De cincizeci de ani, Fernando Pessoa, omul și opera, este o prezență recurentă în viața mea. Este, îmi dau seama, o boală ‒ o boală cronică, cu lungi perioade de acalmie, dar și cu episoade în care pasiunea pentru el recidivează. E posibil să nu mă credeți, dar Pessoa a devenit la fel de real pentru mine ca și puținii prieteni din copilărie sau persoanele de care nu m-am despărțit, chiar dacă pur și simplu nu ne vedem niciodată. Cu Pessoa stau adesea de vorbă, ca în romanul lui Saramago. Semănăm psihologic, suferim de tulburări și manii comune, deși suntem atât de diferiți. Evident, el este Împlinirea, iar eu îndrăgostitul obsedat de el.

În toamna anului 1970, deși urmam realul, am simțit o atracție pătimașă pentru literatură: urmăream aparițiile editoriale, revistele literare, volumele de critică, începusem să scriu și eu poezie, să-mi încerc talentul de critic. Profesorul meu de literatură, Marian Barbu, m-a încurajat și, după câteva luni, m-a numit redactor-șef la revista Liceului „Frații Buzești“ din Craiova, unde mi-am făcut debutul. Tot atunci l-am cunoscut și m-am legat sufletește de V. G. Paleolog, brâncușiolog, mare meșter al vorbelor și al vieții.

M-am abătut puțin, ca să vedeți cum Întâmplarea, această zeiță când bună, când nefastă, cum spunea bătrânul Paleolog, te poartă unde nici nu visezi. Eram în clocotul și fumurile juneții pline de ardoare când, la anticariatul de pe strada mea, dau, într-o după-amiază, peste o carte: Meridiane, de A. E. Baconsky, ediția a II-a, cu coperți magenta. Privirea mi s-a oprit asupra cuvântului „despre“ (subtitlul cărții era „pagini despre literatura universală contemporană“, scris peste un cerc, asemenea Pământului turtit un pic la poli, pe care se înșiruiau numele scriitorilor). Pe acel rând, la margine, scria PESSOA. Firește, numele nu-mi spunea nimic. Ajuns acasă, a fost totuși primul studiu pe care l-am citit. Impresia a fost uluitoare. Nu poetul, de a cărui poezie nu aveam habar, chiar dacă în eseu erau și citate, ci povestea heteronimilor mi-a stârnit imaginația. Există asemenea întâlniri care sunt nu doar răvășitoare, ci covârșitoare.

În 1974, proaspăt intrat la Facultatea de Litere, am dat întâmplător, prin octombrie, peste un anunț care spunea că se acceptă înscrieri la o nouă specialitate, portugheza, la care se puteau transfera și studenți de la română. Nici nu am stat pe gânduri: o limbă romanică, aproape necunoscută la noi, și apoi literatura Portugaliei, a Braziliei… din care, la vremea aceea, nu știam decât două nume: Camões și Pessoa!

Începuturile au fost teribile, nu mi-a plăcut deloc cum suna portugheza și m-am simțit dezamăgit, chiar dacă atmosfera era foarte destinsă, iar lectorul jovial și simpatic. La unul dintre primele cursuri practice, ne-a pus în față o poezie a lui Pessoa, Poema Pial, un amuzament ca să înveți să numeri, cu versuri absurde, ceva între infantil și avangardist, cum am înțeles-o eu atunci. Însă ce chin să repeți acele distihuri și mai ales să și pricepi ceva din toată bolboroseala! Bietul Carlos Lélis, diligentul lector care înființase „Sala Portugal“, sub tutela IAC (azi, Institutul „Camões“), aranjând foarte cochet cele trei încăperi! Nu avea la îndemână niciun manual, ne vorbea în franceză și a socotit că cea mai eficace metodă ar fi imersiunea directă. Așa că a început să ne vorbească în portugheză, folosindu-se și de texte scurte și cântece. În iarnă însă, s-a întors în Portugalia, iar eu am rămas cu convingerea că niciodată n-am să ajung să vorbesc acea limbă.

