Una din descoperirile noastre pe Facebook – o demonstrație că această rețea de socializare are și părțile ei bune –, este poeta iraniană Rosa Jamali, care scrie în limba persană. Am văzut-o într-un clip recitând una dintre poeziile sale și imediat am contactat-o prin Messenger, pentru că am fost impresionați de muzicalitatea limbii persane ce pare să cânte la fiecare silabă într-o armonie rară. Poeta a fost bucuroasă că eforturile ei de a se face cunoscută au dat roade. Bună cunoscătoare a limbii engleze, o poetă cultivată și deschisă dialogului, nici n-am cunoscut-o bine că Fitralit a invitat-o să participe la o întâlnire poetică online, organizată de poetul și jurnalistul Rick Spisack (USA), om care trăiește pentru poezie și întru poezie. Evenimentul a fost moderat de redactorul revistei noastre, poetul și traducătorul Mircea Dan Duță. Cu acel prilej am avut privilegiul să ascultăm pe viu poezia Rosei Jamali în persană și în limba engleză, traducerile fiind realizate de către poeta înseși.
O publicăm în revista noastră în variantă bilingvă – cu traduceri inspirate din persană în română ale Adelei Chiru, asistent universitar la Secția de Persană a Facultății de limbi și literaturi străine din cadrul Universității din București.
Acestor poezii le adăugăm și o filmare cu una dintre poezii, pe care poeta ne-a încredințat-o.
În articolul anterior, Adela Chiru analizează dificultățile de traducere a poeziei din persană în română a poetei iraniene. (Fitralit)
| دكمه | Nasturele |
| چشم هام به نورِكم عادت كرده اند به آن ها دكمه دوختم در تاريكي لمس ام كن! | Ochii mei s-au obișnuit cu lumină puțină am cusut nasturi de ei. Atinge-mă în întuneric! |
| مردمک خواب های فوری ام را برای شما پست می کنم لکه هایی که خوابم کرد کهیرهای آخر این دنیا بود دگردیسی دست هام مرده ست کمی خوشرنگ تر از دیروز شده ام بگو چقدر از روزهایم را مصرف کرده ای؟ و چقدر از تقویم واگیر دارد؟ قرنطینه ی مردمکی که جذام گرفته است چیزی زنگ می زند… اگر گوشه ای از آن دایره ی زنگی را به من قرض بدهی چیزی برای مردن کم ندارم پنج صبح فردا سال تحویل می شود تمام کلاغ های کتاب مقدس به شور نشسته اند و جهان پدیده ای ست رو به اتمام… | Pupila Vă transmit prin poștă visele mele grăbite petele lăsate de somnul meu sunt ultimele erupții ale acestei lumi metamorfozele mâinilor mele, moartea. Am o culoare mai frumoasă decât ieri. Spune-mi, cât mi-ai consumat din zile și cât din calendar este contagios? Carantinarea pupilei care s-a îmbolnăvit de lepră – ceva sună… de mi-ai împrumuta o fărâmă din acea tamburină nu voi mai găsi nicio scuză am să mor! Mâine la ora 5 dimineața este trecerea dintre ani toate ciorile din Biblie s-au pus la sfat iar lumea este un fenomen pe sfârșite… |
