Familia lexicală constituită în jurul substantivului Mesia (mesianism, mesianic) a apărut în context religios iudaic, apoi creştin, fiind prezent, în forme specifice, şi în budism şi hinduism. În limba română, cuvântul a intrat pe filieră slavă1: mesia. Termenul provine din ebraicul Mașiah – transmis în limbile europene prin intermediul limbilor greacă și latină, cu sensul de „uns“ (în gr. Χριστός [Christos], în lat. Christus), fiind preluat însă și ca atare: messias.
Este interesant de constatat că în cele mai multe limbi europene familia lexicală a cuvântului Mesia se reduce la patru membri: trei substantive (mesia, mesianism, mesianist) şi unul/două adjective (mesianic/mesianist). În limba franceză, de exemplu: messie, messianique, messianisme, messianiste. În schimb, în limba polonă există patru substantive (mesjada, mesianista, mesjasz, mesjanizm) şi două adjective (mesjanistyczny, mesjański). Limba rusă pare şi mai bogată în forme, incluzând şi un verb (substantive: messiia, messianism, messianizaţiia, messianstvo, antimessianstvo, protivomessianstvo; adjective: messianskii, antimessianskii; verb: messianizirovati). În religia iudaică, Mesia este salvatorul și izbăvitorul, care va veni la sfârșitul vremurilor. În religia creștină, substantivul propriu Mesia desemnează ipostaza întrupată a Fiului din Sfânta Treime, trimis pe pământ în vederea mântuirii neamului omenesc. Reţinem, aşadar, ideea importantă că este vorba de o persoană umană concretă, investită cu misiunea şi puterea de a schimba soarta lumii întregi prin acceptarea liberă a sacrificiului de sine. Este tocmai ceea ce regăsim, într-o formă adaptată istoric şi geografic, în ideologia romantismului polonez. Dar nu numai: elemente mesianice găsim, bunăoară, şi în literatura română (Octavian Goga, Poporanism) sau rusă (Lev Tolstoi, Feodor Dostoievski, dar şi A. Block, Andrei Belîi, S. Esenin, V. Maiakovski)2.
Romantismul polonez se definește în cadrul celui european prin elemente specifice, care-i nuanţează şi-i îmbogăţesc zestrea de idei. Din moment ce patria polonă îşi pierduse libertatea, lupta de eliberare naţională devine o temă nelipsită în literatură, iar, legat de această luptă şi de modalităţile prin care se poate realiza, apare şi ideea mesianismului, pe care o regăsim în literatură (Biblia) mai întâi la poporul evreu, poporul ales, apoi la popoarele creștine, ca imbold pentru omenirea păcătoasă de a nu-şi pierde speranţa, pentru că va veni Mesia care, prin jertfa sa, va salva neamul omenesc. În literatura polonă, mesianismul este promovat de Józef Hoene-Wroński3 care consideră că progresul duce la întâlnirea filosofiei cu religia. La el, mesianismul nu are nicio conotaţie mistică. Mickiewicz este cel care, preluând ideea, i-a conferit acest caracter şi l-a difuzat prin operele sale. Curentul literar şi filosofico-religios al mesianismului aşa-numit clasic s-a dezvoltat mai ales în intervalul cuprins între insurecţia din noiembrie 1830 şi cea din ianuarie 1863. La Mickiewicz, mesianismul capătă un sens strict naţional şi patriotic. O nuanţă în plus capătă odată cu apariţia la Paris a lui Andrzej Towiański4, care creează „Kółko Sprawy Bożej – Cercul Lucrării Dumnezeieşti“, ai cărui membri au devenit, pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă, şi cei trei barzi naţionali, Mickiewicz, Słowacki şi Krasiński. La Andrzej Towiański, mesianismul se uneşte cu filosofia acţiunii, dar fără a se recurge la violenţă. Mickiewicz, în schimb, era convins de necesitatea luptei cu arma în mână, ca singură modalitate de a salva libertatea ţării. Mesianismul polonez tinde să se contopească cu filosofia istoriei elaborată de germani, prin faptul că dobândeşte dimensiuni metafizice, introducând în ecuaţie sufletul individual şi sufletul poporului. Astfel, ţara ar putea fi salvată prin forţa spiritului, prin perfecţiunea morală a unor personalităţi ieşite din comun, care capătă statutul de călăuze ale poporului în lupta cu răul. Suferinţele îndurate, fie la nivel individual, fie la nivelul întregii comunităţi sunt premisa mântuirii.
