Stimate domnule Peter Sragher,
Stimați invitați, doamnelor și domnilor, dragi prieteni,
Permiteți-mi să vă îmbrățișez pe toți și pe fiecare în parte! Am să reiau, în intervenția mea, ceea ce am mai spus într-un text apărut mai demult în revista FITRALIT, istoria personală și opiniile neputând fi schimbate. De cincizeci și cinci de ani, Fernando Pessoa este o prezență recurentă în viața mea. Astăzi, îl percep ca pe o hologramă, aidoma celor de care nu m-am despărțit, chiar dacă nu mai sunt printre noi.
În toamna anului 1970, într-o perioadă de fervență literară, am găsit în anticariatul de pe strada mea o carte ‒ Meridiane, de A. E. Baconsky, ediția a II-a, cu o copertă magenta. Cu negru, într-un geoid, erau înșirate numele scriitorilor evocați. Peste acel glob, era scris cu litere groase albe subtitlul: Pagini despre literatura universală contemporană. Privirea mi s-a oprit pe rândul de deasupra cuvântului „despre“, unde erau înșirate patru nume: Saba, Esenin, Borges și Pessoa. Ultimul nu-mi spunea absolut nimic. Ajuns acasă, a fost primul eseu pe care l-am citit. Impresia a fost uluitoare. Nu poetul, de a cărui poezie nu aveam habar, chiar dacă erau inserate și citate, ci povestea heteronimilor mi-a stârnit imaginația. Există întâlniri nu doar răvășitoare, ci covârșitoare. Într-un entuziasm pe care doar adolescenții îl au, am început să scriu și eu poezii pe câteva voci, un exercițiu nu chiar nesăbuit. Păstrez și azi poeziile anilor ’70-’80.
În 1974, proaspăt intrat la facultate, am dat întâmplător, prin octombrie, peste un anunț în care se spunea că se primesc înscrieri la o nouă specialitate, portugheza, la care se puteau transfera și studenți ca mine, de la română–franceză. Nici nu am stat pe gânduri: o limbă romanică necunoscută la noi însemna accesul nemijlocit la literatura Portugaliei, a Braziliei… La vremea aceea, nu aveam în cap decât două nume: Camões, din liceu, de la literatură universală, și dragul meu Pessoa, tradus de A. E Baconsky și în Panorama poeziei universale, din 1972, cumpărată cu economiile mele de mai multe luni.
Începuturile au fost teribile: nu mi-a plăcut deloc cum suna portugheza, m-am simțit dezamăgit, chiar dacă atmosfera era destinsă, iar lectorul Carlos Lélis o persoană jovială și simpatică. La unul dintre primele cursuri practice, ne-a pus în față o poezie a lui Pessoa, Poema Pial, un amuzament cu versuri absurde, ceva între infantil și avangardist. Însă ce chin era să repeți acele distihuri!
Toda a gente que tem as mãos frias
Deve metê-las dentro das pias.
Pia número UM,
Para quem mexe as orelhas em jejum.
Pia número DOIS,
Para quem bebe bifes de bois.
Pia número TRÊS,
Para quem espirra só meia vez.
Etc.
În iarnă, Lélis a plecat, misiunea lui de deschidere a lectoratului se încheiase și ulterior fusese numit ministru în Madeira.
Nu aș vrea să mă lungesc, dar nu pot să nu vă mărturisesc ce rol uriaș a jucat în viața mea noul lector, venit în ianuarie 1975: José Bettencourt Gonçalves, aici de față. José mi-a fost profesor, mentor și prieten. Când suferim de o împotrivire, de anxietatea că nu putem deprinde ceva nou, este imperios să existe cineva blând și răbdător care să medieze conflictul dintre realitate și spaima din noi. La început, vorbeam în franceză. După ce mi-a ascultat plângerile, mi-a spus într-o zi de mai: „Uite ce e, aș vrea ca tu să mă ajuți să vorbesc bine româna, iar eu o să-ți spun cum zicem noi în portugheză“. În întâlniri și plimbări în afara orelor, îi prezentam chestiuni de gramatică și câmpuri semantice, iar el îmi spunea echivalentele în portugheză. Peste un an, amândoi făcuserăm progrese remarcabile. Din acele discuții s-a născut și primul manual, publicat mai târziu, la Editura Universității. El a mai scos și un mic dicționar român–portughez. Și astfel, José a ajuns să-l citească în română pe Caragiale, iar eu pe dificilul Pessoa în portugheză.
