Asir-e sānieyi bude-am sāl-hā/ Am fost captivă într-o secundă ani în șir

0
188
Adela Chiru – traducere
Rosa Jamali – poeta persana

Una din descoperirile noastre pe Facebook – o demonstrație că această rețea de socializare are și părțile ei bune –, este poeta iraniană Rosa Jamali, care scrie în limba persană. Am văzut-o într-un clip recitând una dintre poeziile sale și imediat am contactat-o prin Messenger, pentru că am fost impresionați de muzicalitatea limbii persane ce pare să cânte la fiecare silabă într-o armonie rară. Poeta a fost bucuroasă că eforturile ei de a se face cunoscută au dat roade. Bună cunoscătoare a limbii engleze, o poetă cultivată și deschisă dialogului, nici n-am cunoscut-o bine că Fitralit a invitat-o să participe la o întâlnire poetică online, organizată de poetul și jurnalistul Rick Spisack (USA), om care trăiește pentru poezie și întru poezie. Evenimentul a fost moderat de redactorul revistei noastre, poetul și traducătorul Mircea Dan Duță. Cu acel prilej am avut privilegiul să ascultăm pe viu poezia Rosei Jamali în persană și în limba engleză, traducerile fiind realizate de către poeta înseși.

O publicăm în revista noastră în variantă bilingvă – cu traduceri inspirate din persană în română ale Adelei Chiru, asistent universitar la Secția de Persană a Facultății  de limbi și literaturi străine din cadrul Universității din București.

Acestor poezii le adăugăm și o filmare cu una dintre poezii, pe care poeta ne-a încredințat-o.

În articolul anterior, Adela Chiru analizează dificultățile de traducere a poeziei din persană în română a poetei iraniene. (Fitralit)

دكمهNasturele
چشم هام به نورِكم عادت كرده اند
به آن ها دكمه دوختم
در تاريكي لمس ام كن!
Ochii mei s-au obișnuit
cu lumină puțină
am cusut nasturi de ei.
Atinge-mă în întuneric!
مردمک
خواب های فوری ام را برای شما پست می کنم
لکه هایی که خوابم کرد کهیرهای آخر این دنیا بود
دگردیسی دست هام مرده ست
کمی خوشرنگ تر از دیروز شده ام
بگو چقدر از روزهایم را مصرف کرده ای؟
و چقدر از تقویم واگیر دارد؟
قرنطینه ی مردمکی که جذام گرفته است
چیزی زنگ می زند…
اگر گوشه ای از آن دایره ی زنگی را به من قرض بدهی
چیزی برای مردن کم ندارم
پنج صبح فردا سال تحویل می شود
تمام کلاغ های کتاب مقدس به شور نشسته اند
و جهان پدیده ای ست رو به اتمام…
Pupila
Vă transmit prin poștă
visele mele grăbite
petele lăsate de somnul meu
sunt ultimele erupții ale acestei lumi
metamorfozele mâinilor mele, moartea.
Am o culoare mai frumoasă decât ieri.
Spune-mi, cât mi-ai consumat din zile
și cât din calendar este contagios?
Carantinarea pupilei
care s-a îmbolnăvit de lepră –
ceva sună…
de mi-ai împrumuta
o fărâmă din acea tamburină
nu voi mai găsi nicio scuză
am să mor!
Mâine la ora 5 dimineața
este trecerea dintre ani
toate ciorile din Biblie
s-au pus la sfat
iar lumea este un fenomen
pe sfârșite…
كه آفتاب در كيفم بود
كه آفتاب در كيفم بود
و جهان بر دست هاي كوفته ام سنگيني مي كرد
به هم رسيده بوديم
ومن شاخه هاي كور را بلعيده بودم
گويي از طلايِ س‍ُرخِ تو بر من ريخته بود
و من حياتِ وحش بودم
و صداي من تيرِساكتِ تو در انعكاس ِ صدا ي من بود…
شبیه ارواحی ست که مردگانم را جار می کشد
منم كه در شاخه ها دويده ام
شبيه موريانه اي در تو زيسته ام
و به حياتِ وحش پيوسته ام.
Când soarele era în geanta mea
Când soarele era în geanta mea
iar lumea îmi atârna greu în brațele obosite
trupurile noastre s-au întâlnit
iar eu am devorat crengile surde
de parcă ai fi presărat deasupra mea
din aurul tău purpuriu…
Iar eu eram un animal sălbatic
și vocea mea
era săgeata ta tăcută
în ecoul vocii mele…
precum o nălucă
ce-mi cheamă morții
Eu sunt cea care
a alergat printre ramuri
a viețuit înlăuntrul tău
precum o termită și s-a alăturat
animalelor sălbatice.