Nu mă voi lungi, dar nu pot să nu spun ce rol uriaș au jucat în viața mea noul lector de portugheză, venit în ianuarie 1975, și Roxana Eminescu, prima noastră pessoană în înțelesul deplin al cuvântului.

Lectorul José Bettencourt Gonçalves a fost marele meu însoțitor. Când suferi de o împotrivire, cum am trăit eu, de anxietatea că nu poți deprinde un lucru, este important să existe cineva blând și răbdător care să facă legătura dintre realitatea „colorată“ și „lumea înfricoșătoare“, așa cum resimțeam eu portugheza în primele luni de facultate. După ce a ascultat în mai multe rânduri plângerile, mi-a spus într-o zi de mai: „Uite ce e, aș vrea ca tu să mă înveți româna, așa cum știi tu, iar eu o să-ți spun cum zicem noi în portugheză.“ În întâlniri și plimbări în afara orelor, eu îi prezentam elemente de gramatică și câmpuri semantice, iar el îmi dădea echivalentele în portugheză. Peste un an, amândoi făcuserăm progrese remarcabile. Din acele discuții contrastive s-a născut și primul manual, publicat împreună, mai târziu, la Editura Universității. El a mai scos și un mic dicționar român–portughez la a cărui elaborare am participat cu tot elanul. Și astfel, José a ajuns să-l citească în română pe Caragiale, iar eu pe inepuizabilul Pessoa.

Gustul pentru traduceri, patima aș zice azi, mi-a fost însă insuflată de Roxana Eminescu. Am avut, slavă Domnului, de la început, o relație bună cu ea, dar mai intensă la sfârșitul anilor ’70, până la plecarea ei definitivă din țară. Roxana era o vâlvătaie. Cu un gust propriu foarte accentuat, talentată, vie și plină de farmec, dar și categorică în opinii, Roxana era farul meu și răsfățul celor apropiați. Nu s-a sfiit să ne arate traducerile, să cheme la taifas câțiva prieteni și apoi să se încingă discuții foarte pasionate. Cu vremea, am început să fac și eu exerciții de traducere, și atunci au început frecușurile. Nu o dată mi-am permis să-i contest unele soluții, să sugerez altceva, să fac mofturi. Plecam însă întotdeauna înciudat de la Roxana pentru că nu avusesem puterea să-mi țin gura. Roxana izbândise prea mult ca să-i dărâmi edificiul, dar traducerile din Pessoa au fost, pe alocuri, un motiv de aprindere între noi. Pe cartea ei Preliminarii la o istorie a literaturii portugheze (Ed. Univers, 1979), Roxana Eminescu mi-a scris următoarea dedicație: „Lui Dan Caragea, eroic partener de polemici portugheze și neportugheze, cu sincere urări de izbândă: să mă taie și să mă facă praf!“ Este pentru mine una dintre cele mai sincere și stupefiante dovezi a ceea ce era Roxana Eminescu: o personalitate care, dacă te alegea, îți oferea altruismul ei nemărginit. Și ca dovadă, încă una, a coordonat pentru noi, „discipolii“ ei, o antologie a poeziei portugheze contemporane. Traducerile erau semnate de Roxana Eminescu, Mioara Caragea, Ștefăniță Regman și de mine. Păstrez și astăzi un exemplar încheiat, gata de trimis la editură, în mica mea arhivă de la Lisabona.

Primele mele traduceri publicate din Fernando Pessoa au apărut în 1983, în Simbolismul european (coord. Zina Molcuț), vol. II. Este vorba de trei poezii: Ploaie oblică I, III și Episoade II. Erau, toate, variante la versiunile Roxanei.

Au urmat apoi traduceri din Ricardo Reis, tot pe atunci schițate, incluse în numărul omagial, pregătit de Dinu Flămând, la Secolul 20 și care trebuia să apară în 1988, dar, cum și Dinu părăsise România, numărul, rămas în sertar, a apărut trei ani mai târziu, în 1991.

