Facebook Soundcloud Youtube
Acasă Blog

Gâlceava traducătorului cu textele lui Didier Nordon

De
Vasile Moga
-
0
Oulipo - Cerc de scriitori francezi, italieni, americani si sasi din Transilvania

A lua ideile în răspăr
nu înseamnă a fi împotriva ideilor,
ci a încerca extinderea spectrului lor.
Didier Nordon

De ce neapărat gâlceavă? De obicei, când auzim vorbindu-se despre relaţiile acestor două domenii de manifestare a spiritului uman, este vorba fie de a ilustra incompatibilitatea lor, fie de a saluta rafinamentul anumitor scriitori care au ştiut să integreze în operele lor literare elemente, valori matematice. Nici într-un caz, nici în celălalt nu se pune problema gâlcevei: unde-i incompatibilitate nu încape supărare, pentru că n-au nimic de împărţit, iar unde un spirit ca al lui Dan Barbilian, de exemplu, este capabil să se mişte dezinvolt în ambele universuri, nu putem decât să ne amintim de spusa lui Alecsandri: „Cu-atât mai bine ţării, şi lui cu-atât mai bine!”1 

Vorbim însă aici despre cercetătorul în ale matematicilor şi, în acelaşi timp, scriitorul Didier Nordon, iar cazul lui este uşor diferit. De aceea, vom încerca să vedem în ce măsură cuvântul gâlceavă este potrivit în cazul lui. Fiul unui profesor de matematică şi al unei profesoare de limba engleză, Didier Nordon s-a născut pe 23 februarie 1946 (dată ce constituie ea însăși o operaţie aritmetică de ordinul 2, cu alte cuvinte: 23.2.462). Ajuns la vârsta alegerii profesiei, tânărul Didier Nordon ezită între domeniul umanist, care-l atrăgea (cel al mamei), respectiv cel ştiinţific, care, de asemenea, i se părea tentant (cel al tatălui său). A ales matematicile, mai exact teoria numerelor, disciplină pe care a predat-o la Universitatea Bordeaux I.

Dar atracţia pentru literatură nu l-a părăsit, dimpotrivă – el a găsit în cariera universitară, în mediul cercetătorilor, terenul foarte potrivit pentru o înflorire exuberantă, cu numeroase consecinţe de această natură. Este editorialist, cronicar la revista Pour la science, dar publică şi în alte reviste de profil articole despre raportul dintre ştiinţe şi societate, eseuri, povestiri, corespondenţă, nuvele, cronici, texte care trădează un mod de a vedea cu totul diferit, adeseori şocant, prin forţa penetrantă cu care abordează realitatea. Încep astfel să apară, rând pe rând, volume cu scrierile sale, de la Les Mathématiques pures n’existent pas ! (Matematicile pure nu există!), până la Épargnez-nous les démonstrations !3 (Scutiţi-ne de demonstraţii!). Urmează alte culegeri de creații literare (mai mult sau mai puţin) scurte, în care laserul privirii lui Didier Nordon surprinde tot mai multe detalii bizare, fie în universul matematicilor, fie în cel lingvistic ori în cel social.

Încercând o privire de ansamblu asupra celor douăzeci și unu de volume apărute, putem constata o diversitate de abordări ale textului literar, mergând de la cele şase volume de eseuri – la care noi am adăuga şi autoportretul ironic realizat în Le Supplice du plan (Supliciul planului) – la cele circa treizeci de povestiri, și un volum de corespondenţă: L’Homme à lui-même (Omul către sine), transcrierea unui schimb de douăsprezece scrisori între Didier Nordon (pe atunci, de patruzeci și șase de ani) şi Jacques Ellul4 (optzeci de ani). Trecem mai departe, la volumele de cronici (caustice) – cele patru indicate de autor, la care noi am adăuga şi penultimul volum publicat, Sufletul şi urina, compus din texte de aceeaşi factură: „Condiţia umană pare o glumă de prost gust”. La categoria literatură pentru copii, au apărut patru albume (Les Épinards, ça rouille; Le Chocolat, ça craque; Les Œufs, ça brouille; La Soupe, ça chatouille) în Colecţia „Ratatouille”5 a Editurii Autrement Jeunesse. Apoi, volumul colectiv Plictiseala – melancolie fecundă, coordonat de Didier Nordon, singurul său volum tradus şi publicat în România6. La categoria nuvele, se încadrează trei volume. Încăpăţânare de matematician este un roman ce relatează povestea confruntării dintre un savant şi conjectura lui Goldbach. Menţionăm că unsprezece dintre cele douăzeci și unu de cărţi ale lui Didier Nordon sunt ilustrate cu desene (umoristice sau geometrice). Din colaborarea autorului cu desenatorul Matyo a rezultat un alt volum, publicat de acesta din urmă cu desenele lui, însoţite însă de textele lui Nordon. În sfârşit, autorul abordează şi genul aforismului, în ultimul volum publicat, Scutiţi-ne de demonstraţii!

În limba română, în afara volumului citat mai sus, au apărut traduceri ale unor nuvele, cronici extrase din diverse volume, în revistele Axioma, Gazeta cărţilor, Atitudini, respectiv un interviu şi aforisme în Atitudini vechi şi noi.

Încă de la început, Didier Nordon se întreabă ce sunt matematicile. Şi oferă un răspuns în nuvela Omerta7, punându-se în pielea unui om de rând: „Nişte abstracţii, dar care au aplicaţii concrete. Calcule din care nu pricepi nimic, dar din care iau naştere rachete sau bombe”. Pe de altă parte însă, el constată că între matematici şi literatură există mai multe similitudini decât între matematici şi celelalte ştiinţe: „O demonstraţie matematică este un enunţ în care totul este bun, util, necesar… Ea merge drept la esenţial. Scopul: a înţelege”8. Deoarece el consideră că în domeniul matematicilor trebuie să scrii corect şi să vorbeşti corect. Un matematician nu-şi poate permite glume, subînţelesuri, nu poate trăda sensul unui cuvânt, deoarece obiectul activităţii lui nu are materialitate9. Doar cuvintele care exprimă obiectele matematice le ancorează pe acestea în realitate. Orice alunecare, orice utilizare imprecisă a cuvintelor odată adoptate ar duce la aberaţii. Pe de altă parte, cuvântul ales pentru a desemna un obiect matematic nou-descoperit trebuie să aibă „ceva” în comun cu acel obiect, iar din momentul adoptării lui, el trebuie utilizat cu toată rigoarea matematică. Matematicianul este obligat astfel să cunoască şi să utilizeze corect cuvintele – constatare care-i permite lui Didier Nordon să conchidă că matematicile ţin în aceeaşi măsură de literatură şi de ştiinţe. Că esenţialul în matematici ţine de domeniul limbii – spre deosebire de ştiinţele naturii, unde esenţialul se află în realitatea palpabilă. De aici, problema vulgarizării, care, în cazul matematicilor, devine mai dificilă, întrucât orice simplificare duce la erori, la falsificări ale realităţii matematice avute în vedere. Lucru valabil şi pentru literatură, unde orice rezumat reprezintă o deformare a operei literare. Cel mai bun rezumat este opera însăşi. Cu alte cuvinte, din acest punct de vedere, matematicile sunt mai apropiate de literatură decât de celelalte ştiinţe.

