Ioana Feodorov – Director științific, Proiect ERC TYPARABIC, Academia Română
Yulia Petrova – Cercetător științific gradul I, Institutul de Studii Orientale al Academiei Naționale de Științe a Ucrainei din Kiev
Lucrând la un text arab dintr-o epocă veche, ne confruntăm în mod inevitabil cu o serie de provocări, mai ales dacă este vorba de o traducerea academică, ce trebuie să fie, pe de o parte, corectă și, în măsura posibilului, precisă, deoarece este o sursă istorică, iar, pe de altă parte, trebuie să ofere o lectură agreabilă. În acest număr al Revistei de traduceri literare, prezentăm fragmente din patrimoniul literar arab creștin din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea. Este vorba despre celebrul Jurnal al lui Paul din Alep privind călătoria patriarhului Macarie III ibn al-Zaʻim – cunoscut ca sursă istorică importantă – și despre cărțile tipărite de arabi creștini în secolul al XVIII-lea, ale căror prefețe vor fi publicate luna viitoare, împreună cu o traducere adnotată în limba engleză.
Jurnalul lui Paul din Alep
Cel mai cuprinzător text din literatura arabă care se referă la istoria românilor și a altor popoare est-europene la jumătatea secolului al XVII-lea este Jurnalul lui Paul din Alep. Între 1652 și 1659, însoțiți de o suită cu alcătuire schimbătoare, arhidiaconul sirian Paul din Alep și tatăl său, Patriarhul Macarie III al Antiohiei, au călătorit la Constantinopol, în Valahia, Moldova, țara cazacilor și țara Moscovei. Scopul principal al călătoriei a fost strângerea de donații pentru Biserica Antiohiană, împovărată de datorii, și stabilirea de contacte în spațiul ortodox de tradiție bizantină.
La insistența unui prieten, Paul a hotărât să țină un jurnal amănunțit, în care să noteze toate evenimentele petrecute în călătorie, tot ceea ce avea să vadă și să audă. O mare parte a informațiilor cuprinse în scrierea lui Paul din Alep se referă la fapte trăite de el, așadar sunt mărturii nemijlocite. O altă parte provine din conversațiile purtate cu cei pe care ierarhul sirian i-a întâlnit, persoane din toate straturile sociale, de la domnul ori mitropolitul țării și până la cel mai umil oștean. Paul a parcurs puținele scrieri care i-au oferit date despre ținuturile în care urma să călătorească.
Manuscrisele pe care am lucrat pentru traducerile publicate în 2014 și 2020[1] se păstrează în câteva mari biblioteci din Europa și Orientul Apropiat: la Paris, la Bibliothèque Nationale de France, manuscrisul Arabe 6016, copiat probabil la sfârșitul secolului al XVII-lea, având 311 file recto / verso; la Sankt-Petersburg, la Institutul de Manuscrise Orientale al Academiei Naționale de Științe a Rusiei, o copie din 1699, care cuprinde 366 file recto / verso; la Londra, în colecțiile British Library, o copie încheiată la 19 mai 1765, având 380 de file recto / verso. Alte copii cu secțiuni lipsă se găsesc la Damasc, la Moscova, la Leiden și la Kiev, acesta din urmă – cu note și completări interesante compuse de traducător.
Scrierealui Paul din Alep cuprinde o mare bogăție de date și relatări cu privire la toate aspectele vieții politice, sociale, religioase și culturale a ținuturilor vizitate. Autorul a descris orașe, sate, așezăminte religioase, clădiri de toate felurile, de la palatele domnești la colibele de lut de pe malul Dunării, drumuri și vămi. Descrierile de monumente de artă și arhitectură din Jurnalul lui Paul din Alep au fost cercetate și comentate în mai toate lucrările privitoare la perioada trecerii călătorilor arabi pe tărâm românesc. Nu se poate, practic, întocmi o listă exhaustivă a citărilor din această bogată sursă în istoriografia românească ori în cea străină.
Informațiile despre întâmplările de la curțile domnești sunt foarte prețioase, întrucât oaspeții sirieni au fost martorii multor prefaceri politice din țările române, ai bătăliilor pentru tron și ai năvălirilor turcilor otomani, ale tătarilor și cazacilor. Patriarhul Macarie s-a întâlnit de multe ori cu conducătorii și ierarhii bisericești din țările Europei Răsăritene, iar Paul, ca observator perspicace, a lăsat un portret amănunțit al acestor persoane. El și-a consemnat impresiile cu sinceritate, sensibilitate, și uneori cu emoție. Să comparăm descrierea domnului Moldovei Vasile Lupu și a hatmanului cazacilor Bogdan Hmelnițki.