 
تك سلوليِ ساعت
 
 
چيزي به اشتباه مي ميرد
و آفتاب كه نم برداشته است ، خيس و مات است
اگر به  اين خطوط ادامه دهم؛
آن شيء منجمد كه اسيرِ دست توست  به اشتباه مي لغزد
و گرنه چندي ست كه روز به پايان رسيده است.
 
پوك به خانه كه مي رسم
چندي به مكعب ها خيره ام
جريان ِ ساكنِ آب بود
و آفتاب كه نم بر نمي داشت
بر سپيدي اين همه كاغذ
بر رخت هاي پيرم كه گريه كرده بودم!
 
عناصري جزء به جزء كه به من وابسته اند
و از خونِ من رنگ مي گيرند.
اين سرزمين كه بي وقفه بر من مي بارد!
و ماه كه هنوز پهناور است.
 
 
اينجا بر ديرك باريكي يخ بسته ام
و براي ِ توست كه زمان را به رودخانه ريخته ام
 
 
زمان هوسِ تندي بود كه از دستم رفت!
اين لحظه ها كه به آساني پاك مي شوند…
 
 
به كبودي اين ديوار مي مانيم
من و اين رختِ تاريك
كه به جوي آب ريخته ايم.
 
گوساله ايست كه از مرگ شير مي نوشد…
 
اين چيست
كه بر زمينه اي خنثي ته رنگ مي گيرد؟
مي شد رنگِ ديگري داشته باشد
روزهاست كه به نخي بندم…
 
