceasta reprezintă ca valoare morală.
În cazul bustului Regelui Ferdinand I Întregitorul, bunăoară, am lăsat ca omul Ferdinand, cu datele de stare civilă certe, cu însemnele statutului său (decorații, costumație de epocă) să fie absorbit de spiritul pe care l-a încarnat:
Portretul monumental restaurează funcția originară a sculpturalului
rectitudine a caracterului, altitudine morală. Am optat, de aceea, în tratarea compozițională a lucrării, pentru volume ample, pentru planuri dominate de verticalitate. Portretul, încadrat ansamblului, l-am supus stilizării maxime, l-am rezolvat prin planuri severe, cu o austeritate a mijloacelor ce vizează conturarea aceleiași dominante ideatice – regalitate sobră, dreaptă, energică, făptuitoare.
Portretul monumental restaurează funcția originară a sculpturalului, relația cu ambientul, forța exemplarității cu care intervine în social.
Țin la această «altitudine» a artei monumentale.”
„Portretul de interior coboară sculptura de pe soclu, aducând-o în spațiul intimității. Dominanta semnificării este afectul.
Mijloacele de reprezentare sunt altele: volumul este mai «moale», amprenta modelajului păstrează urma mâinii care mângâie, fermitatea rațională a liniei drepte se curbează spre căldura unui gest…
Diferența dintre un bust monumental și un portret de interior este asemănătoare cu aceea dintre un imn și o poezie de dragoste.”
(Fragmente din volumul Jecza. Sculptură – Skulpturen. Catalogul lucrărilor – Werkverzeichnis 1963–2000, o carte gândită de Sorina Ianovici-Jecza și Georg Lecca, Fundația Interart Triade, Timișoara, 2000)
[1] Fiecare lucrare a artistului este cuprinsă în Catalogul cronologic al lucrărilor prin abrevierea C (Catalog) urmată de o cifră.