Cât priveşte smerenia domnului [Vasile Lupu], ştiinţa şi desăvârşirea lui, frumuseţea minţii lui, cercetarea scrierilor vechi şi noi şi a celor turceşti, iscusința la vorbă, acestea nu pot fi cuprinse de mintea omului. Cu adevărat, el era precum unul dintre primii regi ai romeilor, ba chiar mai presus de aceştia, căci cuvântul lui avea greutate în întreaga lume, pentru multa lui facere de bine şi purtarea lui frumoasă, și nu numai față de patriarhi şi mitropoliţi, [ci și față de] preoţi şi călugări, de norod şi Biserici. De aceea agalele, negustorii şi ceilalţi turci, dervişi ori târgoveţi nu jurau decât pe el. […] Împăraţii Moscovei şi boierii lor se simţeau binecuvântaţi când primeau carte de la [Vasile Lupu], iar aducătorul era cinstit cât se poate de bine, pentru că auziseră de el, de râvna lui pentru zidirea de biserici şi mănăstiri şi pentru a face bine tuturor.[2]
La sosirea în țara cazacilor, Patriarhul Macarie este întâmpinat cu cinste și bucurie, iar fiul său Paul a consemnat întâlnirile importante ale delegației siriene cu cazacii, evocând nu numai viața conducătorilor lor, dar și traiul simplu din satele pe care le-au străbătut. Pentru traducător, aici intervine o schimbare de registru, generată de apariția unor termeni împrumutați sau transferați fonetic din limba populațiilor slave cu care sirienii s-au întâlnit. De asemenea, tonul povestitorului se schimbă, luând note critice cu privire la evenimente trecute, cum nu se mai întâmplase până acum.
Hatmanul Hmelnițki se așezase cu tovarășii lui în afara orașului acesta și i-au trimis veste, iar miercuri de dimineață a sosit știrea că va veni să se închine părintelui nostru patriarh. Am ieșit atunci să-l întâmpinăm afară din locuința noastră, căci pe acolo trecea drumul către cetate, așa că i-au pregătit un loc potrivit acolo. El s-a apropiat atunci dinspre poarta orașului, cu un alai mare, și nimeni nu ar fi putut crede că el este unul de-al lor, căci toți purtau straie frumoase și arme de preț, pe când el [Hmelniţki] purta haine ponosite și proaste și era încins cu arme sărăcăcioase. Văzându-l pe părintele nostru patriarh de departe, a coborât de pe cal, deodată cu toți tovarășii lui, s-a apropiat și a îngenuncheat înaintea lui, i-a sărutat poala veșmântului o dată și încă o dată, apoi crucea și mâna dreaptă, iar părintele nostru patriarh l-a sărutat pe creștet. Vedeți voi oare aceasta, domni ai Moldovei și ai Valahiei? Unde este semeția voastră și unde este fudulia voastră? […] îndată l-a luat pe după umeri pe părintele nostru patriarh și a mers alături de el plângând, până în cetate, pas cu pas, până ce s-au așezat la masă. Să fi văzut, cititorule, vorbele alese pe care le-a rostit, smerenia lui, cucernicia și lacrimile lui, căci se bucura nespus de tare să-l vadă pe părintele nostru patriarh și îi era cât se poate de drag. A spus așa: „Slavă lui Dumnezeu că mi-a îngăduit să mă întâlnesc cu sfinția ta până să mor!“. […] Lui [Hmelniţki] îi puneau anume rachiu într-un pocal din argint, apoi îi dădeau să bea mai întâi părintelui nostru patriarh, iar [Hmelniţki] bea numai după el și apoi ridica [pocalul] pentru fiecare, până la ultimul dintre noi, căci noi stăteam drepți în fața lui. Privește ce suflet simplu, Dumnezeu să-l țină![3]
O temă importantă a traducătorului este să reflecte modul cum arhidiaconul sirian tratează aspectele lingvistice, care l-au interesat în mod deosebit în cursul lungii sale călătorii: el a notat permanent sensurile și etimologia cuvintelor necunoscute, explicațiile primite de la vorbitorii nativi, informațiile obținute cu privire la folosirea anumitor expresii, în toate limbile străine cu care a intrat în contact. Iată cum descrie situația lingvistică din acea perioadă din Moldova.
În vremea lui [Vasile Lupu] s-au făcut în Moldova, la Curtea lui, multe tipărituri, cărţi bisericeşti, de știință şi tâlcuiri în limba valahă, căci norodul lui citise mai întâi în sârbă, adică în rusă, pentru că din țara bulgarilor şi a cazacilor către Ţara Valahiei şi a Moldovei, precum şi de la cazaci la Moscova, toţi citeau în sârbă şi aşa erau [scrise] toate cărţile lor. Numai că limba norodului Moldovei şi al Valahiei este valaha, iar ei nu înţelegeau ceea ce citeau. Din această pricină [domnul] le-a înălțat lângă mănăstirea lui o şcoală foarte mare din piatră şi le-a tipărit cărţi în limba lor. Iar sârbii, bulgarii, cazacii şi moscoviţii au un singur grai, deosebit pe alocuri, dar scrierea lor este una şi aceeaşi.[4]
Jurnalul este o sursă excepțională de informații despre tradiții și sărbători din țările române, a căror redare corectă în traducerea românească a necesitat un studiu atent al vocabularului folcloric românesc, medieval (pentru acuratețe) și modern (pentru fluență). Autorul a fost deosebit de impresionat de obiceiurile de Crăciun și de atmosfera de veselie care domnea pretutindeni:
Află că la ei în aceste țări este datina ca în ajunul praznicului Nașterii Domnului preoții din orașe și cei străini, apoi copiii de școală și muzicanții să se adune cete-cete și, purtând icoane, să colinde prin oraș cât e noaptea de lungă, pe la casele dregătorilor, ca să le facă urări de bine cu prilejul praznicului. […] Veneau și la părintele nostru patriarh, noaptea întreagă […]. El săruta icoana și le dădea o răsplată și atunci plecau, apoi veneau alții, de pe înserat și până la răsărit. La fel au făcut lăutarii cu tobe, fluiere și trâmbițe, care colindau și ei cete-cete cu făclii, cât era noaptea de lungă, în ajunul praznicului Nașterii Domnului și în noaptea ce urma, pe la casele dregătorilor Curții, apoi pe la casa episcopului și pe la patriarh, dacă se afla [vreunul] acolo. Cei mai mulți muzicanți sunt din țara turcilor.[5]
Spectacolul ospețelor domnești l-a impresionat în mod special pe arhidiaconul sirian Paul, care redă în detaliu, ca într-un vârtej de mișcări de balet, curgerea neîntreruptă a talerelor cu bucate la masa domnului și succesiunea nesfârșită a paharelor, pe care oaspeții sirieni erau siliți să le bea, din motive de protocol. Din nou, în traducere, ritmul acestor lungi pasaje a trebuit să fie păstrat întocmai, cu eforturi de redare întocmai a mișcărilor sacadate ale protagoniștilor.