Aşadar, succesul la public al lui Didier Nordon nu este datorat faptului că el ar fi găsit vreo modalitate de a vulgariza matematicile. Demersul lui este total diferit. Şi vine din necesitatea de a schimba percepţia matematicilor în rândul publicului (în primul rând, al elevilor şi studenţilor). În sistemul de învăţământ, acestea sunt acceptate mai degrabă ca un fel de pilule amare, inconturnabile atunci când eşti bolnav. Dar demersul lui Didier Nordon nu este de a simplifica, ci de a oferi o imagine de cele mai multe ori critică, hazlie, ironică şi autoironică a universului matematic, cu toţi membrii lui. În aşa fel, încât tot acest univers ajunge să devină simpatic, pentru că este coborât la scara umană. În doze din ce în ce mai mici, dar mai concentrate, Didier Nordon scoate la iveală prin anecdote, ficţiuni, cugetări fragilitatea matematicilor şi arată de ce matematicile sunt atât de greu accesibile publicului larg (şi, mai ales, elevilor), respectiv de ce există atât de multe idei false despre matematici. Printre acestea, şi imaginea falsă despre ştiinţe în general, care ne uşurează viaţa materială, dar cărora noi le atribuim însuşiri pe care nu le au, de la care aşteptăm soluţii pe care ele nu le pot oferi. În schimb, cărora refuzăm să le vedem aspectele negative.

Vorbind despre elevi şi şcoală, o viziune diferită îl face pe Didier Nordon să afirme că, „în loc să-i îndemnăm pe tineri să-şi alegă o profesie care le place, ar trebui mai degrabă să-i orientăm spre cea în care se simt mai pregătiţi să suporte eşecuri”10, pentru că în viaţa profesională vor avea nenumărate ocazii să se confrunte cu dificultăţi, eşecuri etc. În schimb, despre părţile (negative) invizibile temporar sau ascunse ale ştiinţelor, el afirmă, de exemplu: „să sperăm că nu vom ajunge să cunoaştem modul în care informatica va ajunge la vârsta adultă”11, vizând desigur consecinţele indezirabile ale acestei discipline la modă. Pentru că îi repugnă tot ceea ce este preluat fără discernământ şi îşi foloseşte din plin imaginaţia pentru a combate ideile preconcepute, nefiltrate, tot ce pare evident, dar care, de fapt, e doar necunoscut.

În cazul lui Didier Nordon, spiritul critic ar putea avea două surse. Una obiectivă, cerută de formaţia carteziană a oricărui om de ştiinţă (necesitatea de a pune totul la îndoială, pentru a putea promova adevăruri sigure, absolute, eterne). Şi una subiectivă, rezultată din confruntarea unei fiinţe umane efemere, având puteri limitate, cu imperativele ştiinţei pe care o serveşte, imperative care depăşesc capacităţile individului: a sacrifica totul unicului scop de a demonstra o teoremă, o conjectură, de exemplu – scop care, de cele mai multe ori, nu poate fi atins într-o viaţă de om, fie ea total dedicată cercetării. Confruntarea cu acest adevăr nu e de natură să încurajeze. Şi atunci, entuziasmul iniţial se transformă în spirit critic, iar în cazul lui Didier Nordon – repliere în lumea literelor, unde-şi duce tot bagajul matematic, pe care-l transfigurează, îl antropomorfizează, conferind viaţă afectivă unor abstracţii ca dreapta sau cercul (nuvela [Linia] dreaptă îndrăgostită de cerc) sau oricărei alte figuri geometrice (nuvela Rectificare de frontiere). Între toate obiectele matematice devenite personaje literare, numerele prime par să ocupe un loc preferenţial (nuvela Clubul numerelor prime sau romanul Încăpăţânare de matematician etc.). Nu lipsesc nici încercările poetice (mai ales, în volumul [Linia] dreaptă îndrăgostită de cerc), focalizate mai mult pe efecte fonetice. Între altele, preia ideea lui Raymond Queneau de a exploata registrele de limbă în Exerciţii de stil (volumul Puțin plauzibil, dar adevărat). Nu este trecut cu vederea nici eseul autobiografic (volumul Supliciul planului), care îi permite să dezvolte autoironia într-un portret dus la extremă, dar cu totul altfel decât în romanul Încăpăţânare de matematician.

Didier Nordon

În concluzie, gâlceava nu era între matematici şi literatură, ci între autor şi opţiunile sale de carieră şi viaţă. Dar Didier Nordon a ştiut să se retragă la timp dintr-un univers ştiinţific care-l ducea în vortexul implacabil al infinitezimalului, al unor realizări din ce în ce mai mărunte, riscând să ajungă în derizoriu. El a preferat abordarea artistică, literară, mai ales după ce a luat contact cu gândirea lui Jacques Ellul şi a reuşit astfel să-şi înscrie numele în ambele universuri, aplicând o tehnică utilizată de colegii matematicieni, de a cerceta zona de frontieră între două domenii străine.

Care este însă experienţa traducătorului confruntat cu textele lui Didier Nordon? Volumele de început sunt mai degrabă lucrări de erudiţie matematică. În cazul lor, dificultatea majoră constă în necunoaşterea realităţilor şi implicit a terminologiei. Celelalte, din ce în ce mai concentrate, nu mai sunt focalizate exclusiv pe probleme matematice, ci vizează toate domeniile vieţii şi ar trebui să fie mai abordabile, dar devin din ce în ce mai dificil de tradus, iar unele sunt pur şi simplu intraductibile. Şi vorbim de un autor cu un respect drastic faţă de morfologie, sintaxă, ortografie, punctuaţie, dar care, în schimb, stoarce până şi ultimele picături de libertate şi inventivitate lingvistică, punându-l pe traducător în situaţia disperată de a alege între calchierea în limba-ţintă a procedeului tehnic utilizat de autor (iar ceea ce rezultă nu mai e traducere, pentru că, la nivel semantic, nu mai poate exista echivalenţă cu originalul) sau refuzul, imposibilitatea de a traduce. Mai abordabile din acest punct de vedere sunt: corespondenţa lui Didier Nordon cu Jacques Ellul (Omul către sine), volumul Supliciul planului şi volumul de aforisme Scutiţi-ne de demonstraţii!

Nu putem trece însă peste extrema satisfacţie de a găsi uneori variante satisfăcătoare ale umorului şi ironiei de un rafinament desăvârşit al celor mai multe dintre textele lui Didier Nordon. Redăm mai jos patru eşantioane din scrierile lui.

*

Poezie matricială12

Iată poezia cea mai stupidă pe care mi-a fost dat s-o citesc. Este reprodusă din dosarul consacrat grupării Oulipo13 al revistei Écrire et éditer (Vitry, mai–iunie, 1997).