Între timp, în cenușiul dureros al acelor ani, la îndemnurile profesorului Mihai Zamfir, am reușit să termin o mică antologie, personală, a poeziei portugheze de la lirica medievală până la Fernando Pessoa. Profesorul Zamfir a scris introducerea și notele de prezentare a autorilor. A fost și un cititor atent pe parcursul mai multor luni cât a durat traducerea, făcând observații pentru care îi sunt recunoscător. Astăzi, sunt conștient că se impune o revizie strașnică, pe care am început-o, și încă mai visez la o a doua ediție. Știu acum mult mai bine portugheza și româna, iar trecerea timpului ne ajută se vedem cu ușurință erorile sau neîmplinirile. Antologia a apărut la sfârșitul lui 1990, într-o lume mult prea agitată. În plus, era și prima apariție la o mică editură privată.

În următorii douăzeci de ani, am tot citit din și despre Pessoa, am făcut și unele traduceri, dar am tot amânat marea antologie. Deșteptarea dorinței și a perseverenței s-a produs într-o noapte, pe vremea pandemiei, după ce am văzut Mesajul în antologia lui Dinu Flămând (Vecin cu viața, Humanitas, 2017). Faptul că mă puteam lupta cu două versiuni integrale, cea a Roxanei Eminescu și a lui Dinu Flămând, mi s-a părut dintr-o dată extrem de stimulant. Așa se face că, după ce am revizuit vechile mele traduceri, urmând cu rigoare exigențele metrice, l-am „simțit“ din nou pe Pessoa ‒ un Pessoa în românește, dar cu tot formalismul original.

Ca să-l traduci așa cum se cuvine, cred că mai întâi trebuie să te apropii empatic de personalitatea lui, ca în terapia lui Rogers. Eu m-am „identificat“ cu Pessoa ca semn zodiacal, sub aspect psiho-nevrotic și al unor trăsături obsesionale și ezitante (permanenta nevoie de a corecta ceea ce am scris, nimic fiind dat ca bun absolut, nimic fiind considerat final sau finit). Tălmăcirea, mai ales al poeziei, este o eternă rescriere. În plus, simțeam nevoia de a schimba stiluri și voci (precum într-o antologie din mai mulți autori). „Ca să te ratezi era nevoie de literatură. Ea dă temperatura și morbul“, spune Arghezi. Așa că am avut nevoie și de multe exerciții proprii, de sertar, pentru a căpăta ușurința exprimării literare și abilitatea versificației.

Creația lui Pessoa în portugheză este toată fragmentară, e formată din piese de suflu scurt, iar ceea ce găsim azi în librării sunt artefactele posterității. Pessoa a avut toată viața oroare să-și publice poeziile în volum, a făcut planuri peste planuri, dar dincolo de ciclu nu a putut să treacă. Pentru că a simțit și creat mereu plural, ca universul.

Într-o notă biografică, Pessoa se declară simplu: traducător. După cum se știe, slujba lui a fost într-adevăr cea de traducător pe lângă case comerciale, dar a tradus și literatură, mai ales poezie. „A fi poet și scriitor, spune, nu constituie o profesie, ci o vocație.“ Pessoa era practic bilingv, cu excelente cunoștințe de franceză (limbă în care a scris de asemenea). Este aici o lecție extraordinară, aproape o condiție sine qua non: nu poți traduce bine, decât dacă tu însuți te situezi cumva „între limbi“. Se cere ca limba, literatura și referințele străine să-ți devină complet familiare și, în același timp, să fii permanent legat de limba română, mai ales de varianta ei literară. Nu traducem niciodată altceva decât textul; nu cuvânt cu cuvânt, nu prin intermediar, după o traducere într-o altă limbă pe care o cunoaștem mai bine. Nu aș vrea să ofensez pe nimeni, dar Pessoa, cel din Mesaj, mi s-a părut în românește, într-una dintre versiuni, un poet mediocru și e de mirare că nimeni nu a băgat de seamă o asemenea diminuare a staturii sale literare.