Dregătorii aflaţi de faţă s-au sculat cu toții în picioare şi i-au urat [domnului] „Mulți ani!“, după datină, apoi s-au aşezat. Toate talerele erau acoperite cu alte talere la fel, până ce se mânca [tot] și de-abia atunci se ridicau, căci aşa era obiceiul la ei. De câte ori aduceau o tavă la masă, era acoperită. Ašğī-ul sau marele-chelar, ceea ce înseamnă „mai-marele bucătarilor“, de câte ori venea cu o tavă, însoţit de tineri, se înfăţişa cu vasul lângă [domn], îi lua capacul deoparte şi, dacă domnului îi plăcea, îl punea înaintea lui în tăcere. Apoi [bucătarul] lua o lingură, învârtea cu ea în tot vasul şi gusta din el. Pe urmă [bucătarul] aducea alt [fel de bucate]. Dacă [domnului] nu-i plăcea, ridica privirea, şi-atunci [bucătarul] mergea şi așeza tava sub masă. La stânga [domnului] stătea un fecior în straie frumoase, care lua din talere şi îi punea [domnului] dinainte unul pregătit. Un alt fecior lua câte un taler de argint, apoi punea altul în locul lui, îl ştergea [pe primul] şi îl așeza la loc.[6]
Dar a doua zi stau așezați la masă cu el [cu domnul] și alții îi slujesc, precum în celelalte zile de peste an. De câte ori erau aduse afară talerele de la cuhnii băteau tobele și sunau din nagarale, răsunau fluierele și trâmbițele și [cântau] tarafurile. De câte ori bea domnul, și iarăși după [cântarea] lăutarilor, trăgeau cu trei tunuri de se cutremura pământul. Au petrecut în acest fel până seara. […] S-au închinat multe rânduri de cupe mari care puteau cuprinde fiecare câte o oca de vin: întâi fiecare câte trei [cupe], pentru praznic, a doua oară alte trei pentru părintele nostru patriarh, până ce, a patra oară, toți împreună, mai mult și mai mult, în cinstea domnului. Nu putea fi nimeni scutit de a bea, căci acesta era obiceiul lor, pe care îl urmau, ca oricine stă cu [domnul] la masă să bea în acest fel până se aprindeau lumânările.[7]
Văzând pentru prima dată în viață un bazin de apă înghețat, oaspetele din Siria a lăsat o descriere emoționantă a sărbătorii Bobotezei în Valahia, a cărei sensibilitate transpare și în traducerea românească:
Când părintele nostru patriarh a ajuns la malul râului, purtând în mână crucea, [râul] era înghețat, căci în ziua aceea fusese un ger cumplit de crăpau pietrele. Aveau obiceiul să sfințească apa în bătătura Curții, dar pentru că domnul era vârstnic, de asprimea gerului au sfințit înăuntru. Atunci au sfărâmat gheața pentru [părintele patriarh], ca să poată cufunda crucea [în apa râului] de trei ori, în vreme ce cântau ’Eν ’Ιορδάνοι. La ceasul acela tot norodul și-a umplut căldărușele din râu, iar preoții au botezat mulți prunci în [apa râului]. Spărgeau puțin gheața, iar apoi [apa] îngheța la loc. Ne-am înduioșat de plânsetul pruncilor [chinuiți] de apa [rece] și de asprimea gerului, căci până și ochii ne orbiseră din pricină că stătuserăm cu capetele descoperite.[8]
Deosebit de importante sunt relatările lui Paul despre biserici și mănăstiri, dintre care unele nu se mai păstrează în zilele noastre. Îl interesează istoria lor, locurile sfinte și legendele locale legate de acestea. Iată ce povestește despre Mănăstirea Curtea de Argeș, într-un lung pasaj în care traducerea a necesitat o bună cunoaștere a elementelor arhitecturii medievale.