| كه آفتاب در كيفم بود كه آفتاب در كيفم بود و جهان بر دست هاي كوفته ام سنگيني مي كرد به هم رسيده بوديم ومن شاخه هاي كور را بلعيده بودم گويي از طلايِ سُرخِ تو بر من ريخته بود و من حياتِ وحش بودم و صداي من تيرِساكتِ تو در انعكاس ِ صدا ي من بود… شبیه ارواحی ست که مردگانم را جار می کشد منم كه در شاخه ها دويده ام شبيه موريانه اي در تو زيسته ام و به حياتِ وحش پيوسته ام. | Când soarele era în geanta mea Când soarele era în geanta mea iar lumea îmi atârna greu în brațele obosite trupurile noastre s-au întâlnit iar eu am devorat crengile surde de parcă ai fi presărat deasupra mea din aurul tău purpuriu… Iar eu eram un animal sălbatic și vocea mea era săgeata ta tăcută în ecoul vocii mele… precum o nălucă ce-mi cheamă morții Eu sunt cea care a alergat printre ramuri a viețuit înlăuntrul tău precum o termită și s-a alăturat animalelor sălbatice. |
تك سلوليِ ساعت چيزي به اشتباه مي ميرد و آفتاب كه نم برداشته است ، خيس و مات است اگر به اين خطوط ادامه دهم؛ آن شيء منجمد كه اسيرِ دست توست به اشتباه مي لغزد و گرنه چندي ست كه روز به پايان رسيده است. پوك به خانه كه مي رسم چندي به مكعب ها خيره ام جريان ِ ساكنِ آب بود و آفتاب كه نم بر نمي داشت بر سپيدي اين همه كاغذ بر رخت هاي پيرم كه گريه كرده بودم! عناصري جزء به جزء كه به من وابسته اند و از خونِ من رنگ مي گيرند. اين سرزمين كه بي وقفه بر من مي بارد! و ماه كه هنوز پهناور است. اينجا بر ديرك باريكي يخ بسته ام و براي ِ توست كه زمان را به رودخانه ريخته ام زمان هوسِ تندي بود كه از دستم رفت! اين لحظه ها كه به آساني پاك مي شوند… به كبودي اين ديوار مي مانيم من و اين رختِ تاريك كه به جوي آب ريخته ايم. گوساله ايست كه از مرگ شير مي نوشد… اين چيست كه بر زمينه اي خنثي ته رنگ مي گيرد؟ مي شد رنگِ ديگري داشته باشد روزهاست كه به نخي بندم… ماهي چروك كه از سقف مي افتد… بوران است در دور دست سنگي سست مي شود تصويري از انجماد كه روي شيشه مانده است پلي كه اينجا شكسته است و سكوت كه روي نوارِ فلزي جاري ست همه چيز قرار است كه به نقطه اي كور بينجامد. | Celula ceasornicului Ceva moare. Din întâmplare. Soarele îmbibat în apă e jilav și opac. De-aș merge-n față pe aceste linii acel obiect înghețat prins în mâinile tale ar aluneca fără ca tu să vrei. Altminteri ziua tocmai s-a încheiat. Ajung acasă – golită de conținut mă holbez puțin la acele cuburi erau o curgere nemișcată de apă iar soarele care nu se mai îmbiba cu apă pe toate aceaste hârtii imaculate pe așternuturile învechite pe care odinioară plânsesem sunt elemente – prinse de mine – frântură cu frântură capătă culoarea sângelui meu acest tărâm plouă peste mine necontenit iar luna încă se-ntinde asupra-i. Am încremenit aici pe un stâlp îngust pentru tine am scurs timpul în râu. Timpul era un impuls ce mi-a scăpat din mână Ce repede se șterg aceste clipe… Suntem precum acest zid cenușiu eu și aceste straie negre! I-am aruncat cenușa-n apă. Este un miel – îl alăptează moartea … Ce-i asta oare, ce se depune pe un fundal neutru? Ar fi putut să aibă altă culoare De zile-ntregi mă țin de-un fir de ață… Luna-ncrețită ce pică din tavan E viscolul în depărtare o piatră își pierde din puteri Forma de chiciură care a rămas pe fereastră un pod care s-a sfărâmat în acest loc și liniștea ce se revarsă pe un pilon de metal totul își va găsi sfârșitul într-un punct mort. |