ماهي چروك كه از سقف مي افتد…
 
بوران است
در دور دست سنگي سست مي شود
تصويري از انجماد كه روي شيشه مانده است
پلي كه اينجا شكسته است
و سكوت كه روي نوارِ فلزي جاري ست
همه چيز قرار است كه به نقطه اي كور بينجامد.
Celula ceasornicului
Ceva moare. Din întâmplare.
Soarele îmbibat în apă
e jilav și opac.
De-aș merge-n față
pe aceste linii
acel obiect înghețat prins în mâinile tale
ar aluneca fără ca tu să vrei.
Altminteri ziua tocmai s-a încheiat.
Ajung acasă – golită de conținut
mă holbez puțin la acele cuburi
erau o curgere nemișcată de apă
iar soarele care nu se mai îmbiba cu apă
pe toate aceaste hârtii imaculate
pe așternuturile învechite pe care odinioară plânsesem
sunt elemente – prinse de mine – frântură cu frântură
capătă culoarea sângelui meu
acest tărâm plouă peste mine necontenit
iar luna încă se-ntinde asupra-i.
Am încremenit aici
pe un stâlp îngust
pentru tine am scurs
timpul în râu.
Timpul era un impuls ce mi-a scăpat din mână
Ce repede se șterg aceste clipe…
Suntem precum acest zid cenușiu
eu și aceste straie negre!
I-am aruncat cenușa-n apă.
Este un miel – îl alăptează moartea …
Ce-i asta oare,
ce se depune pe un fundal neutru?
Ar fi putut să aibă altă culoare
De zile-ntregi mă țin de-un fir de ață…
Luna-ncrețită ce pică din tavan
E viscolul
în depărtare o piatră
își pierde din puteri
Forma de chiciură
care a rămas pe fereastră
un pod care s-a sfărâmat în acest loc
și liniștea ce se revarsă
pe un pilon de metal
totul își va găsi sfârșitul
într-un punct mort.
سَرَخس
هفت طبقه بودم گیاهی مخصوص به تن داشتم ؛ در جشنی شبیه مراسم ختم شرکت کرده بودم
سنگ بر پیشانی برگشتم ؛ بر سرزمین مادری ام باردیگر نگریستم و گریستم
پدرم سیمرغ بود ؛ مادرم الهه ای بی تاب درشوش وُ هگمتانه وُ مقبره ی مردخای
وَ خدا با من بود
این چشم ها دوربین من شده اند در تاریکی محض ، مطلق
و من اسطوره ی گُنگِ برخورد قاشق ها با چنگال بوده ام در لحظه ی شام
ایزد بانوی بزرگراه نواب من ام ، به قبرستان می روم
در منتهی الیه ی شرقی این شهر
این که مطلق باریده بر فرق سرت ، این چیست؟ این پلشتیِ آرام چیست ؟ به چه می ماند؟ چیست؟
فرشتگان بر موهای تاریکم لانه کرده بودند به ناچار
ومن پریان را شسته بودم ، لکه گیری کرده بودم ، شبیه برنج دم کرده بودم
ساعت را می دانستی در لحظه ای که کش می آمد و خمیازه می کشید ، آن لحظه ی منجمد وُ خاموش
وقتی با چنگال های زخمی ام بر اجاق گاز سر می رفتم
وقتی تمام صحنِ میدانِ انقلاب را فراگرفته بودم وَ فوران می کردم
و با وایتکس صورتم را سفید نگه داشته بودم انگار.
سرخس من ام
سرزمینی بی پدر
عاریتی
شهری سوخته
ممنوعه
و آلوده به انواع مرض ها ، بیماری ها، دجال ها ، دروغ ها وَ دستکاری ها
به کجای این سرزمین دل بسته ای برادر؟
این سرزمین که به تمامی سوخته است، نیمی ش گور ست ، نیمه ی دیگرش به سرب آلوده ست.
سرخس منم
ایزد بانویِ وحشی خار وُ پلشت
بر اندوهِ ساکن چشم زخمی که به سرزمینم بافته ایید…
کوه را که من کندم برادر ، تو چه کردی ؟
تنها مشتی خاک آواره ام می کند
گیج ام می کند به ناگاه
مشتی خاک که پاشیده بودمش بر بوذرجمهور وُ یزدگرد
و خاکسترم که بر دریاها پخش شده است دیگر
و در آب های دجله آرام گرفته ام برادر
این بوی کهنه ی نا می دهد در عنکبوتی که لانه کرده ست درست بر فرق سرم
و تو می دانستی این را
می دانستی این را
به ناچار می دانستی این را.
مراسم نام گذاری به پایان رسیده ست
چراغ ها را خاموش کنید ، فردا شنبه ست؛ آه نمی کشم
پریدخت آینه ها روئیده است بر انگشتان سبابه ام
من که هفت دریا را گریه کرده ام شش هزار سال
و از خشم به گوشه ی صندلی پناه برده ام.
پیاده رو خلوت است
رهگذران به خوابی ابدی رفته اند
و این منطقه ی متروک
نظامی ست
دیرزمانی ست که مسکونی نیست.
تمام جسم ام را به باد سپردم
و روحم را به بادگیرها
اسیر ثانیه ای بود ه ام سال ها
و گوش تا گوش حرف هایم خاکستر بود وُ کربن وُ زغال.
سرخس گیاهی ست وحشی که نام گذاری نمی شود
شبیه برگ کاهوست : نامیده نمی شود ، پوست انداخته ست ، چرا نامیده شود؟
Feriga
Aveam șapte etaje
trupul îmi era învelit de o plantă rară:
participasem la o ceremonie.
Ceremonia aducea cu o înmormântare.
M-am întors cu o piatră pecetluită-n frunte
am mai privit o dată către patria-mamă:
am plâns.
Tată îmi era Simorgh
iar mama – o zeiță înverșunată din Susa, Ecbatana
și de la mormântul lui Mordechai
iar Dumnezeu era cu mine.
Ochii aceștia au devenit binoclurile mele
în adâncul întunericului
în negura absolută
iar eu eram un mit amuțit
de ciocnirile unor linguri și furculițe
în timpul cinei.
Sunt însăși zeița autostrăzii Navvab
mă îndrept către cimitir
la capătul estic al acestui oraș.
Ce ți se revarsă necontenit deasupra capului?
Ce este această monstruozitate liniștită?
Cu ce se aseamănă?
Ce este ea?
Îngerii au fost nevoiți să-și facă cuib
în părul meu înnegurat
iar eu am spălat zânele
le-am îndepărtat petele
și le-am infuzat ca pe orez.
Recunoșteai ceasul din clipa în care începea
să se întindă și să caște,
acea clipă încremenită și stinsă…
Când clocoteam deasupra
aragazului cu unghiile rănite
când cuprinsesem toată
incinta Pieței Enqelab și erupeam
de parcă mi-aș fi păstrat
chipul alb cu clor.
Feriga sunt eu
un tărâm orfan
adoptat
un oraș ars
interzis
și contaminat cu tot felul de boli
impostori, minciuni și uneltiri…
O, frate, ce te leagă de acest tărâm?
Acest tărâm care a ars în întregime
este pe jumătate mormânt, iar cealaltă
jumătate îi este contaminată cu plumb.
Ferigă sunt eu
zeița sălbatică a mărăcinilor și a mizeriilor
asupra durerii încremenite a descântecului făcut acestui tărâm…
O, frate, eu sunt cea care a săpat munții
Tu ce-ai făcut atunci?
Doar o mână de țărână mă mișcă din loc
mă năucește subit
o mână de țărână pe care-o presărasem
deasupra lui Bozorgmehr și Yazdigard
și cenușa mea s-a risipit deasupra mărilor
iar eu, frate, mi-am găsit liniștea
în apele Tigrului.
Acest miros stătut de umezeală:
păianjenul care și-a făcut cuib
în creștetul capului meu
dar tu știai asta
știai lucrul acesta
trebuia să știi lucrul acesta!
Ceremonia botezului se terminase
stingeți luminile
mâine e sâmbătă
n-am să oftez.
Paridokht mi-a crescut oglinzi
pe degetele arătătoare
Eu care plânsesem apele
celor șapte mări timp de o mie de ani
și mi-am găsit refugiul în colțul scaunului
de ciudă.
Trotuarul este liber
trecătorii sunt în somnul de veci
iar acest ținut părăsit
este un stat care nu a mai fost locuit de mult.
Mi-am risipit tot trupul în vânt
și sufletul în turnurile de vânt
am fost captivă într-o secundă ani în șir
iar cuvintele mele erau
unul după altul
cenușă, carbon și cărbune…
Feriga este o planta sălbatică
de nedenumit
seamănă cu frunza de salată:
nu are un nume, se despoaie
de ce-ar trebui să-i fie găsit un nume?