Auzisem de la mulți că în această țară a Valahiei se află o mănăstire domnească falnică, o zidire despre care spuneau că nu are asemănare. După cum ne spuseseră negustorii greci care făceau negoț în țările frâncilor și la Veneția, ea nu avea pereche nici acolo. Se numea Mănăstirea Argeș. […] Iată cum se înfățișează mănăstirea. Deasupra porții se află clopotnița, zidită în vremea din urmă de răposatul Matei-vodă. Chiliile ei sunt jur-împrejur. Este o zidire minunată din piatră, cu pridvor și jos, și sus. Biserica se află în mijloc. Așa cum am mai spus, este o clădire încântător de frumoasă. Nu are pereche între aceste mănăstiri. Este una dintre zidirile răposatului Neagoe-vodă, de la ridicarea căreia au trecut până în zilele noastre o sută treizeci și șapte de ani, după cum am aflat noi în istoria zidirii ei. Și pentru că în această țară nu se găsește deloc marmură, se spune că el a născocit un vicleșug: a luat hatișerif de la împăratul turcilor [Selim I] ca să ridice o moschee în orașul Vidin, și prin acest vicleșug a cărat marmură și piatră din țara turcească, cu corăbiile pe Dunăre, până în aceste părți. I-a tocmit pe constructori să ridice moscheea, iar pe alții, meșteri iscusiți în cioplitul marmurei și al pietrei, pentru biserică. Ei au început zidirea călăuziți de Dumnezeu, căci locul ales era un iaz unde se adunau izvoarele. […] A apărut aici o icoană veche a Sf. Fecioare și un preot a luat-o și a dus-o în biserica orașului, închinată Sf. Nicolae, despre care se spunea că a fost prima biserică înălțată în oraș. Se păstrează înăuntrul ei trupul unei sfinte, o fată tânără pe nume Sf. Muceniță Filofteia. Spuneau că tatăl ei era foarte zgârcit și că în vremea aceea bântuia o foamete mare, iar ea împărțea săracilor, în lipsa tatălui ei, din bucatele lor. Într-o zi tatăl ei a venit și a aflat-o [făcând aceasta], și pe dată i-a tăiat capul. Trupul ei se păstrează până astăzi. Ea este [pomenită] în sinaxar și face mereu minuni, iar noi ne-am închinat la moaștele ei. Pe urmă icoana pomenită s-a înapoiat la locul ei și astfel Dumnezeu l-a călăuzit pe răposatul Neagoe-vodă, care a mers în locul acela și a început să ridice mănăstirea. Căci ne-au spus că scaunul Valahiei s-a aflat în vechime în acest oraș Argeș. Și pentru că locul pentru biserică era un iaz cu apă, așa cum am spus, l-a acoperit cu piatră și cărbune. Iar când a fost încheiată, s-a făcut fără pereche, așa cum am văzut cu ochii noștri, căci pe-afară este mai frumoasă decât pe dinăuntru.[9]
Oaspeții sirieni au traversat „țara cazacilor“ în timpul războiului de eliberare condus de Bogdan Hmelnițki. După cum a mărturisit Paul, cei care l-au impresionat cel mai mult au fost copiii, cărora le-a dedicat o serie de pasaje emoționante. Traducerea reflectă empatia cu care autorul a scris aceste rânduri, izvorâte din sufletul lui de părinte duhovnicesc, care avea să-și crească și el, în curând, cei doi băieți.
Mai află că în casele din aceste ținuturi, în ce privește oamenii, dar și animalele și păsările, am văzut atâta bunăstare, încât tare ne-am mirat. Căci am văzut în casa unui om oarecare zece copii care aveau părul [aproape] alb, și de aceea noi le spuneam „bătrânei“, căci aveau părul dalb pe cap. Ba erau uneori și mai mult de zece. Eram și mai mirați de aceea că se înșirau unul după altul ca statură. Ieșeau din casele lor ca să ne privească, iar noi îi priveam tot așa. Vedeam cum într-un capăt stătea cel mai mare dintre ei, apoi lângă el se așeza unul cu un cot mai scund, și încă unul, și încă unul până la cel mai mic dintre ei. Lăudat fie Ziditorul lor![10]
Am mai văzut la ei un obicei frumos, în aceste ținuturi și în toată țara rușilor, adică a cazacilor, o rânduială frumoasă de care ne-am mirat tare, și anume că toți, până la cel mai mic, chiar și cele mai multe femei și fete ale lor, știu citi și cânta slujba și cântările pe rând. Mai mult, preoții dau învățătură și copiilor orfani, nelăsându-i să umble fără știință [de carte], căci în această țară cazacilor orfanii și văduvele sunt fără număr de când cârmuise hatmanul [Bogdan] Hmelnițki, care purta neîntrerupt groaznice războaie. În fiece seară, tot timpul anului, colindau după apus pe la toate casele, cerșind și cântând într-un glas Laudele [Preasfintei] Fecioare, cu viers duios, de înmuiau inimile. Strigătul lor se auzea până departe, și când încetau, locuitorii casei [unde se opriseră] le dădeau de pomană, bani, pâine, de mâncare sau altele asemenea, cât să fie mulțumiți și să trăiască până ce ar fi putut primi de muncă. De aceea cei mai mulți știu citi.[11]
Traducătorul textului lui Paul din Alep se confruntă cu numeroase provocări, întrucât jurnalul său nu este scris în limba arabă literară, ci într-o varietate cunoscută sub numele de „arabă medie“, o varietate mixtă de arabă scrisă, în care formele gramaticale și vocabularul clasic și cel colocvial sunt combinate liber. Această formă de limbă, nestandardizată, era deschisă pătrunderii multor cuvinte împrumutate din limbi cu ai căror vorbitori creștinii din Orientul Mijlociu erau în contact activ; în cazul ortodocșilor, acestea erau în primul rând greaca (lingua franca a lumii post-bizantine) și turca (limba administrației otomane). În plus, autorul folosește multe cuvinte din limbile slave (rusă, ucraineană, slavonă) și română. Întrucât Jurnalul lui Paul din Alep este o cronică istorică, textul conține mulți termeni ai epocii din domeniul social, politic și militar. Trecerea de la limba literară la dialect, utilizarea prozei rimate, vocabularul străin, mijloacele stilistice de exprimare ale autorului și opțiunile lingvistice – toate acestea îi prezintă traducătorului dificultăți considerabile.