În categoria lucrărilor reprezentative pentru Romantismul mesianic la Mickiewicz trebuie să cităm, în primul rând, partea a treia a dramei Moşii. Personajul reprezentativ ca îndrumător spiritual, ca purtător al misiunii de mântuitor, capabil să conducă poporul la libertate, este preotul Piotr. Este o figură enigmatică în spatele căreia, potrivit unor cercetători, s-ar ascunde chiar bardul naţional polonez. Celălalt personaj, Konrad, este exemplul tipic de erou romantic. Este convins că e un geniu dotat cu o mare putere şi capabil să preia asupra lui durerile întregului popor, dar şi să-l conducă spre strălucirea de odinioară a patriei polone. Se consideră un mântuitor şi se revoltă împotriva Creatorului, identificat cu Ţarul.
Cărţile poporului şi ale pribegiei polonezilor cuprind parabole construite după model evanghelic, care se adresează membrilor emigraţiei. Apare explicit ideea misiunii poporului polonez de mântuire a lumii datorită suferinţelor pe care le îndură.
Dacă în lucrările scrise şi publicate ideea mesianismului este difuză, implicită, prelegerile de Istorie a Slavilor ale lui Mickiewicz de la Collège de France sunt importante atât pe plan literar, cât şi filosofic, politic şi religios. Ele subliniază, de asemenea, rolul poporului polonez în istoria lumii. Sfârşitul lumii se apropie şi a doua venire a lui Hristos va restabili situaţia politică a Poloniei şi-i va răsplăti jertfa. În ultima prelegere din anul 1842, ţinută pe 1 iulie, el îndeamnă de-a dreptul la acţiune. Fermentul revoluţionar de la 1848 se manifestă din ce în ce mai explicit – Mickiewicz îşi vede cursul suspendat în 1844, iar în 1848 pleacă în Italia pentru a organiza o Legiune Poloneză, cu scopul de a lupta pentru eliberarea italienilor de sub dominaţia habsburgică. După momentul 1848, încearcă să facă acelaşi lucru în Turcia, în vederea luptei contra imperiului ţarist. Cu alte cuvinte, angajarea lui Mickiewicz în ideea mesianică a fost totală – atât prin scris şi prin discursul academic, cât şi prin jertfa propriei vieţi.
La rândul său, Juliusz Słowacki îşi prezintă propria concepţie despre istorie în Regele Duh, istorie pe care încearcă s-o parcurgă de la începuturile ei. În viziunea lui, momentul primordial îl reprezintă apariţia din Absolut a spiritelor individuale. Lucrarea rămâne însă neterminată. În schimb, drama Kordian reprezintă o critică a ideii mesianice, aşa cum este ea concretizată în personajul Konrad din Moşii lui Mickiewicz. Słowacki încearcă să înţeleagă de ce a eşuat insurecţia din noiembrie 1830. El avansează ideea că Polonia este un Winkelried5 al popoarelor. Sacrifiul de sine este cel care asigură mântuirea. Poemul Anhelli pune încă de la început problema dacă salvarea poporului robit poate veni de la jertfa unei generaţii de deportaţi sau de la un singur individ. Răspunsul pare să rezerve rolul de mântuitor unui ales, unui suflet frumos şi pur, în care se acumulează toate durerile lumii. Condus de un personaj enigmatic, Şamanul, aşa cum este şi Massinisa în Iridion, Anhelli cunoaşte faţa infernală a imperiului de gheaţă care este Siberia. Acceptă să poarte povara durerilor tuturor deportaţilor, acceptă însingurarea pe care o aduce această misiune. Îşi săvârşeşte viaţa în imensitatea aceea de gheaţă şi nu se trezeşte la zgomotoasa trecere a Cavalerului care închipuie poporul în furtuna revoluţiei, căci revoluţiile trec la fel ca furtunile, pe când misiunea lui e mai presus de orice pasiuni trecătoare.