Gustul pentru traduceri, patima, mi-a fost insuflată însă de Roxana Eminescu. Am avut de la început o relație bună, dar mai intensă de la finele anilor ’70, până la plecarea ei definitivă din țară. Roxana era o vâlvătaie. Cu un gust propriu accentuat, talentată, plină de farmec, era însă categorică în opinii. Nu s-a sfiit să le arate celor apropiați traducerile la care lucra, să provoace discuții pasionate. Cu vremea, am început să fac și eu exerciții, și atunci au apărut frecușurile. Nu o dată mi-am permis să-i contest unele soluții, să fac mofturi. Plecam însă mereu înciudat pentru că nu avusesem puterea să-mi țin gura. Pe cartea ei Preliminarii la o istorie a literaturii portugheze, Roxana mi-a scris, în ’79, următoarea dedicație: „Lui Dan Caragea, eroic partener de polemici portugheze și neportugheze, cu sincere urări de izbândă: să mă taie și să mă facă praf!“. Este pentru mine una dintre cele mai sincere și stupefiante dovezi a ceea ce era Roxana Eminescu: o personalitate, care, dacă te alegea, îți oferea altruismul său nemărginit.
Primele mele traduceri publicate din Fernando Pessoa au apărut în 1983, în Simbolismul european, volumul II, coordonat de Zina Molcuț. Este vorba de trei poezii, toate variante la versiunile Roxanei, azi de necitit.
Au urmat apoi traduceri din Ricardo Reis, tot pe atunci schițate, incluse în numărul omagial, pregătit de Dinu Flămând, la Secolul 20 și care trebuia să apară în 1988, dar cum și Dinu părăsise România, numărul, rămas în sertar, a fost publicat trei ani mai târziu.
Între timp, în cenușiul dureros al acelor ani, cu susținerea profesorului Mihai Zamfir, a apărut Antologia poeziei portugheze, de la lirica medievală până la Fernando Pessoa. Profesorul Zamfir a scris introducerea și notele de prezentare a autorilor. A fost și un cititor atent pe parcursul mai multor luni, făcând observații pentru care îi sunt și astăzi recunoscător. Antologia a apărut la sfârșitul anului 1990. Sunt foarte bucuros că am revizuit-o anul acesta și visez deja la o a doua ediție. Să sperăm, domnule profesor!
În următorii douăzeci de ani, în Portugalia, am tot citit din și despre Pessoa, am mai făcut traduceri, dar am tot amânat marile proiecte. Deșteptarea dorinței și perseverența au revenit într-o noapte, în vremea pandemiei, după ce am citit Mesajul în traducerea lui Dinu Flămând. Faptul că mă puteam lupta cu două versiuni integrale, cea a Roxanei și a lui Dinu, mi s-a părut extrem de stimulant. Pe atunci, ignoram existență unei a treia versiuni, semnate de Ștefan Bitan, la Cluj, dar irelevantă. Așa se face că, după ce am revizuit vechile mele traduceri, urmând riguros exigențele metrice, l-am „resuscitat“, în 2022, pe Pessoa.
Într-o notă biografică, Pessoa se declară simplu: traducător. După cum se știe, a fost traducător pe lângă case comerciale, dar a tradus și literatură. „A fi poet și scriitor, spune, nu constituie o profesie, ci o vocație.“ Pessoa era aproape bilingv, cu cunoștințe de franceză și rudimente de germană, greacă și latină.
Primul val al prezenței lui Fernando Pessoa în cultura română a fost dominat de receptarea critică, dar și de traduceri semnate de A. E. Baconsky, Roxana Eminescu, Dinu Flămând, Marian Papahagi, Mihai Zamfir, Dan Caragea și alții.
Al doilea val, care s-a manifestat din 2000 până în prezent, a adus traducerea in extenso a operei lui Fernando Pessoa la Editura Humanitas. Două nume s-au impus, dominând istoria recentă: Dinu Flămând și Micaela Ghițescu.
În fine, al treilea val, în care mă includ din nou cu aceste două volume ‒ încredințat că nu e o nălucire ‒ va fi reprezentat de universitari și traducători care vor relua, în parte, așa cum se întâmplă în culturile majore, muncile de receptare și tălmăcire, cu exigențe sporite, în contra traducerilor anterioare. Ar fi de dorit, mai ales în poezie, să fie îndreptate erorile ce au provenit din înțelegeri eronate, să se elimine neglijența formală, să fie cenzurate adaosurile care nu au sprijin în original, exprimările pitorești, maniile celor care, simțindu-se poeți, își ratează rolul mai modest, dar merituos, de traducători.
Ca să-l traduci așa cum se cuvine pe Pessoa, cred că mai întâi trebuie să te apropii empatic de personalitatea lui, ca în terapia lui Rogers. Eu m-am „identificat“ cu Pessoa sub aspect psihonevrotic și al unor trăsături obsesionale și ezitante cum ar fi permanenta nevoie de a corecta ceea ce am scris, nimic nefiind dat ca bun absolut, nimic nefiind considerat final sau finit.