Ha--le--tantsurLesflots
Letroncdupinsou--rit
Ten--dud’unsom-Bresang…
Sûrspin--sonsrhap--so--diques,
Lessou--bres--sautshai--neux
Flo--ris--santd’ich--neu--mons.

De ce ar fi stupidă această poezie? Pentru că nu spune nimic. În ciuda efortului… Pentru că a necesitat, fără îndoială, o muncă inimaginabilă. Ea prezintă, ce e drept, o proprietate extraordinară, care o plasează în categoria pătratelor magice (fr. diagonnet). Citind pe verticală prima silabă a fiecărui vers, veți regăsi primul vers scris pe orizontală. Citind pe verticală a doua silabă a fiecărui vers, veți regăsi al doilea vers scris pe orizontală. Şi aşa mai departe, până la a şasea silabă şi al şaselea vers. Cu alte cuvinte, dacă aşezăm silabele acestei poezii sub formă de matrice, se obţine ceea ce matematicienii numesc o matrice (6, 6) simetrică.

Cum zic trupeţii, tipul care a făcut chestia asta, atâta timp cât a făcut-o, nu s-a ocupat de altceva…

Cronică14

Un roman de Vladimir Sorokin are drept titlu Roman. Un roman de Duong Thu Huong este intitulat Roman fără titlu. O operetă de Gombrowicz se numeşte Operetă; un film de Samuel Beckett, Film. A-i acuza pe aceşti scriitori că dau dovadă de aceeaşi platitudine ca şi vechile glorii ale politicii sau artei spectacolului, care-şi publică memoriile sub titlul Memorii sau amintirile sub titlul Amintiri ar fi dovada faptului că habar n-avem ce înseamnă arta. Dar scriitorii ating totuşi o culme. Ei parcurg toată gama de îndrăzneli imaginabile. A boteza un roman Roman sau un film Film înseamnă a-ţi imagina că imaginaţia poate consta inclusiv în a nu-ţi imagina nimic.

Cât despre oamenii de ştiinţă care, la fel ca Lavoisier, îşi intitulează tratatul de chimie Tratat de chimie sau ca Schwartz cursul de analiză – Curs de analiză, au oare şi ei la fel de multă imaginaţie ca scriitorii sau la fel de puţină imaginaţie ca vechile glorii? Ar fi mai bine să ne abţinem! Oricum, e mare păcat că titlurile lor nu sunt mai savuroase. Ar fi o adevărată plăcere să studiezi chimia organică dintr-o carte intitulată Legăturile primejdioase ale carbonului. Titluri ca: Şi mai dură va fi căderea sau Graţia gravitaţiei ar da mai mult relief unui curs despre gravitaţie. Textele de analiză matematică n-ar avea decât de câştigat dacă s-ar numi Zero contra    infinit  sau Necazurile lui Epsilon în ţara funcţiilor sau Poveste despre o şi 0. În sfârşit, când Descartes şi-a numit Dioptrică lucrările de dioptrică, el a ratat o frumoasă ocazie de a comite un plagiat prin anticipare. El ar fi trebuit să preia titlul pe care i-l va sufla Victor Hugo: Lumini şi umbre.

Ordinea de zi15

Să observăm cum arată un oraş în mod normal. Oamenii vin şi se duc în toate direcţiile, fiecare fiind preocupat de problemele lui, într-un fel de mişcare browniană, în care nu se poate descoperi nicio direcţie generală. Dezordinea este maximă.

Să presupunem acum că situaţia politică devine tensionată. Oamenii se organizează şi fac o manifestaţie, hotărând să meargă spre palatul unde locuieşte şeful statului. Dezordinea de până atunci dispare, fiind înlocuită de mişcarea ordonată a unei mulţimi care are un scop comun.

În acel moment, intervine poliţia, dispersează manifestaţia, împiedicând-o să-şi atingă scopul. Ceea ce dovedeşte că sintagma „forţele de ordine” este un perfect contrasens. Doar este evident că poliţia n-a intervenit ca să menţină ordinea, ci ca să restabilească starea de dezordine.

Dat fiind16

Se dă. Inerţia unui tanc petrolier de 300.000 tdw este atât de mare, încât, dacă se deplasează cu 16 noduri, din momentul opririi motoarelor, timp de câteva ore, ar mai parcurge încă vreo câteva zeci de mile până să se oprească. (O milă măsoară 1852 m, iar nodul reprezintă viteza de o milă pe oră.)

Se cere. Se va evalua inerţia medie a unui individ (inerţie atât fizică, cât şi psihică). Se va deduce inerţia totală a omenirii. Se va converti această inerţie globală în echivalent tancuri petroliere. Se va deduce timpul necesar omenirii pentru a se opri din mişcarea ei (politică, socială, tehnică etc.), constatându-se că aceasta nu este corectă. De cât timp va avea nevoie pentru a se angaja pe o altă direcție? Se vor evalua în echivalent maree negre pagubele pe care direcţia eronată le va fi provocat înainte ca omenirea să se redirecţioneze.