În ceea ce-l priveşte pe Zygmunt Krasiński, după ce abordează problema la fel ca Mickiewicz şi Słowacki, mai întâi prin drama Comedia Nedivină şi doar aluziv în Iridion, demersul lui devine sistematic în Psalmul Credinţei, în care fundamentează ideea mesianismului pornind de la structura fundamentală a fiinţei umane: trup, suflet, spirit. Primele două componente fiind supuse legilor timpului şi spaţiului, sunt muritoare, pe când spiritul, fiind nemuritor, îi poate asigura existenţa veşnică în sânul dumnezeirii. Pentru că menirea omului este aceea de a evolua de la statutul de fiinţă supusă greşelii până la cel de perfecţiune, la asemănarea cu Creatorul, dobândind capacitatea de a deveni el însuşi creator. Acest drum este lung şi evoluţia are loc prin acceptarea suferinţei. În ceilalţi Psalmi, sunt accentuate diferite particularităţi ale acestui mod de a vedea misiunea de mântuire pe care poporul polonez o are faţă de patria polonă şi faţă de lumea întreagă. Polemica declanşată de Słowacki nu schimbă nimic în convingerile lui Krasiński, iar din punct de vedere artistic ea pare mai degrabă un duel între doi maeştri ai versificaţiei, pentru că amândoi îşi demonstrează capacitatea de a exprima nişte idei concrete utilizând toate combinaţiile de rime (împerecheate, încrucişate, îmbrăţişate, mai sărace sau mai bogate) şi de ritmuri, de cele mai multe ori în versuri de opt sau unsprezece silabe.
Conchizând asupra modului în care ideile mesianice transpar în creaţiile literare, vom spune că romantismul lui Adam Mickiewicz este militant: prin cuvânt în prelegerile sale, prin mesajul artistic în operele sale literare şi prin act în constituirea şi pregătirea de luptă a Legiunilor Poloneze. Romantismul lui Juliusz Słowacki este, prin excelenţă, poetic, fie că e vorba de versuri, de drame în versuri sau de poem în proză. Ideile lui capătă greutate datorită perfecţiunii modului în care sunt exprimate. La Zygmunt Krasiński romantismul este profund religios, preocuparea lui fiind, în primul rând, statura morală a omului şi capacitatea sa de a-şi asuma ispăşirea greşelilor – ale lui şi ale tuturor.
La Cyprian Kamil Norwid, cel de-al patrulea corifeu al romantismului polonez, problemele de care s-au ocupat ceilalţi trei sublimează într-o activitate intelectuală de mare rafinament şi profunzime. Îşi asumă riscul de a fi respins de contemporani, dar nu poate ignora adevărurile fundamentale ale vieţii. Se foloseşte de alegorie, de parabolă, de versul măiestrit, de cugetare, dar adevărul îl spune cu sacrificiul propriei glorii literare, al propriului confort material şi al propriei sănătăţi.
1. Dicţionar explicativ al limbii române (ediţia a II-a, revăzută şi adăugită), Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2009.
2. Dicţionar de termeni literari, Editura Academiei, Bucureşti, 1976, pp. 262–263.
3. Józef Hoene-Wroński – matematician, fizician, filosof, economist, jurist, ofiţer în armata lui Tadeusz Kościuszko, apoi în armata rusă. Emigrat la Paris, el devine promotorul filosofiei mesianice poloneze.
4. Andrzej Towiański (1799–1878) – moşier, filosof, conducător religios, creatorul Cercului Lucrării Dumnezeieşti. Născut în apropiere de Wilno, a studiat Dreptul la Universitatea Imperială din Wilno şi a devenit asesor la Judecătoria din același oraș. În 1828, are o revelaţie religioasă: lupta cu arma în mână nu poate duce la o realitate mai bună. În 1840, îşi părăseşte moşia, soţia şi pe cei cinci copii, pentru a se instala la Paris, unde devine centrul de atracţie pentru mulţi membri ai emigraţiei poloneze. În 1842, este expulzat din Franţa pentru spionaj în favoarea Rusiei şi se instalează în Elveţia, la Zürich, până la sfârşitul vieţii.
5. Arnold Winkelried – erou medieval legendar elveţian. El reprezintă simbolul sacrificiului de sine pentru binele patriei.