Cea mai serioasă problemă cu care se confruntă traducătorul Jurnalului lui Paul din Alep este varietatea limbilor din care autorul a cules cuvinte și expresii, în încercarea de a oferi cititorilor săi sirieni o imagine cât mai reală a călătoriei sale. Pentru a putea reda cu acuratețe, dar și într-un stil agreabil cititorului român iubitor de literatură de călătorie, relatările arhidiaconului sirian necesită cunoașterea mai multor limbi, nu doar a arabei medii (alepine) și a românei, ci și a limbilor greacă, rusă, italiană, și a unor rudimente de turcă osmană, maghiară și polonă. Acesta a fost dintotdeauna obstacolul întocmirii unei traduceri complete a Jurnalului lui Paul din Alep, în orice limbă. Într-un articol al său cu privire la opera lui Paul din Alep publicat în 1997, cunoscuta arabistă Hilary Kilpatrick afirma: „Ceea ce m-a descurajat în primul rând să consult manuscrisul de la Paris (Arab 6016) a fost conștientizarea faptului că nu eram în măsură să-l citesc așa cum se cuvine. Acesta necesită cunoștințe nu numai de arabă clasică și de dialect sirian, ci și de turcă otomană, greacă bizantină, română, rusă și, poate, de slavonă bisericească și ucraineană. Cunoașterea istoriei Rusiei, Ucrainei și a țărilor române din secolul al XVII-lea, precum și a organizării și cultului Bisericii ortodoxe reprezintă, de asemenea, un avantaj.[12]
Se adaugă la această provocare și necesitatea de a exprima și descrie în traducerea românească realități și evenimente de la jumătatea secolului al XVII-lea, fără a face apel la vocabularul recent, astfel încât „patina“ scrierii lui Paul din Alep să se păstreze în cea mai mare măsură cu putință. A fost și mai este (proiectul continuă), pentru traducătoarele Jurnalului, un prilej de a se întoarce la limba cronicarilor români și a scrierilor liturgice, pe care o aduc în fața cititorului contemporan ca mărturie a bogăției de limbă – și trăire – din timpuri demult apuse.
Prefețele cărților arabe creștine din secolul al XVIII-lea
Una dintre cele mai importante pagini din istoria cooperării culturale dintre Orientul Creștin și țările române este reprezentată de înființarea tiparului în limba arabă. Tiparul cu caractere arabe a fost introdus în Orientul arab abia la începutul secolului al XVIII-lea – mult mai târziu decât în țările europene. Acesta era un vis vechi al ierarhilor Bisericii ortodoxe antiohiene: Patriarhul Macarie III al Antiohiei și fiul său, arhidiaconul Paul din Alep, vizitând Moldova, Valahia și Ucraina, au văzut realizările tipografice și au dorit să comande tipărirea unor cărți importante. Paul notează de mai multe ori în jurnalul său de călătorie, prezentat mai sus, despre beneficiile tiparului, așa cum le-a constatat atât în Moldova și Muntenia, cât și la Kiev, la tiparnița celebră a Mănăstirii Peșterilor, Lavra Pecherska, condusă de Mitropolitul Petru Movilă în 1637–1646.
În cele din urmă, fostul Patriarh al Antiohiei (pe atunci mitropolitul Alepului) Atanasie III Dabbas a hotărât să ceară ajutorul unui cunoscut binefăcător al Ortodoxiei Răsăritene – domnul Țării Românești, Constantin Brâncoveanu. Dabbas a sosit la Curtea de la București ca oaspete de onoare și, cu sprijinul financiar al domnului, a tipărit primele două cărți pentru creștinii arabi: Liturghierul (Snagov, 1701) și Ceaslovul (București, 1702). Acest lucru a fost posibil, deoarece, începând cu secolul al XVI-lea, Țara Românească a fost unul dintre centrele importante ale tiparului în Europa Răsăriteană, mai ales că aici a activat un tipograf remarcabil, și anume Sf. Ierarh Martir Antim Ivireanul, originar din Georgia. Acesta a fost cel care a turnat literele arabe și a coordonat procesul de tipărire pentru primele cărți arabe creștine destinate Bisericii antiohiene.