| سَرَخس هفت طبقه بودم گیاهی مخصوص به تن داشتم ؛ در جشنی شبیه مراسم ختم شرکت کرده بودم سنگ بر پیشانی برگشتم ؛ بر سرزمین مادری ام باردیگر نگریستم و گریستم پدرم سیمرغ بود ؛ مادرم الهه ای بی تاب درشوش وُ هگمتانه وُ مقبره ی مردخای وَ خدا با من بود این چشم ها دوربین من شده اند در تاریکی محض ، مطلق و من اسطوره ی گُنگِ برخورد قاشق ها با چنگال بوده ام در لحظه ی شام ایزد بانوی بزرگراه نواب من ام ، به قبرستان می روم در منتهی الیه ی شرقی این شهر این که مطلق باریده بر فرق سرت ، این چیست؟ این پلشتیِ آرام چیست ؟ به چه می ماند؟ چیست؟ فرشتگان بر موهای تاریکم لانه کرده بودند به ناچار ومن پریان را شسته بودم ، لکه گیری کرده بودم ، شبیه برنج دم کرده بودم ساعت را می دانستی در لحظه ای که کش می آمد و خمیازه می کشید ، آن لحظه ی منجمد وُ خاموش وقتی با چنگال های زخمی ام بر اجاق گاز سر می رفتم وقتی تمام صحنِ میدانِ انقلاب را فراگرفته بودم وَ فوران می کردم و با وایتکس صورتم را سفید نگه داشته بودم انگار. سرخس من ام سرزمینی بی پدر عاریتی شهری سوخته ممنوعه و آلوده به انواع مرض ها ، بیماری ها، دجال ها ، دروغ ها وَ دستکاری ها به کجای این سرزمین دل بسته ای برادر؟ این سرزمین که به تمامی سوخته است، نیمی ش گور ست ، نیمه ی دیگرش به سرب آلوده ست. سرخس منم ایزد بانویِ وحشی خار وُ پلشت بر اندوهِ ساکن چشم زخمی که به سرزمینم بافته ایید… کوه را که من کندم برادر ، تو چه کردی ؟ تنها مشتی خاک آواره ام می کند گیج ام می کند به ناگاه مشتی خاک که پاشیده بودمش بر بوذرجمهور وُ یزدگرد و خاکسترم که بر دریاها پخش شده است دیگر و در آب های دجله آرام گرفته ام برادر این بوی کهنه ی نا می دهد در عنکبوتی که لانه کرده ست درست بر فرق سرم و تو می دانستی این را می دانستی این را به ناچار می دانستی این را. مراسم نام گذاری به پایان رسیده ست چراغ ها را خاموش کنید ، فردا شنبه ست؛ آه نمی کشم پریدخت آینه ها روئیده است بر انگشتان سبابه ام من که هفت دریا را گریه کرده ام شش هزار سال و از خشم به گوشه ی صندلی پناه برده ام. پیاده رو خلوت است رهگذران به خوابی ابدی رفته اند و این منطقه ی متروک نظامی ست دیرزمانی ست که مسکونی نیست. تمام جسم ام را به باد سپردم و روحم را به بادگیرها اسیر ثانیه ای بود ه ام سال ها و گوش تا گوش حرف هایم خاکستر بود وُ کربن وُ زغال. سرخس گیاهی ست وحشی که نام گذاری نمی شود شبیه برگ کاهوست : نامیده نمی شود ، پوست انداخته ست ، چرا نامیده شود؟ | Feriga Aveam șapte etaje trupul îmi era învelit de o plantă rară: participasem la o ceremonie. Ceremonia aducea cu o înmormântare. M-am întors cu o piatră pecetluită-n frunte am mai privit o dată către patria-mamă: am plâns. Tată îmi era Simorgh iar mama – o zeiță înverșunată din Susa, Ecbatana și de la mormântul lui Mordechai iar Dumnezeu era cu mine. Ochii aceștia au devenit binoclurile mele în adâncul întunericului în negura absolută iar eu eram un mit amuțit de ciocnirile unor linguri și furculițe în timpul cinei. Sunt însăși zeița autostrăzii Navvab mă îndrept către cimitir la capătul estic al acestui oraș. Ce ți se revarsă necontenit deasupra capului? Ce este această monstruozitate liniștită? Cu ce se aseamănă? Ce este ea? Îngerii au fost nevoiți să-și facă cuib în părul meu înnegurat iar eu am spălat zânele le-am îndepărtat petele și le-am infuzat ca pe orez. Recunoșteai ceasul din clipa în care începea să se întindă și să caște, acea clipă încremenită și stinsă… Când clocoteam deasupra aragazului cu unghiile rănite când cuprinsesem toată incinta