1. Vasile Alecsandri, Unor critici, https://ro.wikisource.org/wiki/Unor_critici, site vizitat pe 04.02.2024.
2. Vezi site-ul: http://www.didiernordon.org/
3. Les Mathématiques pures n’existent pas !(Matematicile pure nu există!), eseuri, Actes Sud, 1981; Intelligence, passion honteuse (Inteligenţa, pasiune ruşinoasă), eseuri, Éditions du Félin, 1990; L’Intellectuel et sa croyance (Intelectualul şi credinţa lui), eseuri, Éditions L’Harmattan, 1991; Peu plausible mais vrai (Puțin plauzibil, dar adevărat), povestiri, Éditions du Choix, Marseille, 1992; L’Homme à lui-même (Omul către sine), corespondenţă cu Jacques Ellul, Éditions du Félin, 1992; Des Cailloux dans les choses sûres (Pietricele în lucrurile certe), cronici, Éditions Belin pour la Science, 1997; La Droite amoureuse du cercle ([Linia] dreaptă îndrăgostită de cerc), Éditions Hermann, 2011; Les Épinards, ça rouille (Frunzele fierte de spanac sunt sursă de rugină); Le Chocolat, ça craque (Ciocolata e crocantă); Les Œufs, ça brouille (Ouăle se bat); La Soupe, ça chatouille (Supa produce o senzație gustativă agreabilă), toate patru la Editura Autrement Jeunesse, Paris, 1997; L’Ennui. Féconde mélancolie (Plictiseala. Fecundă melancolie), lucrare colectivă sub coordonarea lui Didier Nordon, Collection „Mutations“, Éditions Autrement, 1998; Deux et deux font-ils quatre ? (Doi şi cu doi fac oare patru?), eseu, Éditions Belin pour la Science, 1999; Au cirque (La circ), nuvele, Éditions L’Improviste, 2001; Les Obstinations d’un mathématicien (Încăpăţânările unui matematician), roman, Éditions Belin pour la Science, 2003; Le ZYXaire des sciences (ZYX-arul științelor), album cu texte de Didier Nordon, Éditions Belin pour la Science, 2003; À bas le savoir ! (Jos cu erudiția!), eseuri, Éditions L’Atalante, 2005; Vous reprendrez bien un peu de vérité ? (Chiar veți mai restabili o părticică adevăr?), cronici, éditions Belin pour la Science, 2007; Le Supplice du plan (Supliciul planului), eseu, Bernard Pascuito Éditeur, 2009; La Rigueur même (Rigoarea însăși), nuvele, Éditions Hermann, 2010; À Contre-idées (Idei în răspăr), cronici, Éditions Belin pour la Science, 2011; Scientaisies (Ştiintezii), cronici, Éditions Belin, 2014; L’Âme et l’urine (Sufletul şi urina), Éditions Champ Vallon, 2017; Épargnez-nous les démonstrations ! (Scutiţi-ne de demonstraţii!), Éditions Le Pont 9, 2022.
4. Jacques Ellul (6 ianuarie 1912–19 mai 1994) – profesor de istorie a dreptului, sociolog, teolog, autor a circa șaizeci de cărţi şi a câteva sute de articole, foarte tradus, mai ales în Statele Unite. Se declara creştin anarhist, dar respingea orice act de violenţă. Și-a consacrat o bună parte a vieţii studierii şi predării marxismului, faţă de care a fost însă reticent, considerându-l o gândire fosilizată. Profund ataşat religiei creştine, el a criticat creştinismul posterior secolului al IV-lea, considerând că este „cea mai gravă trădare a lui Hristos”. Era de părere că „a exista înseamnă a rezista” mediului social, conformismelor şi locurilor comune.
5. Didier Nordon a gândit titlurile acestor lucrări adresate copiilor pe o structură ludică: verbele rouille, brouille, chatouille rimează cu titlul colecției: „Ratatouille“, în vreme ce Le Chocolat, ça craque conține o rimă interioară (imperfectă).
6. Didier Nordon, Plictiseala – melancolie fecundă (trad. rom. de Lizuca Ciobanu şi Dana Gheorghiu), Editura Amarcord, Timişoara, 2001.
7. Idem, La Rigueur même (Rigoarea însăși), Hermann, Paris, 2011.
8. Idem, À bas le savoir ! (Jos cu erudiția!), Librairie Atalante, Nantes, 2005.
9. Idem, Deux et deux font-ils quatre ? (Doi şi cu doi fac oare patru?), eseu, Éditions Belin pour la Science, 1999, subcapitolul „Matematicianul scriitor”, pp. 26–30.
10. Idem, De l’importance d’être imparfait, în: Vous reprendrez un peu de vérité ?, Belin pour la Science, Paris, 2007, p. 56.
11. Idem, Virginité informatique, în: à contre-idées, Belin pour la Science, Paris, 2011, p. 141.
12. Ibidem, p. 126.
13. Oulipo / OuLiPo (Ouvroir de littérature potentielle „Atelier de literatură potenţială”), grupare de lucru formată din matematicieni, fizicieni, amatori de jocuri lingvistice şi, evident, scriitori care îşi propun să practice o literatură întemeiată pe constrângeri, care provoacă și incită la căutarea de soluții originale.
14. Didier Nordon, Scientaisies, Belin pour la Science, Paris, 2014, p. 34.
15. Idem, à contre-idées, p. 173.
16. Ibidem, p. 186.

Mesajul mesianic în romantismul polonez

De
Vasile Moga
-
0
Franciszek Ksawery Cavaler de Lampi, Furtuna (1840), Muzeul Național Varșovia, Wikipedia Commons
Vasile Moga

Familia lexicală constituită în jurul substantivului Mesia (mesianism, mesianic) a apărut în context religios iudaic, apoi creştin, fiind prezent, în forme specifice, şi în budism şi hinduism. În limba română, cuvântul a intrat pe filieră slavă1: mesia. Termenul provine din ebraicul Mașiah – transmis în limbile europene prin intermediul limbilor greacă și latină, cu sensul de „uns“ (în gr. Χριστός [Christos], în lat. Christus), fiind preluat însă și ca atare: messias.

Este interesant de constatat că în cele mai multe limbi europene familia lexicală a cuvântului Mesia se reduce la patru membri: trei substantive (mesia, mesianism, mesianist) şi unul/două adjective (mesianic/mesianist). În limba franceză, de exemplu: messie, messianique, messianisme, messianiste. În schimb, în limba polonă există patru substantive (mesjada, mesianista, mesjasz, mesjanizm) şi două adjective (mesjanistyczny, mesjański). Limba rusă pare şi mai bogată în forme, incluzând şi un verb (substantive: messiia, messianism, messianizaţiia, messianstvo, antimessianstvo, protivomessianstvo; adjective: messianskii, antimessianskii; verb: messianizirovati). În religia iudaică, Mesia este salvatorul și izbăvitorul, care va veni la sfârșitul vremurilor. În religia creștină, substantivul propriu Mesia desemnează ipostaza întrupată a Fiului din Sfânta Treime, trimis pe pământ în vederea mântuirii neamului omenesc. Reţinem, aşadar, ideea importantă că este vorba de o persoană umană concretă, investită cu misiunea şi puterea de a schimba soarta lumii întregi prin acceptarea liberă a sacrificiului de sine. Este tocmai ceea ce regăsim, într-o formă adaptată istoric şi geografic, în ideologia romantismului polonez. Dar nu numai: elemente mesianice găsim, bunăoară, şi în literatura română (Octavian Goga, Poporanism) sau rusă (Lev Tolstoi, Feodor Dostoievski, dar şi A. Block, Andrei Belîi, S. Esenin, V. Maiakovski)2.

Romantismul polonez se definește în cadrul celui european prin elemente specifice, care-i nuanţează şi-i îmbogăţesc zestrea de idei. Din moment ce patria polonă îşi pierduse libertatea, lupta de eliberare naţională devine o temă nelipsită în literatură, iar, legat de această luptă şi de modalităţile prin care se poate realiza, apare şi ideea mesianismului, pe care o regăsim în literatură (Biblia) mai întâi la poporul evreu, poporul ales, apoi la popoarele creștine, ca imbold pentru omenirea păcătoasă de a nu-şi pierde speranţa, pentru că va veni Mesia care, prin jertfa sa, va salva neamul omenesc. În literatura polonă, mesianismul este promovat de Józef Hoene-Wroński3 care consideră că progresul duce la întâlnirea filosofiei cu religia. La el, mesianismul nu are nicio conotaţie mistică. Mickiewicz este cel care, preluând ideea, i-a conferit acest caracter şi l-a difuzat prin operele sale. Curentul literar şi filosofico-religios al mesianismului aşa-numit clasic s-a dezvoltat mai ales în intervalul cuprins între insurecţia din noiembrie 1830 şi cea din ianuarie 1863. La Mickiewicz, mesianismul capătă un sens strict naţional şi patriotic. O nuanţă în plus capătă odată cu apariţia la Paris a lui Andrzej Towiański4, care creează „Kółko Sprawy Bożej – Cercul Lucrării Dumnezeieşti“, ai cărui membri au devenit, pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă, şi cei trei barzi naţionali, Mickiewicz, Słowacki şi Krasiński. La Andrzej Towiański, mesianismul se uneşte cu filosofia acţiunii, dar fără a se recurge la violenţă. Mickiewicz, în schimb, era convins de necesitatea luptei cu arma în mână, ca singură modalitate de a salva libertatea ţării. Mesianismul polonez tinde să se contopească cu filosofia istoriei elaborată de germani, prin faptul că dobândeşte dimensiuni metafizice, introducând în ecuaţie sufletul individual şi sufletul poporului. Astfel, ţara ar putea fi salvată prin forţa spiritului, prin perfecţiunea morală a unor personalităţi ieşite din comun, care capătă statutul de călăuze ale poporului în lupta cu răul. Suferinţele îndurate, fie la nivel individual, fie la nivelul întregii comunităţi sunt premisa mântuirii.