Aidoma lui Hermes, traducătorul este deopotrivă tâlcuitor și tălmaci. La Pessoa în special, pendulezi între hermeneutică (comprehensiune)și hermetism (ceață textuală).
Tălmăcirea, mai ales a poeziei, este o eternă rescriere. În ceea ce mă privește, am simțit nevoia de a schimba stiluri și voci, să fac multe exerciții proprii, de sertar, pentru a căpăta ușurința exprimării și abilitatea versificației.
Nu cred că poți traduce bine decât dacă tu însuți te situezi cumva „între limbi“/ „între lumi“. Se cere ca limba, literatura și referințele străine să-ți devină complet familiare și, în același timp, să fii un mânuitor iscusit al limbii române literare. Și, firește, un cunoscător al resurselor lingvistice disponibile. Nu traducem niciodată altceva decât textul; nu cuvânt cu cuvânt, nu prin intermediar. Nu aș vrea să ofensez pe nimeni, dar Pessoa, cel din Mesaj, mi s-a părut într-una dintre versiunile publicate, că a devenit în românește mediocru și e de mirare că nimeni nu a băgat de seamă diminuarea inacceptabilă a staturii sale literare.
Din punctul de vedere al strategiei, sunt traducători care nu se lasă până nu „îndreaptă“ autorul: îi mai adaugă un cuvânt doar că așa li se pare mai frumos, traduc nesocotind menținerea registrului, substituie un cuvânt curent printr-un regionalism, explicitează, deși autorul propune condensarea exprimării, îi fac, să zic așa, toaleta. Aici intră și mitul foarte răspândit că doar poeții îi pot traduce pe poeți, ca și cum doar ei ar vorbi limba îngerilor. Remarcați însă că nici Roxana Eminescu, nici eu nu suntem poeți, ceea ce poate părea un handicap.
O altă condiție ar fi să controlezi soluțiile care crezi că ar exprima cel mai bine ceea ce a scris autorul. Am să dau un exemplu. Într-unul dintre poeme, Pessoa scrie, firesc, globo mundo, adică „glob pământesc“. În traducere, aveam nevoie de concentrare, așa că am zis „glob pământ“. Firește, o licență. Dar ce liniștitor a fost pentru mine să găsesc la Grigore Alexandrescu, în Răspunsul cometei, exprimarea: „Soarele-au spăimântat prin lupte și omor, / Pentru globul pământ, ce nu era al lor.“ Iată de ce susțin că o consultare a corpusurilor este absolut necesară. Astfel, rostim poemul în limba noastră fără să-l corupem, respectând geniul românei, sporit de scriitorii noștri. Abia ulterior încercăm să rezolvăm potrivirea strofică care impune limitări severe.
Iar acum am să-mi spun părerea în chestiunea echivalării traducerii cu originalul. Este deja un loc comun să se spună că o traducere, oricât de bună, nu se ridică la nivelul originalului. Pentru mine însă, acest reproș nu are sens, pentru că se referă la o imposibilitate. În înțelegerea mea, traducerile sunt variante, au un alt autor, sunt caduce, dar acceptate în locul operei respective. Traducerile sunt interfețe de acces la literatura lumii. În multe situații însă, versiunile ne permit să nuanțăm textul, compensând într-un loc ceea ce se pierde în altul. Am să dau un exemplu din heteronimul Alberto Caeiro. Acesta folosește în diverse locuri termenul árvore. Portugheza nu dispune, aici, de sinonime, în comparație cu româna, unde avem „arbore, copac, pom“. Mi-am permis, analizând contextele, să folosesc și „copac“, și „arbore“, dar nu la întâmplare. Ori de câte ori se pomenea de roade, am folosit „arbore“, și nu „copac“. Iată o subtilitate semantică de care româna dispune și unde eu văd o „îmbogățire“ a textului.
Oricât de strălucitor ar fi originalul, au și traducerile originalitatea și măreția lor. Acolo unde Pessoa se întreabă și răspunde atât de firesc Valeu a pena? Tudo vale a pena, Roxana Eminescu spune „A fost în van? Zadarnic nu-i nimic“, ceea ce însemnă un surplus de poeticitate care, în original, nu există. Dacă e firesc să analizăm calitatea unei traduceri, să comparăm versiunile între ele, e o neghiobie să-i cerem acesteia să fie echivalentul deplin al originalului într-un alt sistem lingvistic.
Oricum veți judeca, numai prin existența traducerilor este posibilă ceea ce numim „literatura universală“ și bucuria celor care-l admiră pe Pessoa, un poet care, iată, vorbește și românește.
10 iunie 2025, de Ziua Portugaliei
