Despre expoziția Platforma adolescentului Filip de Cătălin Marius Negoiță
Muzeul Național al Literaturii Române, Calea Griviței nr. 64–66, parter
6–30 mai 2026
Câteva considerații asupra propriei arte enunațte de către Cătălin Marius Negoiță care chiar este, cum ar spune englezul ”opinionated”, puteți citi aici: https://www.fitralit.ro/29-05-2026-catalin-marius-negoita-dimensiunea-uitarii/.
Pictorul și scriitorul Cătălin Marius Negoiță reinterpretează noțiunea picturii ca formă de expresie a frumosului în limbaj plastic (sau vizual, așa cum se obișnuiește a se caracteriza mai nou această formă de artă), implicând-o profund și curajos în discuția asupra trecutului recent al țării noastre, ca protest – cât de rar! – împotriva regimului Ceaușescu. Anii au trecut, multe s-au întâmplat, iar timpul aducerii-aminte pare să se estompeze sau chiar să dispară din conștiința multora sub povara prezentului. Memoria – cât de adevărat se spune! – e scurtă nu numai în politică, nu numai în viața de zi cu zi, dar și, adesea, în privința dimensiunii istorice. Și este, dintr-un punct de vedere, normal, odată ce memoria omului este selectivă în mod obiectiv, pentru a nu supraîncărca creierul, dar și subiectiv, din nevoia de a uita ceea ce nu a fost plăcut. Cine oare își dorește să-și aducă aminte de răul trăit odinioară și să nu-l îngroape într-un colț al memoriei unde începe uitarea?!?1
Cătălin Marius Negoiță e însă croit dintr-o altă stofă, a cetățeanului implicat, pentru care memoria trecutului comunist nu este o relicvă abandonată, ci o permanență obsesivă, care nu trebuie nicidecum uitată, ci dimpotrivă. Și aceasta, din cauza faptului că distanța în timp, mai cu seamă în cazul celor născuți după 1989, care nu au cum să fi cunoscut nemijlocit toate aceste aspecte, poate fi primul pas pe calea uitării, în vreme ce alții încearcă, uneori cu bună știință, să edulcoreze răul din perioada comunistă, constrângerile, frigul, umilința.
În aceste împrejurări, Cătălin Marius Negoiță consideră că este de datoria lui morală să sublimeze artistic suferința pe care a îndurat-o, datorită curajului său, un adolescent din nordul țării noastre, pe nume Filip. Și asta, pentru singurul motiv că a îndrăznit să afirme ceea ce alții doar șopteau pe la colțuri și nu îndrăzneau s-o spună cu voce tare.
Iar pentru unii dintre tinerii de astăzi, care n-au cunoscut drama epocii comuniste, pentru aceia dintre ei care nu se mulțumesc cu povestirile părinților, unchilor, bunicilor, este de interes tot ce se scrie, se joacă, se concepe sub formă de film sau de literatură documentară despre o epocă pe care n-au trăit-o.
Pentru cei pentru care comunismul este abia o poveste.
Pentru cei care au dorința de a cunoaște mai mult.
Pentru Cătălin Marius Negoiță, arta capătă pregnante valențe de natură socială. Prin culoare și nuanțe de acuarelă, ea exprimă un subtil protest împotriva puterii abuzive, a lipsei de libertate, devoalând un sistem atroce, care a distrus vieți, familii, întregi generații și a inspirat minți de toată lauda să ia drumul exilului.
Expoziția este un mesaj adresat mai cu seamă tinerei generații, care n-a trecut prin dictatură, de a nu lăsa țara să cadă pe mâna unor sfertodocți malefici, dar și generației mature, care a trăit epoca, de a nu uita răul suferit, frigul îndurat, umilințele.
Și totuși, dincolo de reala chemare artistică a pictorului pentru formă și culoare, trebuie spus că unele picturi sunt mai curând teziste, încercând cu orice preț mai degrabă să documenteze decât să devină, printr-un subtil proces al decantării, artă. E adevărat că arta ca protest, arta ca implicare profundă în politic trebuie să-și demonstreze crezul. Adesea trăim cu iluzia că ea trebuie mai curând să sugereze. Preocuparea primordială a artistului de a dezvălui atrocitățile trecutului comunist al României este admirabilă, mai ales într-o țară în care uitarea își pune, prea adesea, pecetea pe memoria oamenilor.
Așa cum sugerează în pictura de pe afiș, Cătălin Marius Negoiță ne prinde de mână și ne poartă prin expoziția sa, invitându-ne să ne oprim, să-i privim picturile și să medităm asupra mesajului pe care ele îl transmit.
Trebuie amintit că pictura nu-i este de-ajuns artistului ca să exprime tot ce simte: el și meditează asupra mesajului pe care-l împărtășesc pictura și arta sa, mai mult, cum vom vedea în articolul următor, el și scrie poezii, inspirat de unele dintre lucrările sale. Cine dorește să citească o poezie a sa, poate să o descifreze, ascultându-l recitând-o cu ajutorul condului QR. Astfel, expoziția devine interactivă. Și poate fi, chiar dacă numai parțial, văzut și… auzită de oriunde în lume, căci sunt mai multe poezii atașate picturilor pe websiteul Muzelui Național al Literaturii Române, care îl prezintă pe artist și expoziția sa.
Întreaga expoziție este gândită dinamic, prin regizarea unei călătorii prin sălile aflate la dispoziție în Muzeul Literaturii Române – o idee foarte bună a Monicăi Morariu, curatoarea expoziției, care a încercat astfel să sugereze drumul parcurs prin societatea comunistă de eroul expoziției, Filip, desfășurat câteodată într-un spațiu luminos, alteori într-unul de un verde care nu aduce a bine, punându-se astfel în valoare, cu iscusită competență, lucrările artistului vizual. Și totul începe – ca un adagiu sau ca o amintire dureroasă – cu sugestia că timpul s-a oprit în acea epocă „de aur“ pentru unii – profitorii –, pentru cei mai mulți însă – victimele – întunecată.
1 Aici este neapărat nevoie să adaug că în acest spirit al încercării de a uita răul unei perioade istorice, epoca așa-zisă – în propaganda ceaușistă – „de aur“, evit să văd filmele care au ca tematică redarea ororilor, a răului, a umilințelor etc. din acele vremuri. Nu mai trebuie să le retrăiesc, pentru că a urmări un film despre epoca Ceaușescu înseamnă pentru mine, care am trăit-o atâția ani ai copilăriei, adolescenței și tinereții, tocmai ceea ce vreau să uit. În acest proces de uitare se înscrie, de altminteri, și o carte pe care am scris-o cu ani în urmă și urmează să apară, poate, anul viitor, care este, de fapt, o mărturie devenită artistică – prin distanța în timp – despre trecutul comunist. Nu am vizionat nici măcar filmul lui Cristian Mungiu 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile – film încununat cu Palme d’Or la a 60-a ediție a Festivalului de Film de la Cannes –, care are exact aceeași temă precum unul dintre capitolele manuscrisului meu, intitulat Femeia-furnal. Oricum îmi vine greu să recitesc capitolul, darămite să-l mai și văd întruchipat în felul în care l-a conceput marele regizor român. Îmi este peste putință.