În categoria lucrărilor reprezentative pentru Romantismul mesianic la Mickiewicz trebuie să cităm, în primul rând, partea a treia a dramei Moşii. Personajul reprezentativ ca îndrumător spiritual, ca purtător al misiunii de mântuitor, capabil să conducă poporul la libertate, este preotul Piotr. Este o figură enigmatică în spatele căreia, potrivit unor cercetători, s-ar ascunde chiar bardul naţional polonez. Celălalt personaj, Konrad, este exemplul tipic de erou romantic. Este convins că e un geniu dotat cu o mare putere şi capabil să preia asupra lui durerile întregului popor, dar şi să-l conducă spre strălucirea de odinioară a patriei polone. Se consideră un mântuitor şi se revoltă împotriva Creatorului, identificat cu Ţarul.

Cărţile poporului şi ale pribegiei polonezilor cuprind parabole construite după model evanghelic, care se adresează membrilor emigraţiei. Apare explicit ideea misiunii poporului polonez de mântuire a lumii datorită suferinţelor pe care le îndură.

Aleksander Orłowski Iarbă (1812), Wiki Commons

Dacă în lucrările scrise şi publicate ideea mesianismului este difuză, implicită, prelegerile de Istorie a Slavilor ale lui Mickiewicz de la Collège de France sunt importante atât pe plan literar, cât şi filosofic, politic şi religios. Ele subliniază, de asemenea, rolul poporului polonez în istoria lumii. Sfârşitul lumii se apropie şi a doua venire a lui Hristos va restabili situaţia politică a Poloniei şi-i va răsplăti jertfa. În ultima prelegere din anul 1842, ţinută pe 1 iulie, el îndeamnă de-a dreptul la acţiune. Fermentul revoluţionar de la 1848 se manifestă din ce în ce mai explicit – Mickiewicz îşi vede cursul suspendat în 1844, iar în 1848 pleacă în Italia pentru a organiza o Legiune Poloneză, cu scopul de a lupta pentru eliberarea italienilor de sub dominaţia habsburgică. După momentul 1848, încearcă să facă acelaşi lucru în Turcia, în vederea luptei contra imperiului ţarist. Cu alte cuvinte, angajarea lui Mickiewicz în ideea mesianică a fost totală – atât prin scris şi prin discursul academic, cât şi prin jertfa propriei vieţi.

La rândul său, Juliusz Słowacki îşi prezintă propria concepţie despre istorie în Regele Duh, istorie pe care încearcă s-o parcurgă de la începuturile ei. În viziunea lui, momentul primordial îl reprezintă apariţia din Absolut a spiritelor individuale. Lucrarea rămâne însă neterminată. În schimb, drama Kordian reprezintă o critică a ideii mesianice, aşa cum este ea concretizată în personajul Konrad din Moşii lui Mickiewicz. Słowacki încearcă să înţeleagă de ce a eşuat insurecţia din noiembrie 1830. El avansează ideea că Polonia este un Winkelried5 al popoarelor. Sacrifiul de sine este cel care asigură mântuirea. Poemul Anhelli pune încă de la început problema dacă salvarea poporului robit poate veni de la jertfa unei generaţii de deportaţi sau de la un singur individ. Răspunsul pare să rezerve rolul de mântuitor unui ales, unui suflet frumos şi pur, în care se acumulează toate durerile lumii. Condus de un personaj enigmatic, Şamanul, aşa cum este şi Massinisa în Iridion, Anhelli cunoaşte faţa infernală a imperiului de gheaţă care este Siberia. Acceptă să poarte povara durerilor tuturor deportaţilor, acceptă însingurarea pe care o aduce această misiune. Îşi săvârşeşte viaţa în imensitatea aceea de gheaţă şi nu se trezeşte la zgomotoasa trecere a Cavalerului care închipuie poporul în furtuna revoluţiei, căci revoluţiile trec la fel ca furtunile, pe când misiunea lui e mai presus de orice pasiuni trecătoare.

În ceea ce-l priveşte pe Zygmunt Krasiński, după ce abordează problema la fel ca Mickiewicz şi Słowacki, mai întâi prin drama Comedia Nedivină şi doar aluziv în Iridion, demersul lui devine sistematic în Psalmul Credinţei, în care fundamentează ideea mesianismului pornind de la structura fundamentală a fiinţei umane: trup, suflet, spirit. Primele două componente fiind supuse legilor timpului şi spaţiului, sunt muritoare, pe când spiritul, fiind nemuritor, îi poate asigura existenţa veşnică în sânul dumnezeirii. Pentru că menirea omului este aceea de a evolua de la statutul de fiinţă supusă greşelii până la cel de perfecţiune, la asemănarea cu Creatorul, dobândind capacitatea de a deveni el însuşi creator. Acest drum este lung şi evoluţia are loc prin acceptarea suferinţei. În ceilalţi Psalmi, sunt accentuate diferite particularităţi ale acestui mod de a vedea misiunea de mântuire pe care poporul polonez o are faţă de patria polonă şi faţă de lumea întreagă. Polemica declanşată de Słowacki nu schimbă nimic în convingerile lui Krasiński, iar din punct de vedere artistic ea pare mai degrabă un duel între doi maeştri ai versificaţiei, pentru că amândoi îşi demonstrează capacitatea de a exprima nişte idei concrete utilizând toate combinaţiile de rime (împerecheate, încrucişate, îmbrăţişate, mai sărace sau mai bogate) şi de ritmuri, de cele mai multe ori în versuri de opt sau unsprezece silabe.

Conchizând asupra modului în care ideile mesianice transpar în creaţiile literare, vom spune că romantismul lui Adam Mickiewicz este militant: prin cuvânt în prelegerile sale, prin mesajul artistic în operele sale literare şi prin act în constituirea şi pregătirea de luptă a Legiunilor Poloneze. Romantismul lui Juliusz Słowacki este, prin excelenţă, poetic, fie că e vorba de versuri, de drame în versuri sau de poem în proză. Ideile lui capătă greutate datorită perfecţiunii modului în care sunt exprimate. La Zygmunt Krasiński romantismul este profund religios, preocuparea lui fiind, în primul rând, statura morală a omului şi capacitatea sa de a-şi asuma ispăşirea greşelilor – ale lui şi ale tuturor.