Din punctul de vedere al strategiei, sunt traducători care nu se lasă până nu „îndreaptă“ autorul: îi mai adaugă un cuvânt doar că așa li se pare lor mai frumos, traduc nejustificat un cuvânt curent printr-un regionalism, explicitează exprimarea, deși autorul propune o condensare a expresiei, în fine, îi fac toaleta. Aici intră și mitul foarte răspândit la noi că doar poeții îi pot traduce pe poeți, ca și cum doar ei ar vorbi limba îngerilor. În cazul de față, nici Roxana Eminescu, nici eu nu ne socotim poeți, ceea ce pare desigur un handicap.

A patra condiție ar fi, după mine, să controlezi soluțiile care crezi că ar exprima cel mai bine ceea ce a scris autorul. Azi, putem cerceta în corpusuri anumite construcții asupra cărora stăruie îndoiala că am îndrăznit prea mult. Am să dau un exemplu. Într-unul dintre poeme, Pessoa scrie, firesc, globo mundo. În română, îi spunem, obișnuit, „glob pământesc“. Doar că în traducerea mea aveam nevoie de concentrare, așa că am zis „glob pământ“. Firește, o licență. Dar nu e oare mai liniștitor pentru traducător să găsească la Grigore Alexandrescu, în Răspunsul cometei, următoarea exprimare: „Soarele-au spăimântat prin lupte și omor, / Pentru globul pământ, ce nu era al lor“? Iată de ce susțin că, pentru traduceri, consultarea corpusurilor este absolut necesară. Astfel, descifrăm poemul sub toate aspectele și nuanțele lui, îl învățăm pe dinafară și apoi îl rostim în limba noastră fără să-l corupem, să adăugăm sau să nesocotim geniul românei, sporit prin scriitorii noștri. Abia ulterior încercăm să rezolvăm potrivirea strofică. Aici admitem că apar limitări severe din pricina naturii fonice diferite a cuvintelor.

Și acum, am să-mi spun părerea în chestiunea echivalării traducerii cu originalul. Este un reflex la unii să spună că o traducere, oricât de bună, nu se ridică la nivelul originalului. Pentru mine însă, acest reproș nu are sens, pentru că se are în vedere o imposibilitate. În înțelesul meu, traducerile sunt variante, au un alt autor, sunt caduce și nimeni nu pretinde că s-ar afla în concurență cu opera respectivă. În multe situații însă, versiunile ne ajută să nuanțăm textul, compensând într-un loc ceea ce se pierde în altul. Am să dau un exemplu, tot din Pessoa, din heteronimul Alberto Caeiro. În poezia acestuia, Pessoa folosește în diverse locuri termenul árvore. Portugheza nu dispune de un alt cuvânt, în comparație cu româna, unde avem „arbore, copac, pom“. Mi-am permis, analizând contextele, să folosesc și „copac“, și „arbore“, dar nu la întâmplare. Ori de câte ori se pomenea de roade, am folosit „arbore“, și nu „copac“. Iată, zic eu, o subtilitate semantică de care româna dispune și unde eu văd o „îmbogățire“.

Oricât de strălucitor ar fi originalul, au și traducerile originalitatea și măreția lor. Acolo unde Pessoa se întreabă și răspunde atât de firesc Valeu a pena? Tudo vale a pena, Roxana Eminescu spune „A fost în van? Zadarnic nu-i nimic“, ceea ce însemnă un surplus de poeticitate, care în original nu există. Dacă e firesc, așadar, să analizăm calitatea unei traduceri, să comparăm versiunile între ele – e o neghiobie să cerem să fie echivalentul deplin al originalului în alt sistem lingvistic.

Oricum veți judeca, numai prin existența traducerilor sunt posibile ceea ce numim „literatura universală“ și bucuria celor care îl admiră pe Pessoa, pe acest poet care le vorbește în românește.