Atanasie Dabbas a dedicat prima prefață din ambele ediții binefăcătorului său, Constantin Brâncoveanu. Aceste texte au fost compuse în conformitate cu tradiția panegiricelor din epocă; cel mai probabil, la pregătirea textelor a participat un panegirist din curtea domnească sau chiar Antim însuși, întrucât, pe lângă versiunea arabă, există în volum și o versiune în limba greacă. Așa cum se obișnuia în acele vremuri, autorii prefețelor subliniau noblețea destinatarului și fidelitatea acestuia față de credința strămoșilor, iar destinatarul era lăudat în mod special pentru caritatea sa în favoarea educației și a Bisericii. Folosind diverse figuri de stil, Dabbas îl laudă pe Brâncoveanu ca principal binefăcător al creștinilor ortodocși vorbitori de limbă arabă, care le-a împlinit un vis străvechi. Îl numește „al doilea soare strălucitor, care răspândește razele strălucitoare ale virtuților sale asupra întregii lumi și atrage pe toți către sine, precum un magnet atrage fierul“. Dabbas spune că „a sosit în grabă de la capătul pământului, din ținuturile marelui oraș al lui Dumnezeu, Antiohia, în această țară, binecuvântată de prezența voastră, pentru a vedea și a afla cu siguranță tot ceea ce auziserăm de departe, la fel cum Regina de la Miazăzi venise odinioară de la capătul lumii pentru a asculta înțelepciunea lui Solomon“. Exprimându-și admirația față de bisericile, mănăstirile, școlile și tiparnițele construite de Brâncoveanu, Dabbas ajunge la concluzia că: „Niciunul dintre conducătorii din vechime nu a făcut atâtea fapte bune precum faceți voi, având înțelepciune luminată de Dumnezeu!“ (Liturghier, Snagov, 1701). Traducerea acestei prefețe necesită buna cunoaștere a literaturii panegirice grecești, îndeosebi a textelor de această factură compuse și care au circulat în țările române, unde autorii, ierarhi și curteni locali, imitau modele din literatura post-bizantină.
Din anul 1706, tipărirea cărților arabe a continuat în orașul sirian Alep, unde Atanasie Dabbas a deschis la reședința sa mitropolitană prima tiparniță din Imperiul Otoman cu caractere arabe, datorită experienței dobândite în Țara Românească și cu ajutorul unor componente de echipament aduse de acolo. Tiparnița a produs unsprezece cărți în perioada 1706–1711. În mare parte, acestea sunt cărți liturgice cu texte corectate și standardizate, de care Biserica Antiohiei avea nevoie acută. În primul rând, a apărut Psaltirea (1706), care a fost prima carte tipărită în limba arabă, cu caractere arabe, în Orientul Mijlociu. Pentru ultima dată se menționează aici ajutorul financiar acordat de Constantin Brâncoveanu Bisericii Antiohiei: în prefața dedicată binefăcătorului, Atanasie Dabbas îi laudă ajutorul caritabil în stilul retoricii bizantine: „Vă trimitem în dar această carte sfântă, care a apărut grație binefacerii voastre, pentru ca voi, împreună cu noi, să-I aduceți mulțumiri lui Dumnezeu, Care v-a înălțat asemenea sfântului Său Moise pentru a-Și arăta prin voi milostivirea tuturor creștinilor ortodocși. Căci marele Moise a dat poporului israelit cele două Table ale Legilor, pe care israeliții le-au urmat negreșit ca Legi ale lui Dumnezeu, iar poporul nostru a primit de la voi, [ca și cum ar fi] două Table, cărțile Bisericii Sobornicești – Liturghierul și Psaltirea, pentru a sluji cu ajutorul lor Sfânta Liturghie cât mai bine și cât mai des.“ (Psaltirea, Alep, 1706)
Mai târziu, Constantin Brâncoveanu nu a mai putut aloca fonduri pentru proiectul tipografic de la Alep. Tocmai în acea perioadă a fost bănuit de neloialitate față de sultan, iar fondurile sale trebuiau să fie folosite pentru a „câștiga bunăvoința“ administrației otomane. Biserica Antiohiei se afla într-o situație materială dificilă și a apărut necesitatea căutării de noi mecenați. În 1707, Dabbas a primit ajutor material de la hatmanul Ucrainei Ivan Mazepa, un susținător constant al Bisericii ortodoxe și al tiparului. La fel ca mulți alți conducători ortodocși, hatmanul considera că este de datoria sa să-i sprijine pe creștinii de aceeași credință (ortodoxă) din Orient. Pe cheltuiala sa a fost legat pentru a putea fi difuzat, în 1708, tirajul rămas din 1706 al Tetraevangheliei, în care a fost inclusă o prefață panegirică în onoarea sa. Prefața fost scrisă în întregime în forma prozei rimate (sajʻ), care era considerată cea mai rafinată formă în literatura arabă a timpului, cu respectarea mijloacelor stilistice tipice retoricii bizantine. Prefețele cărților liturgice cereau un stil deosebit de elevat și un limbaj rafinat, iar proza rimată, care se împletea cu comparația, era considerată cel mai bun instrument. La începutul secolului al XVIII-lea, printre creștinii din Alep se formase un cerc literar în cadrul căruia cărturarii și ucenicii lor studiau în profunzime limba arabă clasică sub îndrumarea unor filologi musulmani, orientându-se astfel către modelele literaturii arabe clasice. De aceea, prefețele cărților publicate la Alep în 1706–1711 reflectă în multe locuri acest stil.