La Cyprian Kamil Norwid, cel de-al patrulea corifeu al romantismului polonez, problemele de care s-au ocupat ceilalţi trei sublimează într-o activitate intelectuală de mare rafinament şi profunzime. Îşi asumă riscul de a fi respins de contemporani, dar nu poate ignora adevărurile fundamentale ale vieţii. Se foloseşte de alegorie, de parabolă, de versul măiestrit, de cugetare, dar adevărul îl spune cu sacrificiul propriei glorii literare, al propriului confort material şi al propriei sănătăţi.

1. Dicţionar explicativ al limbii române (ediţia a II-a, revăzută şi adăugită), Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2009.

2. Dicţionar de termeni literari, Editura Academiei, Bucureşti, 1976, pp. 262–263.

3. Józef Hoene-Wroński – matematician, fizician, filosof, economist, jurist, ofiţer în armata lui Tadeusz Kościuszko, apoi în armata rusă. Emigrat la Paris, el devine promotorul filosofiei mesianice poloneze.

4. Andrzej Towiański (1799–1878) – moşier, filosof, conducător religios, creatorul Cercului Lucrării Dumnezeieşti. Născut în apropiere de Wilno, a studiat Dreptul la Universitatea Imperială din Wilno şi a devenit asesor la Judecătoria din același oraș. În 1828, are o revelaţie religioasă: lupta cu arma în mână nu poate duce la o realitate mai bună. În 1840, îşi părăseşte moşia, soţia şi pe cei cinci copii, pentru a se instala la Paris, unde devine centrul de atracţie pentru mulţi membri ai emigraţiei poloneze. În 1842, este expulzat din Franţa pentru spionaj în favoarea Rusiei şi se instalează în Elveţia, la Zürich, până la sfârşitul vieţii.

5. Arnold Winkelried – erou medieval legendar elveţian. El reprezintă simbolul sacrificiului de sine pentru binele patriei.

Albert Gérard Klockenbring, Perceval. Mitul Europei, trecut şi prezent

De
Vasile Moga
-
0
Perceval à la Recluserie Bibliothèque Nationale de France BNF Richelieu Manuscrits Français 111, Fol. 244v Quête du saint Graal, France, Poitiers, XVe siècle Wiki Commons
Perceval à la Recluserie Bibliothèque Nationale de France BNF Richelieu Manuscrits Français 111, Fol. 244v Quête du saint Graal, France, Poitiers, XVe siècle Wiki Commons

Ca orice altă civilizaţie, Europa îşi are mitul ei.

…Este mitul Aventurii. Este curajul de a-ţi înfrunta destinul.

(Albert Gérard Klockenbring – Perceval)

Legenda lui Perceval, unul dintre miturile europene, face parte din Ciclul Breton (Căutarea Sfântului Graal, Cavalerii Mesei Rotunde) şi, în general, din toată tradiţia cavalerismului medieval. În ce măsură însă acest mit mai poate spune ceva omului actual, în afara unei frumoase poveşti cu cavaleri şi domniţe, cu castele, înfruntări sângeroase, dar pline de nobleţe, cu amestecul de creştinism şi păgânism, totul desfăşurându-se în decorul pădurilor seculare, viguroase şi primejdioase? Este întrebarea de la care a pornit Albert Gérard Klockenbring în drama Perceval, scrisă în vers clasic[1].

Vasile Moga – prezentare și traducere

Nu ne propunem să răspundem la această întrebare, ci mai degrabă încercăm să vedem cum a preferat să reinterpreteze autorul acestei drame o legendă medievală şi, mai ales, ce anume aduce în versiunea lui, scrisă în limba sfârşitului de secol al XX-lea, parfumul, atmosfera unui Ev Mediu poate mai îndepărtat de noi din punct de vedere spiritual, uman decât cronologic. Autorul pleacă de la textele lui Chrétien de Troyes (1135–1183) şi Wolfram von Eschenbach (1170–1220) – cine mai are acces la textele originale? Există, desigur, transpuneri în limba actuală, dar, chiar şi acestea, cer un efort de lectură pe care nu prea mai suntem dispuşi să-l facem. Mult mai uşor de parcurs devine un text eliberat de povara prea grea a stilului medieval cu descrierea amănunţită a unor realităţi care nouă nu ne mai spun aproape nimic. Pe de altă parte, ce rămâne din frumuseţea mitului dacă-l dezbrăcăm de tot ceea ce constituie specificul său? Exact esenţa general-umană care se poate adresa oricui şi în orice veac. Problema omului aflat în dilemă şi, de multe ori, în conflict cu propria viaţă, cu propriul destin. Plus că, oricât am încerca să adaptăm mitul medieval la specificul nostru, nu putem evita elementele fundamentale ale specificului medieval: decorul, îmbrăcămintea, relaţiile sociale, obiectele familiare. Şi găsim în drama lui A. G. Klockenbring suficiente elemente care să asigure veridicitatea atmosferei şi a evenimentelor. Sunt elemente care se reflectă în lexicul vechi sau arhaizant folosit de autor.

Încercând să organizăm acest material, propunem, ca primă categorie, persoane şi funcţii:

Damoiseau – este un tânăr de origine nobilă, aspirant la titlul de cavaler, dar care încă n-a fost învestit. El poate chiar să fie căsătorit, situaţie în care soţia lui este Damoiselle.

Hère – un om aflat în mizerie, nenorocit. În timp, cuvântul a căpătat din ce în ce mai mult sensul de om sărac, mai ales în sintagma pauvre-hère.

Homme-lige – este cavalerul, nobilul, poate chiar regele, care, învins în luptă de adversar, poate scăpa cu viaţă doar dacă promite să devină vasalul fidel şi devotat al celui sau al celei pe care i-l indică adversarul său. Ceea ce presupune că, pentru a nu-şi pierde onoarea – valoarea supremă a cavalerismului –, el se va deplasa de îndată la domiciliul celui care i-a fost indicat şi pe care-l va sluji necondiţionat, chiar dacă îi este inferior în rang.

Jouvenceau – „tânăr“, „flăcău“. Faţă de Damoiseau, el nu impune respect, pentru că nu este – sau nu se ştie dacă este – de viţă nobilă.

Prudhomme – în Evul Mediu, era o persoană trecută prin viaţă, prin multe încercări (elementul prud– trimite la preux „viteaz“), persoană văzută ca bun sfătuitor. În limba actuală, cuvântul este încă folosit, cu sensul de jurist specializat pe o anumită problematică.

Pucelle – este o fată, nu neapărat adolescentă, virgină. Cea mai frecventă sintagmă în care poate fi întâlnită astăzi este La Pucelle d’Orléans, pentru a o desemna pe Jeanne d’Arc (1412–1431) care, în timpul Războiului de o sută de ani, a eliberat oraşul Orléans asediat de trupele engleze.