Pieței Enqelab și erupeam de parcă mi-aș fi păstrat chipul alb cu clor. Feriga sunt eu un tărâm orfan adoptat un oraș ars interzis și contaminat cu tot felul de boli impostori, minciuni și uneltiri… O, frate, ce te leagă de acest tărâm? Acest tărâm care a ars în întregime este pe jumătate mormânt, iar cealaltă jumătate îi este contaminată cu plumb. Ferigă sunt eu zeița sălbatică a mărăcinilor și a mizeriilor asupra durerii încremenite a descântecului făcut acestui tărâm… O, frate, eu sunt cea care a săpat munții Tu ce-ai făcut atunci? Doar o mână de țărână mă mișcă din loc mă năucește subit o mână de țărână pe care-o presărasem deasupra lui Bozorgmehr și Yazdigard și cenușa mea s-a risipit deasupra mărilor iar eu, frate, mi-am găsit liniștea în apele Tigrului. Acest miros stătut de umezeală: păianjenul care și-a făcut cuib în creștetul capului meu dar tu știai asta știai lucrul acesta trebuia să știi lucrul acesta! Ceremonia botezului se terminase stingeți luminile mâine e sâmbătă n-am să oftez. Paridokht mi-a crescut oglinzi pe degetele arătătoare Eu care plânsesem apele celor șapte mări timp de o mie de ani și mi-am găsit refugiul în colțul scaunului de ciudă. Trotuarul este liber trecătorii sunt în somnul de veci iar acest ținut părăsit este un stat care nu a mai fost locuit de mult. Mi-am risipit tot trupul în vânt și sufletul în turnurile de vânt am fost captivă într-o secundă ani în șir iar cuvintele mele erau unul după altul cenușă, carbon și cărbune… Feriga este o planta sălbatică de nedenumit seamănă cu frunza de salată: nu are un nume, se despoaie de ce-ar trebui să-i fie găsit un nume? |
––
*Rosa Jamali s-a născut în Iran în anul 1977. După ce a studiat Teatru la Universitatea din Teheran, Rosa a urmat cursurile de masterat ale Facultății de Limba și Literatura Engleză din cadrul aceleiași universități. În 1997, debutează cu volumul de poezii Acest corp mort nu este un măr, este ori o pară, ori un castravete, volum ce deschide calea către noi posibilități creative în poezia contemporană iraniană.
[1] Simorgh este o pasăre fabuloasă nemuritoare din mitologia și literatura persană, care își are cuibul în ramurile Copacului cunoașterii sau în vârful muntelui Kaf (sălașul demonilor și al sufletelor morților). Simbolistica acestei păsări este analogă Pajurei sau Vulturului în mitologia română.
[2] Autostrada Navvab este o rută expres care, actualmente, pornește din centrul Teheranului și se continuă până în sudul orașului.
[3] În limba română, Piața Revoluției.
[4] Înțelept persan și vizirul lui Khosrow Anoushirvan, unul dintre regii Imperiului Sasanid.
[5] Ultimul rege al Imperiului Sasanid, încoronat la vârsta fragedă de opt ani. Imperiul Sasanid este ultimul imperiu considerat „cu adevărat iranian“, deoarece este ultimul imperiu înainte de cucerirea arabă. Poetul iranian Ferdowsi face referire la Bozorgmehr și regii sasanizi în Shahname, epopeea națională a iranienilor, iar mai apoi acest motiv este reluat în literatura persană și de alți poeți.