Voi, fericit domn binecuvântat de Dumnezeu, cârmuind țara voastră glorioasă și conducând trupele nobile, înfrumusețați credința prin evlavia voastră, pe care ați clădit-o pe o bază solidă și adevărată. […] Prin credința voastră, sunteți asemănător cu strămoșii voștri virtuoși, și trebuie spus că v-ați sfințit încă din pântecele mamei. […] Strălucirea evlaviei înălțimii voastre și lumina marii voastre credințe au ajuns și la noi, creștinii ortodocși din țările arabe, care sunt o parte a lumii. Ați devenit pentru noi un al doilea Apostol și un adevărat învățător, trezind dorința noastră de credință ortodoxă cu mare ardoare, sinceră bunătate, uimitoare blândețe și mare generozitate. Sunteți cinstit și respectat, sunteți cavaler al Ordinului numit după numele gloriosului Apostol [Andrei], ceea ce este o lucrare a Providenței divine și o răsplată de Sus. Căci Petru, primul Apostol al Domnului [nostru Iisus] Hristos, care a propovăduit primul închinarea la Dumnezeu și credința adevărată în țările unde noi, creștinii, trăim de multă vreme, și care a întemeiat pentru prima dată aici Biserica și a devenit primul ei episcop, șezând pe acest tron apostolic, patriarhul nostru venerat, sub numele căruia este cunoscută [catedrala] marelui oraș al lui Dumnezeu Antiohia, este fratele de sânge al foarte preaiubitului mare Apostol Andrei cel Întâi Chemat, care a propovăduit în țările voastre și a fost vestitorul cunoașterii adevărului și al închinării către Dumnezeu. […] Ați îngăduit tipărirea acestei Sfinte Scripturi și a acestei cărți sfinte, și anume Sfânta Evanghelie, carte duhovnicească aleasă, pe cheltuiala voastră și cu ajutorul vostru neprețuit, din dragoste pentru aproapele. Ați făcut o faptă bună tuturor creștinilor ortodocși care trăiesc în țările arabe (Tetraevanghelie, Alep, 1708).
Prefețele celorlalte cărți tipărite de Atanasie Dabbas la Alep sunt structurate conform canoanelor literaturii arabe creștine. Prefața conține un paragraf introductiv de laudă adusă lui Dumnezeu, care trebuia neapărat să fie rimat. Apoi, în numele autorului sau al editorului, erau prezentate motivele publicării cărții, o poveste despre virtuțile pe care le învață, se vorbea despre beneficiile ei pentru cititori și se ofereau îndrumări spirituale.
Slavă lui Dumnezeu, Cel Atotiertător, Cel Iubitor, Cel Atotdăruitor, Cel Iubit, Făcătorul dintâi al firii, Cel Viu și preaiubit, care a întărit prin unimea Lui întreaga făptură, a Cărui Treime o recunosc toți cei care trăiesc în adevăr, Care a promis răsplată celor care se vor întoarce de la păcat prin pocăință și închinare [lui Dumnezeu] și pedeapsă celor care vor rămâne în rătăcirea și necredința lor. Îl slăvim pentru că ne-a pregătit calea vrednică a pocăinței și ne-a dăruit-o din iertarea Lui binevoitoare, după care tânjim. Fie ca El să ne dăruiască fericirea în Raiul promis de El și să vedem slava Sfințeniei Lui nesfârșite în veci! (Scurtă scriere despre mărturisire și căință, Alep, 1711).
Următorul patriarh al Bisericii antiohiene, Silvestru, originar din Cipru, a fost și el oaspetele domnilor țărilor române – deja în perioada fanariotă – și a petrecut mai mulți ani în Moldova și Muntenia. Perioada păstoririi sale a coincis cu schisma din Biserica Antiohiei, în anul 1724, când a luat naștere Biserica greco-catolică melkită a Antiohiei. Acest proces a fost însoțit de o polemică confesională aprinsă, de aceea a apărut nevoia de cărți care să apere învățătura ortodoxă. Tiparul arab a fost inițial realizat la Iași, în Mănăstirea Sfântul Sava. În prefața la Liturghierul arab, patriarhul Silvestru îi mulțumește lui Ioan II Mavrocordat, domnul Moldovei, pentru ajutorul acordat în reluarea tiparului în limba arabă: „M-am îndreptat către preaînaltul și puternicul domn, care este mândria dregătorilor lumii creștine și conducătorul ales al ortodocșilor, către gloriosul domn și stăpân fără pereche în neamul său, iubitul și mărinimosul nostru fiu duhovnicesc, Ioan-bey, fiul lui Nicolae-bey de pioasă amintire, care stăpânește întreaga țară a Moldovei – fie ca Dumnezeu să-i dăruiască fericire din belșug și să-i prelungească puterea pentru totdeauna!“ (Liturghier, Iași, 1745).
În 1747, tiparul arab a fost mutat la București, unde domnul Constantin Mavrocordat a închinat Bisericii antiohiene, ca metoc, Mănăstirea Sfântul Spiridon, reînnoită în 1746 și resfințită chiar de Patriarhul Silvestru. Pe pisania în piatră, care se păstrează și astăzi deasupra intrării în Biserica Sfântul Spiridon Vechi, textul este scris în greacă și, în partea de jos, în limba arabă. În Psaltirea tipărită la această mănăstire se relatează următoarele.