Sénéchal – nobilul, ofiţerul din garda regelui, însărcinat cu hrana suveranului. În timp, această categorie de oameni de curte a preluat atât de multe atribuţii şi implicit o atât de mare autoritate, încât treptat regii, stânjeniţi în deciziile lor, s-au debarasat de aceşti virtuali rivali la tron. În drama Perceval, seneşalul Key justifică pe deplin, prin comportamentul său, antipatia celor din jur.

La categoria Veşminte, cititorul lui Perceval are ocazia să întâlnească termenii:

Aumonière – săculeţ din piele sau pânză, cât mai frumos brodat, în care se ţineau banii; punga cu galbeni din poveşti, care se strângea la gură cu două sforicele şi se atârna la cingătoare.

Capulet – glugă din piele, deloc elegantă pentru gustul epocii, dar practică. Era purtată mai ales de ţărani, de unde impresia de bizarerie pe care o produce apariţia lui Perceval la curtea regelui Artur.

Cotte – tunică, bluză care se purta peste cămaşă. Cotte d’armes sau cotte de mailles – este cămaşa de zale.

Orfroi – broderie cu fir de aur care împodobea, în drama Perceval, cortul ducelui de Landes.

Surcot – haină, mantie care se purta peste cotte.

La categoria arme ofensive sau defensive vom cita doar:

Glaive – spadă dreaptă cu două tăişuri care permite atât lovituri prin împungere, cât şi prin tăiere. Paloş.

Heaume – este coiful care apără tot capul cavalerului, inclusiv faţa, unde era prevăzut cu viziere.

Pe lângă acestea, numele personajului principal, Perceval, arată că purtătorul lui este capabil să treacă (percer „a străpunge“) de orice obstacol (val „vale“) pentru a-şi atinge ţelul. Adjectivul gent, -e desemnează pe cineva drăguţ, amabil; vil este ceva de joasă speţă, de condiţie proastă; preux este viteaz; substantivul berlue „iluzie“, conservat şi azi, mai ales în expresia avoir la berlue „a-şi face iluzii“; verbul mander şi verbul quérir sunt folosite în text cu sensul de a chema, a convoca pe cineva să se prezinte.

Dincolo de toate aceste detalii lingvistice, istorice, mitul Europei rămâne actual – după A. G. Klockenbring – prin imperativul cu care ne vedem confruntaţi atât la nivel individual, cât şi comunitar, naţional, acela de a ne asuma un trecut plin de greşeli şi de a căuta soluţii pentru a înnobila, prin sacrificiu personal, o natură umană prea derutată, ce pare să-și fi pierdut orice direcţie.

Herzeloyde und Parzival im Wald von Soltane (Universitätbibliothek Heidelberg, Cod. Pal. germ. 339, fol. 87r)  Wiki Commons.

Acte II, scène 4

            Paysage montagneux, rochers au premier plan. A gauche se dresse un grand roc que gravit un sentier. On devine derrière les rochers, au milieu de la scène, un lac en contrebas, invisible au spectateur, et d’où s’élève une légère brume voilant la base des montagnes qui forment le fond. C’est le soir. Perceval arrive de la droite, il ira vers la gauche et escaladera le rocher.


Perceval

En vain j’ai chevauché cette longue journée;

L’infortune de moi ne s’est pas détournée:

Je me suis égaré. Mais ici l’horizon

S’élargit. Si je vois quelque hutte ou maison,

J’y veux aller frapper pour demander un gîte.

Mais dormirai-je aussi? Car dans mon cœur s’agite

Un tourbillon d’espoir, de regrets et d’amour.

Je rêve de ma mère et de Condwiramour:

A chaque instant je crois percevoir leur visage

Au détour d’un sentier. Etrange paysage!

Un lac – comme une opale – est-il vraiment réel?

On dirait que les monts sont suspendus au ciel…

Au fil de l’eau descend une barque en silence;

Deux hommes dont l’un tient la rame et l’autre lance

Sa ligne; il pêche. Quoi? – La paix. Il me souvient

D’avoir pensé, enfant, que la lune devient

Une nef, où quelqu’un, soulevé par les voiles

Des nuages, s’en va pêcher dans les étoiles.

Mais jamais je n’ai su qui était ce pêcheur –

Un homme, un ange, un mort? La muette blancheur

Du croissant était tout ce que j’eus pour réponse. –   

Mais – ou je fais erreur, ou cette barque annonce

Qu’un logis n’est pas loin – je vais les appeler.

Messires! Sauriez-vous où je pourrais aller

Pour passer cette nuit? Car j’ai perdu ma route.


La voix du pêcheur

Hélas, beau chevalier, il ne fait aucun doute

Que vous ne trouverez ni logis ni manoir

Dans toute la forêt. S’il ne faisait si noir

Déjà, je vous dirais un chemin. Mais je pense

Qu’il faudrait galoper longtemps sans défaillance

Pour atteindre un endroit habité. Toutefois

S’il vous suffit de prendre un vrai repos, je crois

Que je puis vous l’offrir ce soir en ma demeure.

Suivez le raidillon du rocher. Tout à l’heure

Je vous accueillerai chez moi.


Perceval

                                                 Vous êtes bon,

Messire, de traiter en hôte un vagabond

Comme moi.


Le pêcheur

                       Mais surtout prenez garde à la sente!

Elle borde un abîme escarpé dont la pente

Peut vous être fatale. Et ne posez vos pas

Qu’à bon escient. Veillez! Ne vous égarez pas.

Si vous avez bon œil, dès le haut de la roche

Vous pourrez voir surgir la tour. Dès lors l’approche

Doit vous être facile. Or je vous dis: Veillez!


Perceval

Je n’ose en croire encor mes sens émerveillés.

Il s’éloigne. Sa voix résonne comme un rêve.

Gravissons ce sentier. Tandis que je m’élève

J’embrasse du regard le ravin, la forêt.

De tour, je n’en vois point.


                Lentement la silhouette d’un château se  dessine, dorée, sur l’horizon.

                                             Mais quoi, il a dit vrai!

            La scène se métamorphose. Les rochers disparaissent. Le fond vaguement doré est  éclairé fortement par le bas. L’action se déroule sur un dispositif élevé, en avant des projecteurs, visible en silhouette. Elle est mimée. On est dans le château.

ANFORTAS, le riche roi pêcheur, est à demi allongé sur une couche. On voit  qu’il souffre. Trois ou cinq écuyers sont debout au fond, portant des flambeaux allumés sur de longues hampes.

PERCEVAL est introduit par un page. Le roi l’accueille et le fait asseoir auprès  de lui.

Une pucelle apporte une cape de soie vert clair et l’en revêt. Un autre page remet une épée au roi. Celui-ci après l’avoir examinée, tirée du fourreau, puis rengainée, en  fait don à Perceval, qui la ceint et se rassied.

Une pause intervient au cours de laquelle une musique se met à jouer en sourdine.

Alors apparaît un page portant une lance blanche, sur laquelle une goutte de sang a tracé une ligne rouge. Il traverse majestueusement la scène de droite à gauche, sort et revient sur ses pas pour sortir de nouveau à droite.