——

*Rosa Jamali s-a născut în Iran în anul 1977. După ce a studiat Teatru la Universitatea din Teheran, Rosa a urmat cursurile de masterat ale Facultății de Limba și Literatura Engleză din cadrul aceleiași universități. În 1997, debutează cu volumul de poezii Acest corp mort nu este un măr, este ori o pară, ori un castravete, volum ce deschide calea către noi posibilități creative în poezia contemporană iraniană. 


[1] Simorgh este o pasăre fabuloasă nemuritoare din mitologia și literatura persană, care își are cuibul în ramurile Copacului cunoașterii sau în vârful muntelui Kaf (sălașul demonilor și al sufletelor morților). Simbolistica acestei păsări este analogă Pajurei sau Vulturului în mitologia română. 

[2] Autostrada Navvab este o rută expres care, actualmente, pornește din centrul Teheranului și se continuă până în sudul orașului.

[3] În limba română, Piața Revoluției.

[4] Înțelept persan și vizirul lui Khosrow Anoushirvan, unul dintre regii Imperiului Sasanid.

[5] Ultimul rege al Imperiului Sasanid, încoronat la vârsta fragedă de opt ani. Imperiul Sasanid este ultimul imperiu considerat „cu adevărat iranian“, deoarece este ultimul imperiu înainte de cucerirea arabă. Poetul iranian Ferdowsi face referire la Bozorgmehr și regii sasanizi în Shahname, epopeea națională a iranienilor, iar mai apoi acest motiv este reluat în literatura persană și de alți poeți.

Lasă un răspuns