Când am ajuns în ținuturile Moldovei și ale Valahiei, am început să caut o cale de a deschide o poartă pentru copiii creștini, care să-i conducă spre această țintă fără întârziere. Am pornit să întemeiem o tiparniță, iar acest lucru s-a putut duce la bun sfârșit prin harul lui Dumnezeu. Așa că am început să tipărim cărți sfinte, iar acum am tipărit această sfântă Psaltire, deoarece ea este scara care îi poate duce pe credincioși spre cunoașterea laudei lui Dumnezeu în sfintele biserici. [Am făcut aceasta] pentru a face cu putință învățătura pentru copiii creștinilor, din marea noastră iubire față de ei, și pentru ca această carte să fie la îndemâna celor săraci și să poată fi luată pentru puțin, așa încât copiii lor să nu fie lipsiți de citirea cărților sfinte. Mai apoi vom tipări și alte cărți în Bucureștiul ocrotit de Dumnezeu, capitala țării Valahiei ocrotite de Dumnezeu, care se află sub domnia iubitului nostru fiu duhovnicesc, iubitorul de Dumnezeu și înțeleptul Kir Kir Constantin, fiul domnului Nicolae de pioasă amintire. Îl rog pe Dumnezeu, Domnul nostru, să-l păzească și să-l sprijine cu sfinții Săi îngeri, să-i dăruiască harul Său pentru totdeauna. (Psaltire, București, 1747)
Ceea ce se remarcă privitor la stilul acestui text și al celorlalte prefețe ale cărților tipărite prin grija Patriarhului Silvestru este că apar mai puțini termeni de origine greacă, într-un efort sesizabil de readucere a limbii arabe la un stil literar mai apropiat de araba clasică. Așadar, și la traducerea în limba română acordăm o atenție specială elementelor de noutate în limbă, specifice arabei folosite în textele literare sau liturgice creștine, care pe parcursul secolului al XVIII-lea a evoluat către varietatea modernă folosită în literatura arabă creștină din secolele următoare.
Ultimul centru al tiparului ortodox arab din secolul al XVIII-lea a fost Beirut, unde a funcționat pentru o scurtă perioadă o tiparniță în incinta Mănăstirii Sfântul Gheorghe. Aceasta a fost condusă de preotul Yusuf Mark, un ucenic al Patriarhului Silvestru, care se aflase alături de el la București și învățase aici meșteșugul tipografiei. Prin urmare, tiparnița din Beirut poate fi considerată cea de-a doua transferare a artei tipografice românești în Orientul Mijlociu, după aceea de la Alep din vremea lui Atanasie Dabbas.
Traducerea unor astfel de texte prezintă dificultăți considerabile. În primul rând, rima este imposibil de redat în traducere, mai ales dacă limba-țintă nu este limba maternă a traducătorului. În plus, autorii folosesc cu măiestrie jocul de cuvinte, sinonimele, comparația, numeroase metafore complexe și alte figuri de stil. La acea vreme, printre creștinii din Alep era populară și utilizarea vocabularului islamic în scopuri stilistice – de exemplu, Evanghelia este denumită în mod figurat „sul“, cuvânt care desemnează Coranul, iar pentru epitetele lui Dumnezeu se folosesc expresii din Coran, cum ar fi „Domnul lumilor“, din prima sură a Coranului. Traducătorul trebuie să depună eforturi ca să respecte principiile traducerii academice și să redea sensul arab cât mai aproape de text, dar fără a încălca normele stilistice ale limbii române.
Conlucrarea Patriarhilor și clerului Bisericii antiohiene din Siria otomană cu domnii și meșterii tipografi din țările române în secolul al XVIII-lea reprezintă o pagină importantă în istoria contactelor culturale dintre aceste ținuturi moștenitoare ale culturii bizantine, documentată de prefețele cărților tipărite de ei în limba arabă, a căror traducere aduce informații istorice și compuneri literare de mare interes. Această istorie, puțin cunoscută publicului larg, a fost cercetată sub diferite aspecte în cadrul proiectului TYPARABIC, susținut printr-un Advanced Grant acordat doamnei dr. Ioana Feodorov de către European Research Council (ERC) și găzduit de Institutul de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române în 2021–2026.
[1] Paul din Alep, Jurnal de călătorie în Moldova și Valahia, studiu introductiv, ediția manuscrisului arab, traducere în limba română, note și indici de Ioana Feodorov, cuvânt-înainte de Răzvan Theodorescu, Editura Academiei Române – Muzeul Brăilei / Editura Istros, București–Brăila, 2014 (620 pag.); Paul din Alep, Jurnal de călătorie. Siria, Constantinopol, Moldova, Valahia și Țara Cazacilor, traducere din limba arabă, studiu introductiv și note de Ioana Feodorov, cu colaborarea Yuliei Petrova și a lui Mihai Țipău, Editura Istros a Muzeului Brăilei „Carol I“, Brăila, 2020 (624 pag.).
[2] Paul din Alep,Jurnal de călătorie în Moldova şi Valahia, 2014, p. 184.
[3] Paul din Alep, Jurnal de călătorie: Siria, Constantinopol, Moldova, Valahia și Țara Cazacilor, 2020, p. 499.
[4] Id., Jurnal de călătorie, 2014, p. 184.
[5] Ibid., p. 245.
[6] Ibid., pp. 182–183.
[7] Ibid., p. 248.
[8] Ibid., p. 251.
[9] Ibid., pp. 323–325.
[10] Paul din Alep, Jurnal de călătorie, 2020, p. 497.
[11] Ibid., p. 467.
[12] Hilary Kilpatrick, „Journeying Towards Modernity. The Safrat al-Batrak Makaryius of Bulus Ibn al-Za‘im al-Halabi“, Die Welt des Islams, 37, 1997, nr. 2, pp. 158–159, nota 9.