Deux autres valets apparaissent ensuite, portant chacun un chandelier allumé. Ils précèdent la Demoiselle qui tient le Graal, coupe de cristal aux reflets d’émeraude. Deux autres pucelles la suivent, ayant chacune sur un petit coussin de velours violet un couteau d’argent en forme de serpe, de croissant. Quand le Graal passe devant PERCEVAL et le ROI, il brille d’une lueur verte. PERCEVAL fait un mouvement de stupeur, ébauche le geste de se lever, lutte avec lui-même, regarde le roi, puis le Graal, tout autour de lui, à nouveau le Graal, et se contraint enfin à se rasseoir.

Le roi donne des signes d’extrême douleur, semblant implorer le Graal, et aussi Perceval, qui ne le voit pas. Le groupe suit le même chemin que la lance: sort, réapparaît et ressort par la porte où il était entré.

Après sa sortie, le roi retombe exténué. Perceval fait à nouveau mine de se dresser pour aller vers lui, mais se ravise et reprend place.

La lumière s’éteint progressivement sur ce tableau.

Albert Gérard Klockenbring, Perceval – coperta ediției în limba franceză

Actul II, scena 4

            Peisaj muntos, în prim-plan, stânci. În stânga, se înalţă o coamă de piatră pe care urcă o potecă. În spatele stâncilor, în mijlocul scenei, şi mai jos, într-o vale, se ghiceşte un lac invizibil pentru spectator, din care se ridică o ceaţă uşoară ce învăluie poalele munţilor din spate. E seară. Perceval soseşte din dreapta, traversează scena spre stânga şi urcă pe stâncă.


Perceval

Cât fu ziua de lungă eu am călărit,

Dar văd că nenorocul deloc nu m-a slăbit:

M-am rătăcit. Poate de-aici zăresc ceva.

O casă, o colibă de-apare undeva,

La uşă o să bat ca să cer găzduire.

Dar oare o să dorm? Se-agită-ntreaga-mi fire:

De iubire, nădejdi şi regrete-i furtună.

Pe mama-n vis o văd şi pe soaţa mea bună:

Clipă de clipă chipul lor îmi apare

La vreun cot de drum. Dar ce văd în zare?

Un lac ca de opal. Să fie-adevărat?

Ai zice că în cer muntele-i suspendat…

Vine pe firul apei o barcă liniştit;

Un om aruncă nada, iar altu-i la vâslit;

Ce pescuiesc? Ah! – pacea! Acum îmi amintesc

Cum mă gândeam copil, că luna ce-o zăresc

E-o barcă-n care-un om, dus de zefiri uşori,

Merge la pescuit în stele-mpins de nori.

Dar n-am aflat nicicând cine era pescar –

Om, înger sau vreun mort? Luna în prim pătrar,

De un alb mut, fu singurul răspuns.

Dar nu cred că mă-nşel, o barcă mi-e de-ajuns.

Vreo casă e pe-aproape. O să-i strig, aşadar.

Seniori! Un adăpost, unde găsesc, măcar

Pentru o noapte? Căci drumul l-am pierdut.


Vocea pescarului

Vai, chipeş cavaler, pe drept eşti abătut,

Colibă sau conac, a căuta-i himeric

În toată pădurea. De n-ar fi întuneric,

Ţi-aş arăta un drum. Aşa însă-i necaz:

Vei galopa-ndelung, fără să-ţi dai răgaz

Până să dai de-o vale mai umblată.

Dar dacă ţi-e de-ajuns odihnă-adevărată,

Ţi-aş putea oferi sălaş în casa mea.

Mergi tot pe culmea-aceea şi, pân-a nu-nnopta,

Ajungi şi la liman.


Perceval

                               Seniore, eşti prea bun

Ca oaspe să tratezi un străin de pe drum.


Pescarul

La drum să fii atent în mod deosebit,

Căci de un hău adânc el e mărginit,

Ce-ţi poate fi fatal. Să nu înaintezi

Decât cu mare grijă. Fii treaz! Să nu te pierzi.

Ochi ageri dacă ai turnul îl poţi vedea

Chiar de pe culme – apoi te poţi apropia

Foarte uşor. Fii treaz! – îţi spun încă o dat’.


Perceval

Încă nu pot să cred că e adevărat.

Se-ndepărtează. Glasu-i răsună ca-n vis.

Să urc pe cărăruie, aşa cum m-a trimis.

Mă uit în jur: pădure şi hău întunecat.

De turn, nici urmă nu-i.


              Încet, silueta unui castel se profilează, aurie, la orizont.

                                        Ba da, i-adevărat!

Scena se metamorfozează. Stâncile dispar. Fundalul, vag aurit, este puternic luminat din jos. Acţiunea se desfăşoară pe un dispozitiv instalat în faţa proiectoarelor, vizibil în siluetă. Scena este mimată. Ne aflăm în castel.

ANFORTAS, bogatul rege-pescar, este pe jumătate lungit pe un pat. Se vede că suferă. Trei sau cinci scutieri sunt în picioare, în spate, purtând făclii aprinse cu mânere lungi.

PERCEVAL este introdus de un paj. Regele îl primeşte şi-l invită să se aşeze lângă el. O fecioară aduce o capă de mătase verde şi-l îmbracă. Un alt paj îi aduce regelui o spadă. Acesta, după ce a examinat-o mai întâi scoasă din teacă, apoi pusă la loc, i-o dăruieşte lui PERCEVAL, care se-ncinge cu ea şi se aşază din nou. Urmează o pauză în cursul căreia începe să cânte o muzică în surdină. Atunci apare un paj, purtând o lance albă pe care o picătură de sânge a lăsat o dâră roşie. El străbate solemn scena dinspre dreapta spre stânga, iese şi apoi se întoarce ca să iasă din nou prin dreapta.

Doi alţi valeţi apar apoi, ducând fiecare câte un sfeșnic aprins. În urma lor, vine Domniţa care poartă Graalul, cupă de cristal cu reflexe de smarald. Alte două fecioare o urmează, ducând fiecare, pe câte o perniţă de catifea violet, câte un cuţit de argint în formă de seceră, de semilună. Când trece prin faţa lui PERCEVAL şi a REGELUI, Graalul începe să strălucească cu o lumină verde. PERCEVAL schiţează un gest de uimire, pare că vrea să se ridice, luptă cu sine însuşi, se uită la rege, la Graal, apoi de jur împrejur, apoi din nou la Graal şi, în cele din urmă, îşi impune să se aşeze la loc.

Regele dă semne de durere extremă, părând a implora Graalul şi pe Perceval, care însă nu-l vede. Grupul urmează acelaşi drum ca şi lancea: iese, apare din nou şi iese definitiv pe uşa pe care intrase.

După ieşirea Graalului, regele cade extenuat pe patul său. Perceval pare din nou că ar avea intenţia să se ridice pentru a se duce spre el, dar se răzgândeşte şi se aşază la loc.

Lumina se stinge progresiv pe acest tablou.

[1] O primă traducere românească a apărut din 2003 la Editura Triade, Cluj-Napoca. În prezent, este în pregătire o altă ediţie, la Univers Enciclopedic.

© FITRALIT